De ce a fost zdrobită Revoluția Ungară din 1956

În seara de 23 octombrie 1956, la Budapesta, o demonstrație pașnică a început să se schimbe sub ochii tuturor. Studenții ieșiseră în stradă să protesteze împotriva conducerii comuniste și să-și arate solidaritatea cu manifestanții pro-Gomułka din Polonia. Drapelul maghiar fusese golit de emblema comunistă. Mulți soldați maghiari își scoteau steaua sovietică de pe șapcă și treceau de partea protestatarilor. Fără un lider, circa 100.000 de oameni au traversat Dunărea spre Parlament, pașnic. Ruptura a venit în altă parte a orașului: la clădirea Radioului, unde o delegație de studenți ceruse să le fie citite revendicările, trupele securității maghiare, ÁVH, au aruncat gaze lacrimogene și au deschis focul asupra mulțimii. Acolo au căzut primii morți ai revoluției, iar protestul s-a transformat în răscoală.

Din acel moment, revoluția nu a mai fost un simplu protest. A devenit o ruptură. O parte a societății maghiare a înțeles că nu se mai lupta doar cu un guvern detestat, ci cu întregul sistem de putere ridicat în anii stalinismului și sprijinit de Uniunea Sovietică. În doar câteva zile, ceea ce pornise din mediul studențesc a cuprins Budapesta și apoi țara. Câteva zile mai târziu, sovieticii păreau să negocieze. După încă puțin timp, au revenit cu artilerie și mii de tancuri.

Revoluția Ungară din 1956 a durat puțin. Urmările ei au fost uriașe. Pierderile de vieți s-au estimat la circa 2.500 de maghiari și 700 de soldați sovietici. Aproximativ 200.000 de locuitori au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Occident. Dar pentru a înțelege de ce această revoltă a fost atât de puternică, și de ce a fost înăbușită cu atâta violență, trebuie coborât în anii dinaintea exploziei.

Sub povara anilor Rákosi

În pragul revoluției, Ungaria venea după ani de represiune și tensiune. În 1953, țara trecea printr-o perioadă extrem de agitată, provocată de excesele conducerii staliniste. În jur de 40.000 de oameni nevinovați au fost arestați și aruncați în pușcărie sub supravegherea ÁVH. Alți aproximativ 13.000 de cetățeni au fost exilați în provincie, cu interdicția de a se întoarce la Budapesta. Între 1950 și 1953, un milion de oameni erau sub procedură juridică inițiată de procuratură, astfel încât, după formularea sursei, din doi oameni unul era acuzat.

În acest climat, conducerea lui Mátyás Rákosi ajunsese să întruchipeze pentru mulți maghiari nu doar dictatura comunistă, ci și forma ei cea mai dură. După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, și după delimitarea Congresului al XX-lea al Partidului Comunist Sovietic de politica dură practicată până atunci în statele blocului sovietic, a început procesul de destalinizare. Acesta a schimbat ceva esențial: a slăbit certitudinea că ordinea existentă era de neclintit.

În iunie 1956, Mihail Suslov a transmis conducerii ungare un mesaj cu dublu înțeles. Rákosi trebuia să rămână, dar János Kádár, care reprezenta nemulțumirea unei tabere comuniste loiale, trebuia adus la conducere. În consecință, la 18 iulie 1956, Rákosi a fost forțat să demisioneze din funcția de secretar general al Partidului Comunist, fiind înlocuit de Ernő Gerő. Schimbarea nu a rezolvat criza. A arătat doar că până și Moscova simțea că situația din Ungaria devenise periculoasă.

Mai exista și o rană simbolică. În 1956, văduva lui László Rajk, executat în 1949 de regimul Rákosi, a obținut reabilitarea soțului și aprobarea înhumării osemintelor sale în cimitirul Kerepesi. Ceremonia din 6 octombrie a fost punctul de plecare al revoluției. În jurul acestei reabilitări se adunau nu doar memoria unei victime, ci și o acuzație tăcută împotriva întregului regim.

Ziua în care Budapesta a ieșit în stradă

La 23 octombrie 1956, sute de mii de oameni au cerut demisia guvernului bolșevic opresiv. În aceeași zi, la Budapesta avea loc un mare miting studențesc, desfășurat la Universitatea Tehnică. Studenții au pornit pe bulevardul Jozef Bem și au atras foarte repede de partea lor și alți participanți, hotărâți să transforme demonstrația în protest. Demonstrația a început în jurul orei 2 după-amiaza, în Piața Petőfi. Actorul Imre Sinkovits a recitat poemul Cântecul național, iar un student a citit cele 16 revendicări ale protestatarilor.

În cursul după-amiezii, aproximativ 20.000 de protestatari s-au adunat lângă statuia generalului Józef Bem. Acolo, Péter Veres, președintele Uniunii Scriitorilor, a citit un manifest care cerea independența Ungariei față de orice putere străină, un sistem politic socialist democratic și libertăți pentru cetățeni. Mulțimea a scandat refrenul poemului patriotic maghiar:

„Jurăm, jurăm că robi nu vom mai fi!” (în original, „Esküszünk, esküszünk, hogy rabok tovább nem leszünk!”, refrenul Cântecului național al lui Petőfi Sándor)

La ora 20:00, Ernő Gerő a ținut la radio un discurs dur, condamnând revendicările intelectualilor și studenților. Efectul a fost contrar celui dorit. O parte dintre protestatari au dărâmat Monumentul Stalin din Budapesta. În paralel, mulțimea s-a adunat în fața clădirii Magyar Rádió, unde o delegație de studenți intrase pentru a transmite în toată țara revendicările lor. Când afară s-a răspândit zvonul că delegația a fost reținută, tensiunea a explodat. ÁVH a folosit gaze lacrimogene și a tras în manifestanți. O ambulanță care transporta arme și muniții pentru poliția secretă a fost interceptată de protestatari, iar armele au ajuns în mâinile lor.

În acele ore, o parte a armatei maghiare a ezitat, o parte a trecut de partea revoluției. Unii soldați au rupt însemnele cu steaua roșie de pe șapcă și s-au alăturat celor din stradă. Simbolurile puterii sovietice și comuniste au început să fie distruse. Ceea ce până atunci fusese revoltă civică devenea confruntare deschisă.

Primele tancuri și guvernul Nagy

Intervenția sovietică nu a venit ca o improvizație de ultim moment. Ea fusese plănuită încă din aprilie, iar trupe sovietice staționau de mai multă vreme pe teritoriul României, în așteptare. La 23 octombrie 1956, Uniunea Sovietică a executat intervenția militară în Ungaria. În zorii zilei următoare, ministrul sovietic al apărării, Gheorghi Jukov, a ordonat ocuparea Budapestei. Până la prânzul de 24 octombrie, tancurile sovietice se aflau în fața Parlamentului, iar soldații controlau podurile și intersecțiile care asigurau accesul în capitală.

În acest moment a intrat în scenă Imre Nagy. La 23 octombrie, el a fost desemnat prim-ministru de partidul comunist maghiar. La început, mulți dintre susținătorii lui inițiali l-au denunțat ca trădător, crezând că va continua linia dură a lui Gerő sau a lui András Hegedűs, care declarase starea de necesitate și aprobase intrarea trupelor sovietice în Ungaria. Foarte repede însă a devenit limpede că Nagy era împotriva intervenției Armatei Roșii. El primise chiar asigurări de la Yuri Andropov că Uniunea Sovietică nu va folosi violența pentru a opri revoluția, asigurări care aveau să se dovedească mincinoase.

Timp de cinci zile s-au dus lupte dure între studenți și forțele ÁVH, ajutate de trupele sovietice, care invocau pretextul apărării țării de o invazie NATO. În această primă etapă, trupele sovietice au luptat numai în Budapesta. În același timp, guvernul Nagy a început să capete credibilitate tocmai prin faptul că părea dispus să negocieze statutul trupelor sovietice aflate pe teritoriul ungar.

Între 28 octombrie și 4 noiembrie, luptele s-au domolit. În timpul revoluției au fost eliberați mulți politicieni arestați, inclusiv cardinalul József Mindszenty. Au reapărut partide politice interzise în perioada 1945-1949. Noul guvern a desființat ÁVH la 28 octombrie și, la 1 noiembrie, a declarat ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia, precum și statutul de neutralitate al țării. Pentru Moscova, acesta a fost punctul de cotitură decisiv.

Câteva zile de libertate

În acele zile, vechiul stat comunist se prăbușea pe bucăți. În multe locuri, consilii revoluționare și consilii muncitorești au preluat controlul administrației locale și al întreprinderilor. Până la 30 octombrie, aceste consilii au fost recunoscute oficial, iar guvernul Nagy le-a cerut sprijinul ca organe democratice locale formate în timpul revoluției. În numeroase comunități au fost demiși administratori și directori, au fost distruse simboluri ale dominației sovietice, au fost arse cărți ale lui Marx, Lenin și Stalin și au fost atacate însemnele puterii comuniste.

Revoluția nu a avut însă o singură față. A fost o ridicare națională împotriva dominației sovietice, dar a fost și un proces haotic, uneori violent. Au avut loc și capturarea și execuția sumară a unor polițiști ÁVH și a unor lideri locali comuniști. La Budapesta, la Köztársaság tér, protestatarii înarmați au atacat sediul apărat de ÁVH al Partidului Muncitoresc Ungar, iar uciderea unor ofițeri ai poliției politice a fost apoi folosită de propaganda sovietică.

În același timp, pentru o parte importantă a societății maghiare, aceste zile au însemnat revenirea politicii adevărate. Guvernul lui Nagy vorbea despre încetarea focului, despre amnistie politică, despre retragerea trupelor sovietice, despre alegeri libere și despre o Ungarie care nu mai voia să fie prinsă în logica de bloc a Războiului Rece. Tocmai această combinație dintre revolta străzii și transformarea politică rapidă a făcut ca revoluția să devină inacceptabilă pentru Moscova.

La 30 octombrie, conducerea sovietică a părut pentru scurt timp dispusă să negocieze. A fost publicată chiar o declarație privind posibilitatea discutării prezenței trupelor sovietice în Ungaria. Dar la 3 noiembrie poziția s-a schimbat radical. În noaptea negocierilor privind retragerea sovietică, delegația maghiară condusă de Pál Maléter a fost arestată la Tököl. În fapt, decizia fusese luată: revoluția urma să fie zdrobită.

4 noiembrie, a doua invazie

În noaptea de 3 spre 4 noiembrie, trupele sovietice au încercuit complet Budapesta. La ora 4.15, armata sovietică pătrunsese în toată Ungaria. La 03:00, tancurile sovietice au pătruns în Budapesta pe malul Pestei al Dunării. La 04:25 s-au tras primele focuri asupra cazărmilor de pe drumul Budaörsi. A început a doua intervenție sovietică, cea decisivă.

Uniunea Sovietică a justificat impunerea guvernului János Kádár prin responsabilitatea față de Pactul de la Varșovia. În realitate, operațiunea a fost una de forță masivă. A fost o operațiune combinată, cu bombardamente de artilerie coordonate cu acțiuni ale blindatelor. Cifra de 6.000 de tancuri, vehiculată în unele relatări pe baza unei afirmații a lui Imre Mécs, nu este confirmată de lucrările de referință și trebuie luată ca estimare, nu ca fapt stabilit. Ținta principală a fost Budapesta. Artileria sovietică a bombardat orașul până când Consiliul muncitoresc, studenții și intelectualii au cerut încetarea focului la 10 noiembrie 1956.

La ora 5:05, János Kádár s-a adresat poporului maghiar prin radio și a anunțat că este prim-ministru. La ora 5:20, Imre Nagy a anunțat, cu o voce dramatică, invadarea Ungariei de către trupele sovietice. Dimineața, între orele 6 și 8, Nagy și membrii guvernului său au solicitat azil la Ambasada Iugoslaviei. Ultima sa intervenție radio a fost un apel către națiune și către lume, afirmând că guvernul rămâne la post.

Rezistența a continuat, dar era inegală. Luptătorii maghiari au opus rezistență cu arme ușoare și cocktailuri Molotov. În Budapesta, lupta a fost deosebit de puternică în cartierele muncitorești și în Csepel. În afara capitalei, au mai existat schimburi de focuri și după 7 noiembrie; în afara Budapestei ele au durat cel puțin până la 12 noiembrie. Totuși, raportul de forțe nu mai lăsa loc de îndoială. O comisie a Organizației Națiunilor Unite a descris situația prin imaginea unei armate străine bine echipate care zdrobește prin forță covârșitoare o mișcare națională și elimină guvernul.

După înfrângere

După 4 noiembrie, soarta revoluției a fost pecetluită. Imre Nagy a fost arestat la 22 noiembrie, inițial de János Kádár, și dus în România. A fost deținut la Snagov, sub pază și strictă supraveghere, cu convorbirile telefonice interceptate, corespondența confiscată și filaj permanent. La cererea expresă a Moscovei, comuniștii unguri au cerut predarea lui, iar guvernul român a executat. Readus la Budapesta, a fost judecat într-un simulacru de proces și condamnat la moarte prin spânzurare la 16 iunie 1958.

Represiunea a fost amplă. În total au fost condamnate la moarte 350 de persoane. Printre ele s-a numărat și elevul Péter Mansfeld, pentru care s-a așteptat împlinirea vârstei majoratului pentru a putea fi condamnat la moarte. Au urmat deportarea a 16.000 de persoane și exilarea a peste 100.000; estimările privind refugiații plecați în Occident ajung la aproximativ 200.000. Cert este că Ungaria a fost golită, în numai câteva săptămâni, de o parte însemnată a celor care nu mai vedeau niciun viitor sub noua ordine impusă de sovietici.

Bilanțul uman a fost cumplit. Bilanțul estimat este de circa 2.500 de maghiari morți și 700 de soldați sovietici, cifre pe care le dau atât lucrarea românească, cât și cea engleză. Aceeași ordine de mărime și adaugă că mii au fost răniți. Budapesta a purtat greul sângelui vărsat. După ce vechiul aparat comunist se clătinase, după ce partidele reapăruseră și după ce guvernul Nagy anunțase ieșirea din Pactul de la Varșovia, puterea sovietică a hotărât că nu poate ceda.

De ce a fost zdrobită Revoluția Ungară din 1956? Pentru că în câteva zile ea a depășit limitele unei simple reforme comuniste. A devenit o încercare de a scoate Ungaria din ordinea impusă de Moscova, de a elimina poliția politică, de a readuce pluralismul politic și de a afirma neutralitatea țării. Tocmai această combinație a făcut-o intolerabilă pentru Uniunea Sovietică. Tancurile au putut ocupa Budapesta. N-au putut însă șterge faptul că, timp de câteva zile, o țară întreagă a încercat să-și ia înapoi libertatea.