David de Michelangelo, sculptura care a devenit simbolul Florenței

În curtea Operei del Duomo din Florența zăcea un bloc de marmură „rău subțiat”, culcat „pe spate”, aproape ca o promisiune ratată. Fusese scos din carierele de la Carrara cu decenii înainte. Trecuse prin mâinile altor sculptori. Îi învinsese. Era prea îngust, brăzdat de vine, greu de adus la forma musculoasă pe care o cerea gustul Renașterii. Și totuși, la 2 iulie 1501, oamenii care supravegheau lucrările catedralei Santa Maria del Fiore s-au adunat tocmai pentru el. Mai întâi au hotărât să fie ridicat. Apoi să găsească un artist capabil să-l termine.

Din această decizie s-a născut David al lui Michelangelo, una dintre marile capodopere ale Renașterii. Sculptat între 1501 și 1504, din marmură albă, înalt de 4,34 metri, sau 5,17 metri împreună cu soclul, David îl arată pe eroul biblic înainte de luptă, cu praștia în mână, în clipa în care îl sfidează pe Goliat. Nu după victorie. Nu cu capul uriașului la picioare. Ci înainte, într-un moment încărcat de energie și stăpânire de sine. Tocmai această alegere a făcut statuia atât de puternică pentru Florența vremii.

La început, opera fusese gândită pentru catedrală. A ajuns însă în fața Palazzo Vecchio, sediul puterii civice. Acolo, într-o Florență amenințată de rivali mai puternici și aflată într-o paranteză republicană după moartea lui Savonarola, David a devenit mai mult decât o sculptură. A devenit un semn al cetății.

Blocul pe care ceilalți l-au lăsat în urmă

Povestea lui David începe înainte de Michelangelo. Blocul de marmură fusese extras din carierele de la Carrara pentru Agostino di Duccio, care proiecta, în 1463, o figură gigantică pentru una dintre nișele tribunei de nord a catedralei Santa Maria del Fiore. Trebuia să fie perechea statuii lui Iosua, concepută de Donatello cu cincizeci de ani mai devreme. Proiectul a eșuat. După trei ani, Agostino di Duccio a abandonat blocul.

Zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a încercat să încheie lucrarea. Nici el nu a reușit. Dificultățile au fost prea mari. Marmura „nu era destul de compact, prezenta multe vine, și, mai presus de toate, era foarte îngust”. Cu alte cuvinte, piatra însăși părea să se împotrivească. Pentru sculpturile gotice, spune sursa, s-ar fi potrivit mai bine decât pentru formele masive ale Renașterii.

În 1500, un inventar al atelierelor catedralei descria piesa drept „o anumită figură de marmură numită David, rău cioplită și culcată”. În anul următor, autoritățile Operei del Duomo s-au hotărât să nu o mai lase să se piardă. Blocul, numit il gigante, „gigantul”, trebuia ridicat, examinat și încredințat unui maestru capabil să facă din el o operă terminată.

Mai mulți artiști au fost consultați. Andrea Sansovino s-a arătat interesat. Dar contractul a mers către Michelangelo. La 16 august 1501, Opera del Duomo și Arte della Lana i-au încredințat oficial lucrarea. Michelangelo avea 26 de ani. Trebuia să facă, să ducă la capăt și să desăvârșească figura masculină numită Gigantul, deja blocată în marmură și prost începută.

1501-1504, lupta cu marmura

Michelangelo a lucrat la sculptură din 1501 până în 1504. A început să cioplească în dimineața de 13 septembrie 1501, într-un spațiu de lucru aflat în Opera di Santa Maria del Fiore, în spatele Domului. Contractul îi acorda doi ani și un salariu de șase florini pe lună.

Dar contractele spun doar o parte din poveste. Cealaltă se afla în piatră. Blocul era strâmt, dificil, cu defecte. Michelangelo a știut să profite de această limitare și chiar să întoarcă unul dintre defecte în favoarea sa: o spărtură a devenit locul în care a săpat spațiul dintre brațul drept și tors. Aceasta este una dintre marile lui victorii aici. Nu a primit o marmură ideală. A primit una compromisă de timp, de încercări eșuate și de propria ei structură.

Sursele îl arată lucrând direct asupra blocului după o pregătire făcută prin schițe, desene și modele mici din teracotă sau ceară. Apoi începea cioplirea strat cu strat. Mai întâi masa mare, apoi volumele tot mai precise. În descrierea tehnicii apar unelte diferite, de la subbia, folosită pentru degroșare, la gradina, ale cărei urme se văd și în sculpturile neterminate, și până la trapano, folosit la păr și la pupile. Michelangelo își făcea singur dălțile de oțel. În această muncă, ideea și materia erau obligate să se întâlnească în fiecare lovitură.

Pe drumul acesta apare și un detaliu de stil care contează. În creștetul capului lui David ar rămâne o mică suprafață nelucrată, legată de estetica operei neîncheiate, non finito, proprie lui Michelangelo. Totodată, sculptorul accentuează disproporția mâinilor. Gestul, nu numai corpul, devine esențial.

Rezultatul este un adolescent atletic și puternic, expresia acelei „măreții a nudului viril” despre care vorbesc sursele. Față de David al lui Donatello, văzut drept „un erou androgin cu frumusețe de efeb”, Michelangelo mută accentul. Nu mai e eroul care se fălește după faptă. E tânărul concentrat dinaintea ei.

Înaintea loviturii, nu după victorie

Aici se află una dintre marile noutăți ale statuii. Donatello și Verrocchio îl reprezentaseră pe David ca pe un tânăr victorios, cu spada și cu capul lui Goliat la picioare. Michelangelo alege momentul anterior luptei. David stă în contrapposto, cu greutatea corpului sprijinită pe un singur picior, iar linia șoldurilor în opoziție cu cea a umerilor. Sursa vorbește despre un „contrapposto” nervos și despre o „violență stăpânită”.

Praștia este prezentă, dar nu domină imaginea. Cureaua ei trece peste umărul stâng și de-a lungul spatelui. David se pregătește să arunce piatra care îl va lovi pe dușman în frunte. Trupul nu este liniștit. Este încordat. Energia nu s-a descărcat încă. Tocmai de aceea statuia pare că ține în ea o mișcare iminentă.

Și dimensiunile joacă un rol. David este neobișnuit de suplu în raport cu înălțimea sa, iar capul și mâinile sunt mari, mai ales mâna dreaptă. Aceste măriri pot fi legate de locul pentru care fusese conceput la început, sus, pe catedrală, acolo unde părțile importante trebuiau accentuate pentru a fi văzute de jos. Chiar mutat din acel plan inițial, David a păstrat urmele lui.

Corpul acesta nud, colosal, nu era doar o problemă de artă. Era și una de sens public. Tocmai pentru că figura era nudă și uriașă, amplasarea ei avea să devină o chestiune disputată. Nu se mai discuta doar unde încape o statuie, ci ce spune ea, unde și în numele cui.

Comisia marilor artiști și alegerea pieței

Pe măsură ce opera se apropia de final, a devenit clar că locul gândit la început, pe unul dintre stâlpii Domului sau pe linia înaltă a catedralei, nu mai putea fi luat în considerare. Motivele erau tehnice și statice, având în vedere dimensiunile gigantice ale operei. În plus, nuditatea personajului părea, poate, deplasată într-un asemenea loc.

La 25 ianuarie 1504 a fost numită o comisie formată din mari artiști florentini pentru a hotărî amplasarea lui David. Între ei se aflau Leonardo da Vinci, Piero di Cosimo, Simone Pollaiuolo, Filippino Lippi, Cosimo Rosselli, Sandro Botticelli, Giuliano și Antonio da Sangallo, Perugino și Lorenzo di Credi. Dezbaterea a fost serioasă. Leonardo da Vinci și Giuliano da Sangallo s-au pronunțat pentru interiorul Loggiei dei Lanzi. O altă opinie îl voia în fața catedralei. În cele din urmă, s-a decis, în urma insistenței lui Michelangelo, ca statuia să fie instalată în fața clădirii Palazzo Vecchio.

Prin această hotărâre, David a luat locul Iuditei de Donatello, mutată în interiorul palatului. Schimbarea nu era lipsită de tensiuni. Pentru unii cetățeni florentini, tocmai Iudita și Holofern păreau adevăratul simbol al Republicii florentine. Noua statuie intra astfel într-un loc încărcat și într-o memorie civică deja sensibilă.

Mutarea a început în noaptea de 14 mai 1504. S-a făcut astfel fiindcă David avea detractori. De la atelierul lui Michelangelo de la Santa Maria del Fiore până la Palazzo Vecchio, drumul a durat patru zile. Sursele engleze completează imaginea: statuia a fost suspendată într-un cadru de lemn și rostogolită pe paisprezece bușteni unși, de mai bine de 40 de oameni. O gardă a fost pusă să o apere de violență din partea altor artiști din Florența care speraseră să primească lucrarea și îi erau ostili lui Michelangelo. Cu toate măsurile luate, sculptura a fost lovită cu pietre, iar urmele au rămas vizibile pe partea superioară a spatelui.

În iunie 1504, David a fost așezat pe fostul soclu al Iuditei. Inaugurarea oficială a avut loc la 8 septembrie 1504.

Statuia care a întruchipat republica

Florința trăia atunci un moment politic aparte. După moartea lui Savonarola, în 1498, orașul cunoștea o paranteză republicană. Noul gonfalonier, Piero Soderini, a văzut în David exaltarea valorilor republicane. Interpretarea s-a lipit de statuie aproape imediat. Așezată în fața sediului municipal, ea a devenit simbolul Florenței, cetate-stat amenințată din toate părțile de state rivale mai puternice și, potrivit istoricilor, și de aspirațiile politice ale familiei Medici.

Această încărcătură nu a fost o simplă lectură ulterioară. În Florența, David era deja un personaj cu sens politic. Era văzut ca apărător al patriei, al cetății care se apăra prin propriile arme. Michelangelo a dat acestui simbol o formă nouă: nu triumful liniștit, ci tensiunea lucidă dinaintea confruntării.

Sursele vorbesc aici și despre „virtus fiorentina”, virtutea republicană florentină, în sensul pe care i-l dădea Leonardo Bruni. David devine întruparea acestei virtuți. Asta explică de ce statuia a putut trece atât de repede de la statutul de comandă artistică la acela de semn civic. Nu mai era doar David din Biblie. Era Florența însăși, văzută ca tânără, vulnerabilă și totuși hotărâtă.

Curând după instalare, statuia a primit și unele adaosuri care astăzi nu mai există. Cureaua praștiei și trunchiul de copac de susținere au fost aurite. În jurul șoldurilor a fost pusă o ghirlandă de frunze de cupru care acoperea organele genitale, iar pe cap o cunună de laur din bronz aurit. Sunt semne ale felului în care orașul a vrut să o onoreze și, în același timp, să o facă potrivită pentru spațiul public.

Lovituri, restaurări și drumul spre Accademia

Viața publică a lui David nu a fost liniștită. La 26 aprilie 1527, poporul florentin a ocupat Palazzo Vecchio și a constrâns Signoria să-i declare pe Medici rebeli. Familia Medici a strâns cinci mii de soldați și a încercuit Piazza della Signoria. Cei asediați s-au apărat aruncând proiectile asupra trupelor. Unul dintre acestea a lovit statuia lui David și i-a spart brațul stâng în trei bucăți. Vasari, însoțit de prietenul său Francesco Salviati, a recuperat fragmentele. În 1543, la ordinul lui Cosma di Medici, brațul stâng a fost restaurat.

Secole mai târziu, în secolul al XIX-lea, starea fizică a statuii a început să preocupe autoritățile. Au fost observate mici crăpături pe piciorul stâng. Pentru a o feri de intemperii și de acte de vandalism, statuia a fost îndepărtată din piață în 1873 și mutată la Galleria dell’Accademia din Florența. Mutarea s-a făcut lent, între 30 iulie și 10 august. Originalul se află acolo de atunci, chiar dacă, amplasarea sa permanentă în Accademia s-a încheiat abia în 1882.

În 1910, o replică a fost instalată în Piazza della Signoria, pe locul care păstrează memoria amplasării inițiale. Alte replici se află la Piazzale Michelangelo, în bronz, la Marsilia, în marmură, realizată de Jules Cantini în 1903, la Buffalo, în bronz, cumpărată la Expoziția mondială din Paris din 1900 și montată în 1903, și la Sioux Falls, South Dakota, în bronz, din 1971.

Nici în muzeu istoria lui David nu s-a oprit. În 1991, statuia a fost atacată cu un ciocan, iar al doilea deget de la piciorul stâng a fost avariat. Mai târziu, starea ei a fost monitorizată și evaluată prin scanări 3D de înaltă rezoluție, fotogrammetrie și alte analize. Observațiile au arătat că există fisuri, iar înclinarea sa înainte a avut un rol important în dezvoltarea unor crăpături în zona gleznelor. În 2004, înaintea aniversării a 500 de ani de la inaugurare, sculptura a primit prima mare curățare de după 1843.

Astăzi, David rămâne una dintre cele mai recunoscute opere ale sculpturii Renașterii. Dar forța lui nu stă doar în faimă. Stă în povestea unei marmure părăsite pe care un artist a știut să o împingă până la limita ei. Stă în clipa aleasă, cea dinaintea luptei. Și stă în faptul că un oraș a văzut în acest tânăr cu praștia în mână propria lui imagine, așezată la intrarea în casa puterii.