Cum a sfârșit Campania din Rusia în 1812

Pe 24 iunie 1812, Grande Armée a trecut râul Neman. Era cea mai mare armată mobilizată până atunci în istoria europeană: 691.501 oameni, iar cu trupele chemate pentru apărarea frontierei Marelui Ducat al Varșoviei, masa de forțe franceze de la granița Rusiei urca la 771.500. Napoleon voia o victorie rapidă. Rușii i-au refuzat-o.

De aici începe adevărata dramă a campaniei din Rusia. Nu cu o singură bătălie care decide totul, ci cu o întindere uriașă de drumuri, distanțe, lipsuri, retrageri calculate și un imperiu care, deși își vedea dușmanul intrând tot mai adânc, nu a cedat. Două armate ruse s-au retras treptat, au evitat încercuirea și au făcut joncțiunea la Smolensk. Moscova avea să fie ocupată, dar nu cucerită în sensul pe care îl aștepta Napoleon. Când ultimele unități decimate ale ariergărzii franceze au trecut din nou Nemanul, la capătul campaniei, ceea ce intrase în Rusia ca instrumentul puterii absolute napoleoniene devenise dovada că împăratul nu era invincibil.

Înaintea trecerii Nemanului

Anii 1811 și 1812 au adus o schimbare majoră în echilibrul european. Relațiile dintre Franța și Imperiul Rus se înrăutățiseră, mai ales din cauza nerespectării de către țar a acordurilor Tratatului de la Tilsit și a Sistemului continental impus de Napoleon I. În același timp, la granița dintre Rusia și Ducatul Varșoviei s-au concentrat treptat forțe din ce în ce mai mari.

Contextul era apăsător pentru ambele părți. În războiul peninsular, britanicii și portughezii au putut declanșa o nouă contraofensivă în Spania la începutul anului 1812, ceea ce a întins la maximum resursele francezilor. În același timp, Imperiul Rus a încheiat pace cu Imperiul Otoman și a putut aduce mai multe trupe la granița de vest.

Napoleon a încercat să împiedice escaladarea conflictului prin mijloace pașnice. Răspunsul rus a fost limpede: împăratul francez trebuia să își retragă trupele în spatele Oderului pentru ca negocierile să poată începe. Pentru francezi, această condiție nu era viabilă. Alegerea s-a îngustat până la un singur gest: trecerea râului.

Invazia, cunoscută și ca Campania din Rusia, s-a desfășurat între 24 iunie și 12 decembrie 1812. A cuprins un teatru principal, de la Neman la Moscova, și două teatre secundare, unul în nord, între Dvina și Neman, și altul în sud, în zona Volîniei. În Rusia, războiul a fost cunoscut drept Războiul Patriotic din 1812.

Forța cu care Napoleon a intrat în campanie era impresionantă și prin caracterul ei multinațional. Din cei 691.501 de soldați, 450.000 erau francezi, iar restul aliați. Printre ei se aflau 95.000 de polonezi, 90.000 de germani, 25.000 de italieni, 12.000 de elvețieni, 4.800 de spanioli, 3.500 de croați și 2.000 de portughezi, la care se adăugau contingente de olandezi și belgieni. Practic, marele Imperiu napoleonian mergea spre est cu aproape toate naționalitățile sale.

În fața lui, armata rusă era mai puțin numeroasă la începutul atacului. Aproximativ 280.000 de soldați ruși erau mobilizați la frontiera poloneză, iar totalul efectivelor armatei ruse era apreciat la aproximativ 500.000 de oameni în ajunul războiului. Forțele erau împărțite între trei armate principale, conduse de Mihail Barclay de Tolly, Piotr Ivanovici Bagration și Alexandr Tormasov, susținute de două armate de rezervă. În fața atacului principal napoleonian se aflau aproximativ 392.000 de oameni.

Numerele spuneau ceva important, dar nu totul. Campania avea să fie decisă și de altceva: de felul în care fiecare parte a înțeles timpul. Napoleon căuta o bătălie rapidă și o pace rapidă. Rușii au ales să cumpere timp cu spațiu.

Drumul spre Smolensk

La început, rezistența rusă a fost slabă. Francezii au avansat repede, iar Barclay de Tolly, comandantul suprem rus, a refuzat să lupte, în ciuda presiunilor și a cererilor lui Bagration. Bagration a încercat de mai multe ori să oprească înaintarea franceză prin linii de apărare puternice, dar avansul rapid al adversarului nu i-a lăsat timp să organizeze o defensivă solidă. De fiecare dată, s-a retras.

Retragerea aceasta nu era simplă fugă. Rușii au folosit tactica pământului pârjolit, devenită apoi exemplu clasic în manualele de tactică militară. Pe măsură ce francezii înaintau, inamicul se depărta, iar țara din jur devenea tot mai puțin capabilă să hrănească armata care venise să trăiască din resursele locului.

Aici a început una dintre marile contradicții ale campaniei. Napoleon pregătise cu mare grijă aprovizionarea. Fuseseră mobilizate douăzeci de batalioane de trenuri de aprovizionare, cu 7.848 de vehicule, pentru a asigura o rezervă pe 40 de zile. Au fost organizate depozite în orașe din Polonia și Prusia Răsăriteană. Dar nimic nu a mers cum fusese calculat.

Drumurile din această zonă a Lituaniei s-au dovedit a fi puțin mai mult decât piste de pământ și cărări prin păduri și mlaștini. Ploile au transformat urmele de drum în noroi adânc. Căruțele s-au împotmolit, caii au căzut de epuizare, iar coloanele de aprovizionare nu au mai putut ține pasul cu marșurile forțate. Hrana și apa nu au fost distribuite cum trebuie. Au apărut bolile, febrele, dizenteria, tifosul. În primele săptămâni, armata s-a subțiat masiv fără a fi încă zdrobită într-o mare bătălie.

După traversarea Nemanului și marșul spre Vilnius, Napoleon a ajuns să lase în urmă mai mult de 5.000 de cai morți. Lipsa cailor a forțat abandonarea a până la 100 de tunuri și până la 500 de căruțe de artilerie. În primele două săptămâni din iulie, Grande Armée a pierdut 100.000 de oameni din cauza bolilor și dezertării.

Napoleon presupusese că Alexandru I va cere pace. A fost una dintre marile lui iluzii. Balashov a cerut retragerea francezilor înapoi peste Neman înainte de orice negocieri. Barclay a continuat retragerea spre Drissa. Prioritatea sa era concentrarea armatelor ruse, nu apărarea fiecărei porțiuni de teren.

În iulie și august, pe măsură ce francezii înaintau spre Vitebsk și apoi spre Smolensk, problema devenea tot mai clară. Armata lui Napoleon mergea înainte, dar sistemul care o ținea vie rămânea în urmă. Distanțele față de depozite creșteau. Drumurile stricau și ultimele resurse de transport. Și totuși, împăratul a continuat să preseze spre est.

La Smolensk, cele două armate ruse au reușit în cele din urmă să facă joncțiunea. Între 16 și 18 august a avut loc o luptă indecisă. A fost primul mare contact real. Dar exact în momentul în care Napoleon părea aproape de ceea ce căutase de la început, armata rusă a ales din nou să nu se lase fixată. În toiul nopții, Barclay de Tolly și-a retras trupele din orașul în flăcări, evitând o confruntare mare fără șanse de victorie. Smolenskul cădea, dar armata rusă scăpa.

Borodino, ziua cea mai sângeroasă

Smolenskul a adus și o schimbare de comandă. Pentru că Barclay refuzase să continue lupta și pentru că presiunea politică asupra lui devenise tot mai puternică, țarul l-a înlocuit cu mult mai popularul Mihail Kutuzov. Schimbarea părea, pentru mulți, semnul că Rusia va accepta în sfârșit marea bătălie decisivă.

Kutuzov avea o retorică mai războinică, dar a păstrat, în esență, strategia predecesorului său. Știa că o înfruntare în câmp deschis cu forțele franceze putea să coste armata rusă exact ceea ce trebuia salvat cu orice preț: capacitatea de a continua războiul. Totuși, presiunea politică și imposibilitatea de a ceda Moscova fără luptă l-au împins să aleagă o poziție defensivă puternică la Borodino, la 125 de kilometri vest de Moscova, sau, după altă formulare din surse, la aproximativ 120 de kilometri înaintea orașului.

Pe 7 septembrie 1812 s-a dat bătălia de la Borodino. A fost cea mai sângeroasă luptă a războaielor napoleoniene și una dintre cele mai sângeroase din istoria mondială. Au fost implicate mai mult de 250.000 de trupe și s-au înregistrat cel puțin 70.000 de victime. Grande Armée a atacat armata rusă și a cucerit principalele poziții de pe câmpul de luptă, dar nu a distrus armata adversă.

Aici stă cheia zilei de la Borodino. Tactic, francezii au eliberat drumul spre Moscova. Strategic, nu au obținut ceea ce conta cu adevărat: nimicirea armatei ruse. Pierderile au fost enorme de ambele părți. Aproximativ o treime dintre soldații lui Napoleon au fost uciși sau răniți, iar rușii, deși au pierdut mai mult, puteau înlocui mai ușor aceste pierderi decât armata invadatoare.

Pe 8 septembrie, rușii s-au retras și au lăsat liber drumul către Moscova. Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei. Era o decizie grea, dar una care păstra ceea ce considera esențial: armata. Tocmai de aceea, Borodino a fost momentul de cotitură al întregii campanii. A fost ultima mare acțiune ofensivă a lui Napoleon în Rusia. Din acel punct înainte, francezii au mai putut înainta, dar nu au mai putut decide războiul.

După Borodino, rușii au mobilizat un mare număr de trupe de rezervă. Efectivele rusești au ajuns până în septembrie la aproximativ 900.000 de soldați, iar după bătălie sursele vorbesc de aproximativ 904.000, fără a include unitățile neregulate de cazaci, estimate între 70.000 și 80.000. În imediata apropiere a Moscovei se aflau aproximativ 100.000 de oameni, rămășițele armatelor înfrânte la Borodino și unele întăriri.

Moscova goală și în flăcări

Pe 14 septembrie, Napoleon a intrat în Moscova cu o armată de aproximativ 100.000 de oameni. A găsit însă un oraș părăsit. Toate rezervele de alimente și combustibili fuseseră evacuate la ordinul guvernatorului Fiodor Rostopcin. În logica clasică a războiului, ocuparea capitalei inamicului echivala cu victoria. Napoleon s-a așteptat ca Alexandru I să ceară pacea.

Nu s-a întâmplat.

Niciun comandant rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie. Moscova era, în acea vreme, capitala economică și spirituală a Rusiei, dar curtea imperială și guvernul se aflau la Sankt Peterburg. Ocuparea ei avea o uriașă încărcătură simbolică, dar nu obliga automat statul rus să se predea.

Între 14 și 18 septembrie, orașul a fost incendiat. Clădirile, construite în principal din lemn, au ars aproape în întregime. Trei sferturi din Moscova au fost reduse la cenușă. Pentru armata franceză, consecința era imediată și cumplit de practică: soldații rămâneau fără posibilități de încartiruire. Ceea ce trebuia să fie adăpost și bază de iarnă devenea ruină.

Se presupune că incendierea a fost opera sabotorilor ruși. Mai târziu, înainte de a părăsi orașul devastat, Napoleon a ordonat incendierea tuturor clădirilor rămase neatinse, inclusiv Kremlinul. Între timp, soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva unei victorii care să aducă pacea, au început să jefuiască ceea ce mai rămăsese valoros în oraș. Dar în timpul retragerii agonizante, cele mai multe dintre aceste bunuri aveau să fie abandonate.

Napoleon a rămas la Moscova cinci săptămâni, așteptând o propunere de pace care nu a venit. Între timp, Kutuzov nu s-a grăbit să atace frontal. S-a retras spre sud-est de Moscova, apoi s-a instalat la Tarutino. De acolo controla drumuri importante și își putea hrăni și reface armata din provinciile sudice, mai fertile și mai populate. Noua poziție îi permitea să hărțuiască liniile franceze de comunicație și să rămână în legătură cu alte forțe ruse.

Napoleon avea să spună mai târziu că, dacă ar fi plecat cu două săptămâni mai devreme din Moscova, ar fi putut distruge armata lui Kutuzov încartiruită lângă Tarutino. Dar această ocazie nu a fost folosită. Timpul, pe care până atunci încercase să îl domine prin viteză, lucra acum împotriva lui.

Retragerea pe drumul pârjolit

Când a ordonat retragerea generală către Neman, Napoleon nu mai conducea o armată ofensivă, ci o coloană uriașă care încerca să supraviețuiască. În bătălia de la Maloiaroslaveț, Kutuzov a reușit să forțeze armata franceză să folosească același drum pârjolit al Smolenskului pe care venise din vest. Această decizie a contat enorm. În loc să găsească o rută nouă, cu resurse mai puțin distruse, francezii au fost împinși înapoi peste propriile urme de ruină.

Kutuzov a continuat să blocheze flancul sudic și a împânzit zona cu subunități de partizani. Acestea tăiau posibilitățile de aprovizionare și atacau unitățile rătăcite. Cavaleria ușoară rusă, inclusiv cazacii, excela în asemenea acțiuni. Retragerea franceză nu s-a transformat într-o singură bătălie finală, ci într-o uzură continuă.

Aprovizionarea a devenit imposibilă. Lipsa de iarbă a slăbit puținii cai rămași în viață, iar aceștia au fost măcelăriți pentru hrana soldaților înfometați. Fără cai, cavaleria franceză a încetat practic să existe. Fără cai, au fost abandonate tunurile și căruțele. Armata rămânea fără sprijinul artileriei și fără convoaie de aprovizionare. Foametea și bolile făceau ravagii. Rata dezertărilor creștea alarmant. Mulți dezertori au fost prinși de țărani și uciși fără judecată.

La începutul lui noiembrie, căderile de zăpadă și gerul au complicat și mai mult retragerea. Campania este studiată adesea ca una dintre cele mai devastatoare întreprinderi militare din istorie tocmai pentru această combinație nimicitoare: marșuri forțate, distanțe uriașe, un sistem logistic întins dincolo de limite, pământ pârjolit, lipsă de hrană, boală, partizani și climat continental neiertător.

În timpul bătăliei de la Krasnoi, Napoleon s-a confruntat cu o lipsă critică de cavalerie și artilerie. Apoi a venit Berezina. Acolo, după ce a reușit să scape din încercuirea rușilor, ceea ce a traversat râul nu mai semăna cu armata care pornise în iunie. Documentele istorice arată cât de mult se prăbușise totul: când a ajuns la Berezina, Napoleon comanda în jur de 49.000 de trupe, însoțite de 40.000 de rătăciți cu puțină valoare militară.

Pe 5 decembrie, Napoleon a părăsit armata și s-a întors în grabă la Paris, după ce a aflat de tentativa de lovitură de stat a generalului Claude François de Malet. Comanda a fost lăsată lui Joachim Murat. Mai târziu, și Murat a părăsit armata, lăsând comanda lui Eugene de Beauharnais.

În săptămânile următoare, resturile Marii Armate au fost atacate fără încetare. Ultimele unități decimate din ariergarda franceză au traversat Nemanul pe 12 decembrie, punând capăt campaniei din 1812. Tot această sursă arată că, pe 14 decembrie 1812, ultimii soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus. În orice formulare, sfârșitul a însemnat același lucru: invazia se încheiase în dezastru.

Numai aproximativ 22.000 de soldați dintre cei care începuseră campania au mai supraviețuit. Estimările diferă de la o lucrare la alta, dar converg asupra dimensiunii catastrofei: în mai puțin de șase luni, campania a costat în jur de un milion de vieți, militari și civili. Pierderile militare estimate se ridică la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani și, probabil, 450.000 de ruși. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste 1.000 de piese de artilerie.

Punctul de cotitură

Campania din Rusia a fost o lovitură uriașă dată ambițiilor lui Napoleon de a domina Europa. Nu l-a înfrânt definitiv în 1812, dar i-a spulberat reputația de invincibilitate. În anul următor, el a reușit încă să strângă o armată de aproximativ 400.000 de francezi sprijiniți de un sfert de milion de aliați. Totuși, după dezastrul din Rusia, echilibrul se schimbase.

În anul care a urmat, s-a format o nouă coaliție împotriva Imperiului Francez: Imperiul Rus, Suedia, Marea Britanie și foștii aliați, Imperiul Austriac și Regatul Prusiei. Profitând de pierderile uriașe ale Marii Armate, mai ales în cavalerie, și de superioritatea lor numerică, membrii coaliției au dus, după o campanie de doi ani, războiul până la porțile Parisului și au forțat abdicarea lui Napoleon.

Pentru Rusia, victoria din 1812 a însemnat mai mult decât o izbândă militară. Termenul de război patriotic a devenit un simbol care a întărit identitatea națională și a avut un efect puternic asupra patriotismului rus din secolul al XIX-lea. Impactul în conștiința rusă s-a păstrat mult timp, fiind recunoscut mai târziu în Război și pace al lui Lev Tolstoi și în Uvertura 1812 a lui Ceaikovski.

Dar poate cea mai clară moștenire istorică a campaniei stă în altceva. În 1812, Napoleon a ajuns la Moscova și totuși a pierdut. A câștigat drumuri, orașe, câmpuri de luptă. Nu a câștigat războiul. Pentru că în Rusia, între Neman și Berezina, s-a văzut până unde poate merge forța și unde începe limita ei.