Cum a schimbat Revoluția din Octombrie puterea în Rusia

În noaptea de 24-25 octombrie 1917, la Petrograd, puterea s-a mutat aproape pe nesimțite. Gărzile Roșii au ocupat punctele principale ale capitalei, iar Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu, a căzut cu o rezistență minimă. Mult mai târziu, istoria oficială sovietică avea să vorbească despre o mare furtună revoluționară, despre năvală și lupte crâncene. Dar documentele arată altceva: majoritatea locuitorilor orașului au aflat abia a doua zi, din ziar.

Și totuși, discreția acelui moment nu trebuie să înșele. În 25 octombrie 1917, stil vechi, devenit 7 noiembrie după calendarul nou, bolșevicii conduși de Vladimir Ilici Lenin au luat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski. A fost a doua fază a Revoluției Ruse din 1917 și, pentru istoria secolului XX, un punct de cotitură. Din acel moment, speranța unei republici democratice s-a îndreptat către un alt drum.

Un guvern slăbit, o societate epuizată

Revoluția din Octombrie nu a apărut din senin. Ea s-a produs pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu și al unei crize adânci, pe front, în economie și în societate. Guvernul rămas după Revoluția din Februarie era slab, măcinat de neînțelegeri interne și tot mai nepopular pentru că a continuat războiul.

Nemulțumirea avea cauze precise. O cauză fundamentală a revoluției bolșevice a fost refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea. Aceasta fusese prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie. Situația s-a agravat după eșecul ofensivei din 16 iunie, ordonată de guvernul provizoriu, care s-a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți fără niciun câștig. În același timp, guvernul nu a concentrat eforturile administrative pentru corectarea dezechilibrelor sociale. Țăranii voiau reformă agrară cu împroprietărire. Muncitorii din orașe voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța de muncă.

Sursele în limba engleză completează tabloul acestei prăbușiri. Industria și transporturile erau în dezordine, aprovizionarea devenea tot mai dificilă, iar costul vieții creștea brusc. În toamna lui 1917, în unele centre industriale se închiseseră până la 50% dintre întreprinderi, iar șomajul crescuse masiv. În septembrie și octombrie, peste un milion de muncitori au participat la greve. În sate, răscoalele țărănești se înmulțeau. Până în toamnă, mișcarea împotriva proprietarilor se răspândise în 482 din 624 de județe.

Guvernul, a alunecat gradual dinspre poziții pro-reformă spre măsuri autoritare și nedemocratice. Iar pentru bolșevici, cauzele imediate au fost și mai clare: închiderea ziarelor partidului și decizia de a trimite garnizoanele capitalei pe front. La acestea se adăuga refuzul socialiștilor din Dumă de a lua puterea și de a forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația.

Lenin forțează clipa

Lovitura decisivă nu a venit însă doar din slăbiciunea adversarului. Ea a venit și din decizia bolșevică de a transforma o criză într-o preluare a puterii. La 10 octombrie, Lenin a impus Comitetului Central al partidului, reunit incomplet, planul unei insurecții armate. Din 12 membri prezenți, zece au votat pentru și doi împotrivă, Kámeniev și Zinoviev. Decizia a trecut, dar faptul că plenul avea 21 de membri a lăsat loc unor interpretări. Unii istorici văd în acel vot o lovitură leninistă în interiorul propriului partid, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă.

Disputa era reală. În presa bolșevică au urmat confruntări epistolare între Lenin și alți lideri ai partidului, care nu voiau capturarea puterii înaintea Congresului Sovietelor. Congresul fusese programat pentru 20 octombrie și apoi amânat pentru 25 octombrie. Mulți se temeau că partidul nu era pregătit, că membrii de rând erau încă marcați de represiunea de după revolta eșuată din iulie și că populația proletară era epuizată.

La 16 octombrie, chiar reprezentanții Comitetului Militar Revoluționar, membrii Sovietului Petrogradului, comitetele de fabrică și sindicatele participante au avertizat împotriva unei revolte înaintea Congresului Sovietelor. Dar Lenin a insistat. Motivele rămân neclare. Este posibil să nu fi vrut o guvernare în care să împartă puterea, chiar simbolic, cu alte forțe politice. Este posibil și să fi crezut sincer că Kerenski pregătea o contra-revoluție și chiar abandonarea capitalei.

În orice caz, bolșevicii aveau motive să creadă că vremea lucra pentru ei. Popularitatea partidului crescuse datorită atitudinii consecvente în privința opririi războiului. Din 31 august aveau majoritatea în Sovietul Petrogradului, iar în alegerile din august și septembrie obținuseră rezultate foarte bune în Duma orașelor Petrograd și Moscova, 33% și 51%.

La 22 octombrie, după calendarul iulian, Comitetul Revoluționar Militar, condus de Lev Davidovici Troțki, a preluat comanda garnizoanei din Petrograd. Acesta a fost pasul care a schimbat echilibrul real al forțelor în capitală. Cele mai importante activități revoluționare erau controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd. Guvernul rămânea la Palatul de Iarnă. Dar orașul începea să iasă din mâinile lui.

24 octombrie, ziua în care podurile și tiparnițele au contat

Kerenski a înțeles pericolul și a ales confruntarea directă. În 24 octombrie 1917 a închis ziarele bolșevice. Lucrările de referință insistă că reacția ulterioară a bolșevicilor a fost una defensivă. În zorii zilei, soldați loiali guvernului au ocupat tipografia ziarului bolșevic și au distrus echipamente și mii de exemplare. Guvernul a anunțat apoi închiderea mai multor publicații.

Răspunsul a venit repede. La ora 9 dimineața, Comitetul Militar Revoluționar a denunțat acțiunile guvernului. La 10, soldați apropiați bolșevicilor au recucerit tipografia. Kerenski a ordonat apoi ridicarea aproape tuturor podurilor Petrogradului, o tactică folosită și în iulie. Au urmat ciocniri sporadice pentru controlul podurilor dintre unități loiale guvernului și Gărzile Roșii. În jurul orei 5 după-amiaza, Comitetul Militar Revoluționar a ocupat Telegraful Central, obținând controlul comunicațiilor orașului.

Aici se vede limpede felul în care s-a făcut revoluția. Nu printr-o singură bătălie, ci prin ocuparea metodică a locurilor de comandă: poduri, tipografii, linii de comunicație, clădiri guvernamentale. Bolșevicii nu și-au ascuns aproape deloc pregătirile. Kerenski știa de ele. Dar guvernul provizoriu era aproape neputincios.

Căile ferate și gările fuseseră controlate de zile întregi de muncitori și soldați apropiați Sovietelor. Pentru funcționarii guvernului provizoriu, intrarea și ieșirea din Petrograd deveniseră aproape imposibile. În dimineața insurecției, Kerenski căuta disperat un mijloc de a ajunge la forțe militare despre care spera că îi vor rămâne favorabile. În cele din urmă, a împrumutat un automobil Renault de la ambasada americană și a părăsit Palatul de Iarnă.

Pe măsură ce Kerenski ieșea din oraș, Lenin a trecut la ofensiva politică. A trimis prin telegraf o proclamație către cetățenii Rusiei, afirmând că guvernul provizoriu fusese răsturnat de Comitetul Militar Revoluționar. Un fapt împlinit. Acesta era și unul dintre scopurile lui: când urma să se deschidă Congresul Sovietelor, delegații să găsească deja puterea mutată.

Palatul de Iarnă, căderea aproape tăcută

În 25 octombrie, stil vechi, adică 7 noiembrie după calendarul gregorian, insurecția a intrat în faza decisivă. Grupări militare conduse de Lenin au înlăturat guvernul provizoriu aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând doar o opoziție slabă. Garnizoana Petrogradului și mare parte din unitățile militare din oraș s-au alăturat mișcării.

Palatul de Iarnă era apărat de cazaci, de „batalionul de femei” și de cadeți, adică elevi ai unei școli militare. Potrivit surselor în limba engleză, în jurul palatului se aflau și cadeți, ofițeri și soldați-femei, iar atacul final a fost întârziat și pentru că bolșevicii nu găseau artilerie funcțională. În cursul serii, o parte dintre apărători au plecat. Un grup de cadeți de artilerie a abandonat palatul împreună cu piesele sale. Mai târziu, și 200 de cazaci au părăsit pozițiile.

În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie, Palatul de Iarnă a fost ocupat. Acțiunea condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko a întâmpinat o rezistență minimă. În sursele engleze apare și momentul navei Aurora, care a tras un foc de semnal din port la 9:45 seara. După aceea, insurgenții au pătruns în palat, iar către ora 2:10 dimineața, la 26 octombrie, controlul era câștigat. Cabinetul guvernului provizoriu s-a predat și a fost închis în fortăreața Petru și Pavel. Singurul membru care nu a fost arestat era Kerenski, plecat deja.

Istoria oficială sovietică a descris aceste evenimente mult mai dramatic decât au fost în realitate. Filmele de propagandă au arătat o uriașă năvală populară și lupte crâncene. În realitate, spun sursele, insurgenții au întâmpinat o rezistență redusă și au putut intra aproape la pas prin poarta clădirii.

Există însă și un detaliu care schimbă imediat imaginea ordinii revoluționare. După ocuparea sediului guvernului, organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați s-a volatilizat atunci când, în pivnițele clădirii, a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice din lume, care aparținuseră fostului țar. Beția generalizată a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă. Liderii bolșevici, nu au fost în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie.

Congresul care a ratificat faptul împlinit

În același timp cu insurecția avea loc al doilea Congres al Sovietelor. Aici s-a jucat legitimarea noii puteri. Dintre cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici, iar cam o sută dintre socialiștii-revoluționari de stânga sprijineau de asemenea răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Unele lucrări de specialitate oferă alte cifre pentru congres, 670 de delegați, dintre care 300 bolșevici și aproape 100 socialiști-revoluționari de stânga. Indiferent de diferență, sensul politic rămâne același: bolșevicii aveau o poziție foarte puternică, dar nu erau singuri.

Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor. Bolșevicii au interpretat acel vot ca pe o ratificare a revoluției. Dar transferul de putere nu s-a făcut fără conflict. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal și au părăsit sala înainte de adoptarea rezoluției.

„da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi a societății”

Așa le-a strigat Lev Troțki celor care ieșeau. În versiunea engleză, formula apare diferit, dar ideea este aceeași: ruptura era completă.

A doua zi, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului, Sovnarkom, ca bază a noului guvern, până la convocarea Adunării Constituționale. Și a emis două decrete esențiale: Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului. Primul proclama sfârșitul războiului și a stat la baza cererii de pace separată din 22 decembrie 1917 și a Păcii de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918. Al doilea ratifica acțiunile țăranilor care confiscau moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei.

Prin aceste două acte, noua putere a legat de sine cele două mari așteptări care frământaseră Rusia anului 1917: pace și pământ.

Victoria care a deschis războiul civil

Revoluția din Octombrie a adus bolșevicilor puterea la Petrograd, dar nu le-a adus imediat acceptare universală. Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu, au avut loc în noiembrie 1917. Au fost primele alegeri ceva mai libere din istoria Rusiei și ultimele până în 1991. Socialiștii revoluționari au câștigat 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168. La alegeri au participat 14.700.000 de alegători.

Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul. La 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin, au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest act a fost una dintre scânteile care au condus la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști. O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, iar bolșevicii nu au controlat total orașul decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice a încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin și astfel s-a declanșat Războiul Civil Rus din 1918-1920.

Sursele în limba engleză formulează limpede această legătură: Revoluția din Octombrie a fost evenimentul care a precipitat războiul civil. Iar consecințele au fost uriașe. În plan intern, succesul bolșevicilor a deturnat idealurile revoluției din februarie și a transformat caracterul socialist-liberal al acelei revoluții într-unul comunist. Speranța pentru o republică democrată a fost înlocuită cu o dictatură monopartită. În plan statal, au fost puse bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922.

În afara Rusiei, noul guvern nu a fost primit imediat ca legitim. Statele Unite ale Americii nu l-au recunoscut până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA au trimis 10.000 de militari pentru a ajuta invazia japoneză la Vladivostok, iar trupe britanice și franceze au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Dar poate cea mai importantă urmare a Revoluției din Octombrie a fost alta. Ea a marcat începutul primului guvern comunist din Rusia și, astfel, al primului stat socialist de mari dimensiuni din istoria lumii. De aici înainte, comunismul a devenit o forță politică globală a secolului XX. Iar ziua de 7 noiembrie, data oficială a revoluției după calendarul nou, a devenit în Uniunea Sovietică o zi de sărbătoare publică, semn că statul își lega însăși legitimitatea de acea noapte din Petrograd în care puterea fusese luată aproape fără zgomot, dar cu urmări care au zguduit lumea.