Barbu Catargiu, prim-ministrul care a condus primul guvern unitar și a fost ucis la Mitropolie

Theodor Aman Barbu Catargiu. Imagine: Theodor Aman, domeniu public, via Wikimedia Commons

În seara de 8 iunie 1862, după lucrările Adunării Legislative, Barbu Catargiu a ieșit din clădirea Parlamentului și nu și-a găsit trăsura la scară. A acceptat atunci invitația prefectului Poliției Capitalei, colonelul Nicolae Bibescu, de a merge împreună în trăsura acestuia. Când vehiculul a ajuns sub clopotnița Mitropoliei din București, s-au auzit două focuri de armă. Un glonț l-a lovit în cap și l-a ucis pe loc. Al doilea a trecut pe lângă prefect. Asasinul a dispărut imediat.

Moartea a venit în punctul cel mai tensionat al carierei sale. Catargiu era atunci primul președinte al Consiliului de Miniștri al Principatelor Unite cu sediul la București, omul chemat să conducă primul guvern unitar al țării. În jurul lui se adunaseră atât speranțele conservatorilor, cât și ostilitatea unei opoziții care vedea în politica sa o încercare de a bloca schimbarea.

Un boier format la Paris

Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie/7 noiembrie 1807, la București, într-o veche familie boierească din Țara Românească. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței, sau Stanca, Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. Prin mama sa, era descendent al lui Constantin Brâncoveanu.

Între 1825 și 1834 a trăit în străinătate, mai ales la Paris. Acolo a studiat litere, drept, istorie, filosofie și economie politică. A fost căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă, iar din această căsătorie s-a născut o fiică, Marița, care avea să se căsătorească mai târziu cu consulul Franței la București, Louis Béclard.

Intrarea în politică și alegerea conservatoare

După întoarcerea în țară, în 1834, a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu. Și-a început activitatea politică în opoziție față de domnii Alexandru Dimitrie Ghica și Gheorghe Bibescu, deși cu acesta din urmă era înrudit.

Din 1837 a fost membru al Adunării Obștești a Țării Românești. În 1842 a fost numit director al Departamentului Dreptății și a fost ridicat ulterior la rangul de clucer. S-a afirmat treptat ca un conservator ferm, apărător al intereselor boierimii și al marilor proprietăți funciare. A susținut teza conservatoare potrivit căreia feudalismul nu existase niciodată în Țările Române.

Catargiu a respins violența și revoluția armată. În 1848 a refuzat să participe la revoluție. În schimb, a făcut o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și alte state occidentale, interesându-se de organizarea instituțiilor publice și de viața politică și socială. În timpul domniei lui Barbu Știrbei a ocupat funcții în administrație și s-a impus ca unul dintre principalii apărători ai intereselor boierimii.

Omul pe care Cuza l-a chemat să facă guvernul unirii administrative

În anii dezbaterilor privind unirea Principatelor, prezența lui politică a fost discretă. Nu a participat la lucrările Adunărilor ad-hoc din 1857. A revenit însă în prim-plan în timpul căimăcămiei conservatoare, când a fost ministru al finanțelor. În 1859 a susținut candidatura lui Gheorghe Bibescu la alegerile pentru tronul Țării Românești.

Alexandru Ioan Cuza nu împărtășea concepțiile conservatoare ale lui Catargiu, dar îi recunoștea influența politică și capacitatea de a coagula majoritatea conservatoare. După recunoașterea deplină a Unirii Principatelor Române de către Marile Puteri și după unificarea administrativă a statului, Cuza l-a însărcinat, la 22 ianuarie 1862, cu formarea primului guvern unitar al țării.

Catargiu a devenit astfel primul prim-ministru al României și primul președinte al Consiliului de Miniștri al Principatelor Unite cu sediul la București. A urmărit centralizarea administrației, unificarea structurilor financiare și judiciare ale Moldovei și Țării Românești și dezvoltarea infrastructurii necesare consolidării noului stat. Între măsurile importante ale guvernării sale s-a numărat și promovarea unor proiecte feroviare, inclusiv în Moldova, pentru a lega mai strâns cele două provincii.

Era, în același timp, un om cu mare influență personală. A dobândit faimă pentru talentul său oratoric și a devenit punctul de atracție al conservatorilor. Nu a organizat în mod sistematic partidul, sprijinindu-se mai ales pe propria autoritate și pe propriile idei.

Reforma agrară și ruptura cu opoziția

Miza cea mare a scurtului său mandat a fost reforma agrară. Catargiu a apărat un proiect conservator care nu prevedea împroprietărirea țăranilor cu terenurile cultivate de ei, ci atribuirea unor terenuri comunale pentru folosirea acestora. Mihail Kogălniceanu și ceilalți adversari politici susțineau o altă soluție: împroprietărirea țăranilor pe loturile aflate în folosință.

Pentru Catargiu, problema atingea două puncte decisive: dreptul de proprietate și stabilitatea socială. De aceea a respins proiectele care loveau în marea proprietate boierească. În viziunea sa, modernizarea trebuia făcută prin evoluție, nu prin ruptură.

În același timp, a dus o politică fermă împotriva agitațiilor politice. A restrâns activitatea opoziției, a limitat libertatea presei, a reprimat tulburările urbane și a susținut măsuri menite să mențină ordinea publică. A refuzat și dreptul de a organiza mari adunări publice. Aceste decizii au adâncit conflictul dintre guvernul conservator și opoziția liberală.

Zilele dinaintea crimei

În primăvara anului 1862, tensiunea a crescut. Opoziția liberală știa că proiectul conservator avea șanse mari să treacă prin Adunare, datorită majorității conservatoare. A lansat o campanie de presă și a organizat manifestații publice. Punctul culminant urma să fie marea adunare programată pentru 11 iunie 1862 pe Câmpia Libertății de pe Dealul Filaretului, loc legat de comemorarea a paisprezece ani de la Revoluția de la 1848.

Conservatorii au cerut interzicerea manifestației. La 8 iunie, Catargiu și-a exprimat poziția în cuvinte care aveau să rămână legate pentru totdeauna de numele său:

„voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniștei; voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”.

În aceeași seară a fost ucis.

O crimă fără vinovat și o statuie mutată de timp

Ancheta autorităților nu a reușit să descopere autorul. Cazul a rămas oficial nerezolvat. De-a lungul timpului au circulat numeroase ipoteze despre asasin și despre eventuali instigatori politici, dar niciuna nu a fost demonstrată concludent. Unele teorii l-au indicat pe Gheorghe Bogati. Alte speculații au vorbit despre implicarea unor persoane din cercurile puterii. Lipsa unor dovezi certe a făcut imposibilă stabilirea responsabilităților.

Moartea lui Barbu Catargiu a lovit direct în tabăra conservatoare. Partidul Conservator a rămas fără principalul său lider, iar coeziunea grupării s-a slăbit. Guvernul a fost înlocuit de unul condus de Nicolae Kretzulescu, reprezentant al taberei liberale moderate.

Memoria lui a fost marcată prin ridicarea unei statui în apropierea locului atentatului, lângă Parcul Bibescu Vodă și Dealul Mitropoliei din București. Monumentul a fost inaugurat în 1900 și a rămas pe amplasamentul inițial până în 1984, când a fost demontat. În 2001, statuia a fost reinstalată, dar fără soclul original.

Barbu Catargiu a lăsat și lucrări care îi arată preocupările și ideile: État Social des Principautés danubiennes, apărută la Bruxelles în 1855, Proprietatea în Principatele Moldo-Române, din 1857, și Încă câteva idei asupra proprietății în Principatele Unite, din 1860. După moarte i-au fost publicate Des différentes classes de la population en Valachie și Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862), ambele în 1886.