Cum a ajuns Iancu Jianu unul dintre cei mai cunoscuți haiduci ai Olteniei

Iancu jianu litografie. Imagine: Radu Historia, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

În iarna lui 1817, Iancu Jianu ajunsese la capătul drumului. Fusese prins, dus la București și osândit la spânzurătoare. Acolo, când totul părea închis, s-a ivit ieșirea neașteptată pe care o îngăduia cutuma vremii: un condamnat putea fi iertat dacă era cerut de soție. Așa a intrat în viața lui Sultana Gălășeanu, iar destinul haiducului din Romanați s-a schimbat încă o dată.

Povestea lui Iancu Jianu a fost multă vreme acoperită de legendă. Filme, piese de teatru, balade și proză i-au înfrumusețat chipul și i-au mărit faptele. Documentele păstrează însă un om mai complicat: născut la Caracal, din neamul boieresc al Jienilor, cu avere, legături și dregătorii, dar atras de viața de haiduc într-o Țară Românească tulbure, în care puterea, banii și prestigiul se disputau cu armele în mână.

Din neamul Jienilor în afara legii

Iancu Jianu s-a născut la Caracal, în familia boierească a Jienilor din Romanați. Tatăl său, paharnicul Costache Jianu, fusese numit în 1781 ispravnic de Romanați. Iancu a învățat carte la școala de pe lângă Biserica Domnească din Caracal și venea dintr-o lume care îi putea deschide drumul unei vieți așezate.

Totuși, la 1809-1810, documentele îl arată deja în haiducie. O anaforă a marelui spătar din 6 mai 1812 și un hrisov al lui Ioan Caragea din 30 decembrie 1812 pomenesc ceata lui Iancu Jianu ca fiind activă de câțiva ani încoace în Romanați. Nu era o ceată mică. În general, oamenii lui numărau 25-30 de oameni, iar în momentele de colaborare cu Nicolae Abraz efectivele puteau ajunge la aproximativ 50.

Tactica lui era limpede. Evita confruntările dezavantajoase, lovea prin pânde și se retrăgea repede în codrii Oltului și în bălțile Dunării. În același timp, își cultiva cu grijă reputația, trimițând scrisori provocatoare autorităților, inclusiv către vodă Caragea și către consulul prusac Kreuchely. Nu voia doar să scape. Voia să fie cunoscut.

Zapciul care fusese mai întâi haiduc

Imaginea răspândită mai târziu în cultura populară a răsturnat ordinea faptelor. În realitate, Iancu Jianu a fost mai întâi haiduc și abia apoi, la începutul lui 1814, a fost numit, sub numele Ioniță Jianu, zapciu al plășii Balta de Jos, după ce primise rangul de pitar.

A fost o slujbă scurtă și ambiguă. Și-a folosit dregătoria drept paravan până în aprilie 1815, când a fugit, lăsând un deficit de 1.838 de taleri, restituit ulterior vistieriei. În anii aceia, contractase și datorii, iar în 1811-1812 vânduse părți din moștenire către frații mai mari. Din aceeași perioadă datează și ridicarea casei fortificate de la Chilii, pe Olt, o clădire joasă, cu ziduri groase, metereze la parter și în pivniță, ferestre înguste și două intrări masive.

În procesul din 1815-1816, Jianu a recunoscut pagube făcute unor păgubiți, între care protopopul Ioan Ciucioi, cu daune însumând aproximativ 20.000 de taleri. Identificarea lui s-a făcut și printr-un detaliu aproape neverosimil: o geantă cu acte uitată la o gazdă după un jaf.

Telega, evadarea și iertarea

După ce s-a predat serdarului Diamandi Giuvara, căpitanul de arnăuți al Craiovei, în schimbul unor promisiuni de iertare, a fost trimis la ocna Telega. Acolo, la sfârșitul lui februarie 1816, în noaptea lăsatei secului de Paști, a profitat de petrecerea străjilor, le-a dezarmat și a ieșit din ocnă înarmat.

„Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceată de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina.”

A fost prins din nou în iarna lui 1817. Dus la București ca să fie spânzurat, a fost iertat de vodă Caragea, pe fondul presiunii boierești și al obiceiului care îngăduia iertarea prin căsătorie. S-a însurat atunci cu Sultana Gălășescu, boieroaică din anturajul domniței Ralu.

Descrierile de epocă păstrează un portret foarte departe de eroul romantic de mai târziu. Iancu Jianu apare ca un om scund și îndesat, fără statură marțială, cu mustață scurtă, păr castaniu-roșcat și urme de vărsat pe față. Era însă foarte îndemânatic fizic, excelent călăreț și trăgător, iar urmele prafului de pușcă îi înnegreau buzele.

În anul 1821, alături de Tudor Vladimirescu

În 1821, Iancu Jianu s-a implicat în mișcarea lui Tudor Vladimirescu. El și vechea sa ceată au intrat în oastea pandurilor, iar Jianu a primit rangul de căpitan de panduri. A mers cu 21 de oameni.

În aprilie 1821, împreună cu stolnicul Constantin Borănescu, a fost trimis la pașa de Silistra cu un memoriu, un arz, din partea țării. Miza era mare: încercarea de a opri intervenția împotriva lui Tudor. Misiunea a eșuat. Cei doi au fost reținuți și au rămas în detenție până în august 1821, după înfrângerea mișcării lui Tudor Vladimirescu.

Acesta este unul dintre momentele în care biografia lui Jianu iese din cadrul unei istorii locale a haiduciei și intră în miezul unei crize politice mai largi. Nu mai era doar șef de ceată în Romanați, ci om folosit într-o misiune diplomatică într-un an decisiv pentru Țara Românească.

Retragerea la Chilii

După 1821 și după o nouă arestare în 1823, când reapariția lui la Olt stârnise panică, Iancu Jianu a fost eliberat în același an și s-a retras treptat din viața de haiduc. S-a așezat cu soția la Chilii și s-a ocupat de moșiile sale de la Fălcoiu, Leu și Zvorsca, precum și de treburile obștești.

Din omul urmărit prin județe a devenit, cu timpul, un boier de țară cu moșii în Romanați și cu mai multe case și conace prin Craiova, Caracal și Slatina. În anii 1830-1840 apare în comisii de catagrafiere, iar între 1838 și 1842 a exercitat și dregătoria de subcârmuitor, numită și subprefect.

A purtat arme la el și după ce s-a lăsat de haiducie. Dar viața de după 1823 nu mai este cea a loviturilor rapide și a fugii prin codri, ci a administrării averii și a unei reintrări, măcar parțiale, în ordinea socială din care plecase.

Omul și legenda

Iancu Jianu a murit la Caracal. Mormântul său se află la Biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de familia Jianu. Datele despre anul nașterii și al morții nu sunt lipsite de neclarități în tradiția păstrată, dar figura lui a rămas puternică tocmai pentru că s-a așezat între adevărul documentelor și puterea legendei.

A fost cântat încă din timpul vieții, iar balada „Jianului” a circulat în numeroase variante în Muntenia și Oltenia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teatrul haiducesc a fixat imaginea lui eroică. Secolul următor a dus mai departe această mitologie prin proză și film, de la pelicula mută din 1928 până la filmele lui Dinu Cocea, Iancu Jianu zapciul și Iancu Jianu haiducul.

Dar tocmai aici stă interesul personajului. În spatele haiducului înalt și frumos inventat de scenă și de ecran se vede altcineva: un boier oltean care a ales, pentru o vreme, calea jafului și a sfidării, a căzut, a fugit, a fost iertat, a servit într-un moment de criză politică și s-a întors apoi la o viață așezată. Nu legenda singură l-a făcut memorabil, ci această biografie frântă, schimbătoare, greu de prins într-o singură imagine.