Cum a luat naștere Tripla Alianță în 1882

La 20 mai 1882, la Viena, trei state au legat între ele un pact care avea să apese greu asupra întregii politici europene. Germania, Austro-Ungaria și Italia au semnat tratatul ce a intrat în istorie sub numele de Tripla Alianță. Pe hârtie, era o alianță defensivă. În realitate, ea făcea parte dintr-o construcție diplomatică mai amplă, gândită de cancelarul german Otto von Bismarck pentru două ținte precise: încercuirea Franței și limitarea expansionismului rusesc.

Momentul nu a apărut din senin. În spatele lui se aflau calcule reci, temeri vechi și interese care se intersectau. Austro-Ungaria căuta sprijin în fața Rusiei. Germania voia să împiedice refacerea poziției Franței după războiul din 1870-1871. Italia, rănită de lovitura primită în Nordul Africii, căuta și ea aliați. Din întâlnirea acestor nevoi s-a născut o alianță care, vreme de decenii, a fost una dintre marile chei ale echilibrului european.

Umbra lui Bismarck

Inițiativa i-a aparținut lui Otto von Bismarck, „cancelarul de fier” al Germaniei. La baza Triplei Alianțe stătea tratatul secret negociat de el cu Austro-Ungaria în 1879. Acea înțelegere sporise puterea celor două state în zonă și crease un nucleu solid. Pentru Austro-Ungaria, câștigul era limpede: un aliat puternic în rezistența împotriva expansionismului rusesc. Pentru Germania, avantajul era la fel de important: o poziție mai puternică în eventuale conflicte cu Franța, care se refăcuse după încheierea războiului din 1870-1871.

Scopul inițial al acestei construcții a fost defensiv. Formula era simplă și severă: dacă Franța ataca unul dintre membri, ceilalți trebuiau să intervină și să declare război Franței. Din acest punct de plecare, Bismarck a încercat să transforme alianțele într-un sistem. Nu urmărea doar un tratat, ci o rețea de dependențe și garanții care să păstreze status quo-ul european și să împiedice Franța să găsească sprijin.

În această logică trebuie înțeleasă și apariția Triplei Alianțe. Ea nu a fost un capriciu diplomatic, ci o piesă a unui mecanism mai mare. Germania, după unificarea din 1871, voia să-și conserve poziția. Bismarck era preocupat mai ales de posibilitatea ca Franța să găsească aliați. De aceea, prin promisiunea de ajutor către Austro-Ungaria și Italia în caz de atac, încerca să le lege de Berlin și să le facă mai puțin dispuse să privească spre Paris.

Italia după Tunisia

Pasul decisiv a venit când Italia a început să caute o ieșire din propria ei izolare. În Nordul Africii, Franța își instaurase protectoratul asupra Tunisiei în 1881. Pentru Italia, acesta a fost șocul care a schimbat totul. Sentimentele anti-franceze, existente încă din vremea împăratului Napoleon al III-lea, au cunoscut un puternic reviriment. În presa italiană, cucerirea Tunisiei a fost percepută ca o lovitură grea. Italia își văzuse compromise ambițiile nord-africane și înțelegea acum că fără sprijin extern nu putea rezista în competiția dintre marile puteri.

Aproape imediat au fost inițiate contacte cu Viena și Berlin. La 30 decembrie 1881, guvernul italian a notificat cele două țări despre intenția sa de a se alătura unei alianțe austro-germane. Fiecare dintre cele două capitale avea motive să spună da.

Pentru Austro-Ungaria, includerea Italiei în Dubla Alianță aducea avantaje foarte concrete. Italia era descurajată să revendice teritorii aflate sub control austro-ungar, precum Tirolul de Sud, iar militar, spatele frontului vestic austro-ungar devenea mai sigur. Pentru Germania, alăturarea Italiei însemna un pas în plus în izolarea diplomatică a Franței, adică exact unul dintre obiectivele lui Bismarck.

Italia avea și ea propriile calcule. Căuta sprijin împotriva Franței, iar Germania, care învinsese Franța în 1870, apărea ca un aliat firesc. În același timp, guvernul italian era controlat de conservatori, apropiați ideologic de cele două monarhii. Totuși, apropierea de Austro-Ungaria nu stârnea entuziasm în opinia publică italiană. Austria-Hungaria fusese un dușman al unificării italiene, iar districtele locuite de italieni erau văzute de iredentiști drept teritorii ocupate. Alianța era, așadar, utilă, dar nu și lipsită de fisuri.

Viena, 20 mai 1882

Tratatul de alianță dintre Italia, Austro-Ungaria și Germania a fost semnat la Viena la 20 mai 1882. Câteva zile mai târziu, la 28 mai 1882, reprezentanții celor trei state au adoptat și o Declarație menită să precizeze mai clar împotriva cui se „apără” alianța.

Prevederile militare ale tratatului puteau fi rezumate astfel: ajutor militar în cazul în care Italia sau Germania ar fi fost atacate de Franța sau în cazul în care unul dintre semnatari s-ar fi aflat în război cu alte două puteri nesemnatare. În text a fost inclusă și o clauză de neutralitate binevoitoare, ori, în funcție de cereri, de ajutor armat, dacă o putere semnatară ar fi declarat război altei puteri nesemnatare.

Tratatul prevedea că Germania și Austro-Ungaria urmau să ajute Italia dacă aceasta era atacată de Franța fără provocare, iar Italia urma să ajute Germania dacă și aceasta era atacată de Franța fără provocare. În eventualitatea unui război între Austro-Ungaria și Rusia, Italia promitea să rămână neutră.

Declarația din 28 mai 1882 avea și ea rolul ei. Textul stipula că tratatul nu este îndreptat împotriva Marii Britanii. Direcția reală rămânea însă subînțeleasă: Franța și Rusia. Așa s-a născut Tripla Alianță, una dintre cele mai faimoase alianțe din istorie și o parte importantă a sistemului creat de Bismarck.

Însă tocmai în clipa nașterii sale se vedea și limita acestei construcții. Ea unea state care aveau interese comune, dar nu întotdeauna încredere reciprocă. Italia și Austro-Ungaria nu depășiseră conflictul lor de fond în spațiul balcanic și adriatic. De aceea, alianța a fost puternică prin scopul ei general și fragilă prin tensiunile din interior.

O alianță într-un joc mai mare

Tripla Alianță trebuie privită în contextul mai larg al politicii lui Bismarck. O vreme, ea a coexistat cu Alianța celor trei împărați, noul tratat semnat în iunie 1881 între Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Țarist. Această coexistență este semnificativă. Arată că, pentru cancelarul german, sistemul de alianțe nu era un bloc rigid, ci o arhitectură elastică, menită să prevină izolarea Germaniei și, mai ales, apropierea dintre Franța și Rusia.

Geneza Alianței celor trei împărați stătea în dorința mutuală de apropiere a Germaniei și Rusiei și în slăbiciunea Austro-Ungariei, care nu era suficient de puternică pentru a influența singură oricare dintre celelalte aliate. Pentru aproape un deceniu, această asociere a fost un element de stabilitate în politica europeană. Conform unor autori citați în sursă, Dubla Alianță și Tripla Alianță reprezentau chiar elemente secundare în sistemul lui Bismarck, în timp ce Alianța celor trei împărați ocupa un rol principal.

Dar realitatea europeană se schimba repede. Relațiile franco-germane se deteriorau tot mai accentuat. În 1887, pe fondul incidentului de spionaj, Bismarck a prevăzut posibilitatea unui război. În același timp, conflictele din Balcani tensionau relațiile austro-ruse. Sunt menționate în surse criza bulgară, războiul bulgaro-sârb și detronarea de către ruși a prințului bulgar Alexandru Battenberg. În aceste condiții, Tripla Alianță a început să câștige teren, în detrimentul relațiilor amicale cu Rusia.

Expirarea tratatului se apropia, iar reînnoirea lui a devenit esențială. Ea a avut loc la 20 februarie 1887 și a adus două convenții anexe, una italo-austro-ungară și una italo-germană. Italia a ieșit atunci câștigătoare. Multe dintre doleanțele ei din 1882, respinse de Bismarck, au fost acum acceptate.

Prima convenție garanta status quo-ul în Balcani prin ideea că Austro-Ungaria nu va ocupa, definitiv sau temporar, un teritoriu fără acordul Italiei și fără să-i plătească compensații. A doua convenție a schimbat chiar natura alianței. Ceea ce fusese inițial defensiv căpăta și un caracter ofensiv, prin recunoașterea dreptului Italiei de a ataca Franța dacă Franța își extindea influența în Africa de Nord.

Tot în acest context au început să se contureze, încă din februarie 1887, acordurile Mediterane, printr-un schimb de note anglo-italiene. Ele urmăreau păstrarea status quo-ului împotriva intereselor franceze și rusești. Austriecii au aderat în martie, spaniolii în mai. Deși Bismarck a avut o implicare redusă în proces, acordurile serveau perfect politicii sale externe.

În aceeași logică intră și tratatul de reasigurare încheiat la 18 iunie 1887 între Germania și Rusia, păstrat secret chiar față de aliații Germaniei. Cele două state se angajau la o neutralitate binevoitoare în caz de conflict armat, inclusiv în contextul unui război ruso-austriac sau franco-german. Reichul promitea țarului și sprijin diplomatic în problema strâmtorilor. Unii istorici, precum W.L. Langer, au considerat combinația dintre Tripla Alianță, Tratatul de Reasigurare și acordurile Mediterane drept cea mai semnificativă realizare a sistemului bismarckian.

Fisurile din interior

Sub aparența de soliditate, Tripla Alianță era plină de neîncredere. Italia și Austro-Ungaria nu și-au depășit conflictul de interese în Balcani. De altfel, în anii dinaintea Primului Război Mondial, mulți analiști militari se așteptau ca Italia să se întoarcă împotriva presupusei sale aliate în cazul unui conflict general. La rândul său, Statul Major austro-ungar întreținea, cel puțin din 1903, planuri pentru un posibil război împotriva Romei. Suspiciunile reciproce au dus la întărirea frontierei și la speculații repetate în presă.

În timp, relațiile s-au complicat și mai mult. Următorii miniștri de externe austro-ungari, Goluchowski și contele Alois Lexa von Aehrenthal, s-au apropiat tot mai mult de Rusia din dorința comună de a scoate Italia din Balcani. Franța a încheiat și ea cu Italia un acord prin care ambele state urmau să rămână neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. La 1 noiembrie 1902, Italia a ajuns la o înțelegere cu Franța în acest sens, iar pe termen lung acest dublu joc diplomatic a erodat sensul inițial al alianței.

Tot atunci, în fața Triplei Alianțe se ridica o altă construcție diplomatică. Prin tratate bilaterale între Marea Britanie, Rusia și Franța lua naștere Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță. Europa se împărțea tot mai clar în două sfere de influență.

În 1909, după înțelegerea de la Racconigi dintre Italia și Rusia, tensiunile s-au adâncit și ele. Italia a recunoscut în secret interesele rusești în strâmtorile turcești, iar Rusia a recunoscut pretențiile italiene în Tripoli și Cirenaica. Pentru Austro-Ungaria, această negociere în jurul Europei de Est și a Balcanilor era o atingere adusă propriei influențe.

Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912. În 1912, membrii săi au participat la Conference of the Ambassadors după armistițiul declarat în urma războaielor balcanice. Dar, chiar în clipa acestei noi reînnoiri, slăbiciunea construcției devenea tot mai vizibilă. Fiecare semnatar continua să-și urmărească propriile interese, iar obligația de consultare ajungea tot mai greu de împăcat cu realitatea unei Europe în care status quo-ul se fisura.

Când tratatul a încetat să mai țină

După asasinarea de la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, războiul a devenit iminent. În numai două săptămâni, statele celor două blocuri europene și-au declarat război. Conflagrația avea să dureze până la 11 noiembrie 1918.

În august 1914, când Austro-Ungaria a decis să înceapă războiul, Italia s-a declarat neutră. Motivul invocat în surse este esențial pentru înțelegerea sfârșitului alianței: Austro-Ungaria era considerată agresorul, iar tratatul avusese caracter defensiv. Italia a apreciat că obligațiile sale nu intrau în vigoare într-un război început de aliata sa fără să fi fost atacată. Austro-Ungaria nu respectase nici obligația de consultare și compensare înainte de schimbarea status quo-ului în Balcani, așa cum fusese stabilit la reînnoirea din 1912.

Au urmat negocieri paralele. Puterile Triplei Alianțe încercau să păstreze Italia neutră. Antanta încerca s-o atragă în conflict. În 1915, Italia a trecut de partea Antantei. În acel moment, alianța din 1882 era, practic, golită de conținut. Sursa structurată indică 1915 drept anul desființării ei.

Povestea Triplei Alianțe nu se reduce însă la intrarea Italiei în război de partea opusă. Ea spune ceva mai larg despre Europa de dinaintea Marelui Război. Arată cum tratatele gândite să apere ordinea au ajuns să rigidizeze continentul. Cum o alianță născută pentru a descuraja un atac a fost prinsă într-un joc al neîncrederii și al rivalităților pe care nu le mai putea controla. Și cum, în cele din urmă, sistemul de echilibru imaginat de Bismarck s-a prăbușit tocmai când a fost cel mai mult pus la încercare.

Tripla Alianță rămâne, prin urmare, unul dintre marile noduri ale istoriei europene moderne. Nu doar pentru că a legat trei puteri importante, ci pentru că a transformat diplomația într-o rețea de obligații și suspiciuni care a pregătit terenul unei crize generale. În 1882, la Viena, părea un instrument de siguranță. Câteva decenii mai târziu, Europa avea să afle cât de fragilă poate fi siguranța clădită pe tratate între state care nu se încred pe deplin unele în altele.