Cum a închis Armistițiul de la Compiègne luptele din Primul Război Mondial

La ora 5:00 dimineața, într-un vagon de cale ferată tras pe o linie secundară din pădurea Compiègne, războiul era deja hotărât, dar încă nu se oprise. Semnăturile au fost puse, condițiile au fost acceptate, iar Ferdinand Foch, comandantul suprem aliat, obținuse ceea ce urmărea: încetarea luptelor în condițiile Antantei. Și totuși, tunurile aveau să mai tragă încă șase ore. Armistițiul intra în vigoare abia la 11:00, ora Parisului, la 11 noiembrie 1918. De aici și formula rămasă în memorie: „ora a unsprezecea din ziua a unsprezecea a lunii a unsprezecea”.

Armistițiul din 11 noiembrie 1918, cunoscut și ca Armistițiul de la Compiègne, a pus capăt luptelor terestre, navale și aeriene din Primul Război Mondial dintre Antantă și ultimul ei mare adversar rămas, Imperiul German. Nu a fost o capitulare formală. Dar a fost o înfrângere limpede pentru Germania și o victorie pentru Antantă. În spatele acelui moment stăteau luni de prăbușire militară, calcule politice, speranțe greșite și o negociere care, de fapt, a lăsat foarte puțin loc pentru negociere.

Ca să se ajungă acolo, Germania trecuse deja printr-o ruptură istorică. Frontul ceda. Aliații săi ieșeau din război. În interior, ordinea imperială se clătina. Iar oamenii care cereau un armistițiu încercau, în același timp, să salveze ce mai putea fi salvat din stat, din armată și din propria lor răspundere.

Când frontul a început să se închidă

Situația Puterilor Centrale se degradase rapid după bătălia de la Amiens, de la începutul lunii august 1918. Retragerea germană spre Linia Hindenburg și pierderea câștigurilor obținute în ofensiva de primăvară au schimbat cursul războiului. La 28 septembrie, înaintarea aliată a intrat într-o nouă fază: un atac americano-francez masiv a deschis ofensiva Meuse-Argonne, în timp ce britanicii se pregăteau să lovească la Canalul Saint-Quentin. Pericolul unei manevre de încercuire devenea real.

În același timp, în jurul Germaniei, întregul sistem de alianțe se desfăcea. Imperiul Otoman era aproape de epuizare. Austro-Ungaria se afla în haos. Pe frontul macedonean, rezistența armatei bulgare se prăbușise, iar la 29 septembrie fusese încheiat Armistițiul de la Salonic. Odată cu ieșirea Bulgariei din război și cu victoria italiană în bătălia de la Vittorio Veneto, se deschidea drumul unei invazii a Germaniei din sud, prin Austria.

Criza nu era doar pe hartă. În Germania, blocada aliată întreținea o penurie alimentară cronică, care provoca nemulțumire și dezordine. Moralul de pe front mai rezista, dar pierderile, rațiile de foamete și gripa spaniolă provocaseră o gravă criză de efective. Recruții disponibili erau obosiți de război și demoralizați. În acel punct, problema nu mai era dacă Germania poate câștiga, ci cât de repede poate evita o prăbușire totală.

La 29 septembrie 1918, la Cartierul General Imperial de la Spa, în Belgia ocupată, Marele Comandament al Armatei Germane i-a transmis împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului Georg von Hertling că situația militară era fără ieșire. Erich Ludendorff, intendent general, a spus că nu mai putea garanta menținerea frontului nici măcar pentru încă două ore. Prăbușirea Bulgariei, afirma el, schimbase fundamental situația. Concluzia a fost directă: trebuia cerut imediat un armistițiu.

Dar Ludendorff urmărea mai mult decât o oprire a focului. El recomanda și acceptarea principalelor cereri ale președintelui american Woodrow Wilson, inclusiv democratizarea guvernului imperial, în speranța unor condiții de pace mai favorabile. În același timp, aceasta îi permitea să mute răspunderea pentru capitulare și urmările ei de pe armată pe partidele democratice și pe Reichstag. La 1 octombrie, le-a spus ofițerilor din statul său major: „Acum trebuie să se întindă în patul pe care ni l-au făcut.”

Wilson, Foch și iluzia unei păci negociate

La 3 octombrie 1918, prințul Maximilian de Baden a devenit cancelar al Germaniei, în locul lui Georg von Hertling. Misiunea lui era clară: să obțină un armistițiu. După discuții lungi cu împăratul și după evaluări ale situației politice și militare, guvernul german a trimis, la 5 octombrie, un mesaj lui Woodrow Wilson. Berlinul cerea negocierea condițiilor pe baza unui discurs recent al președintelui american și a celor „Paisprezece puncte”.

Pentru conducerea germană, acestea păreau o ieșire posibilă. Pentru Aliați, mai ales pentru francezi, britanici și italieni, nu reprezentau însă o bază pe care să fie dispuși s-o accepte întocmai. În cele două schimburi de note care au urmat, aluziile lui Wilson nu au făcut limpede de la început că abdicarea Kaiserului era o condiție esențială pentru pace. Liderii Reichului nu erau încă pregătiți să ia în calcul un asemenea pas.

Totuși, Wilson a ridicat rapid miza. Ca precondiție pentru negocieri, a cerut retragerea Germaniei din toate teritoriile ocupate, încetarea războiului submarin și abdicarea Kaiserului. La 23 octombrie, el formula limpede poziția Statelor Unite:

„Dacă Guvernul Statelor Unite trebuie să trateze acum cu stăpânii militari și autocrații monarhici ai Germaniei, sau dacă este probabil să trebuiască să trateze cu ei mai târziu în legătură cu obligațiile internaționale ale Imperiului German, atunci el trebuie să ceară nu negocieri de pace, ci capitulare.”

Între timp, în interiorul taberei germane, ezitările se transformau în contradicții. La sfârșitul lui octombrie, Ludendorff, văzând că termenii de armistițiu propuși de Aliați erau mult mai duri decât anticipase, a cerut reluarea războiului, deși el însuși îl declarase pierdut cu doar o lună înainte. Dar poziția Germaniei se înrăutățise și mai mult. Dezertările creșteau. Aliații ei erau toți în pragul capitulării. Împăratul l-a destituit pe Ludendorff și l-a înlocuit cu Wilhelm Groener, care a recomandat continuarea demersurilor pentru armistițiu.

La 3 noiembrie, Berlinul a aflat că atât Turcia, cât și Austro-Ungaria încheiaseră armistiții cu Aliații. A doua zi a izbucnit revoluția în Germania, însoțită de revolta flotei de larg. La 5 noiembrie, Aliații au acceptat să înceapă negocierile. Dar până și aici diferențele dintre marile puteri aliate contau.

Wilson a propus consultarea șefilor militari. Douglas Haig, reprezentând forțele britanice, pleda pentru moderație. Spunea că „Germania nu este înfrântă în sens militar” și că este necesar să i se ofere condiții pe care le poate accepta. Considera suficientă evacuarea teritoriilor ocupate și a Alsaciei-Lorenei. Britanicii doreau și menținerea armatei germane mobilizate ca barieră împotriva agitației comuniste. Ferdinand Foch, în schimb, deși recunoștea că germanii ar putea ocupa o nouă poziție și că aliații nu i-ar putea împiedica, cerea condiții foarte dure: ocuparea Renaniei, capete de pod aliate peste Rin și predarea unor mari cantități de material militar. John Pershing se opunea oricărui armistițiu acordat Germaniei. Rezultatul combinat al acestor poziții a fost golirea practică de conținut a celor Paisprezece Puncte.

Revoluția din Germania și drumul spre Compiègne

În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1918, revolta marinarilor din portul Wilhelmshaven a declanșat un proces care s-a extins în câteva zile în întreaga Germanie. La 9 noiembrie a fost proclamată republica și a fost anunțată abdicarea lui Wilhelm al II-lea. Consiliile muncitorilor și soldaților au preluat controlul în majoritatea marilor orașe aflate la vest de Elba, inclusiv la Berlin. Noul guvern al Reichului, Consiliul Comisarilor Poporului, dominat de socialiști, avea sprijinul lor deplin. Unul dintre obiectivele principale ale acestor consilii era încetarea imediată a războiului.

Tot la 9 noiembrie, Max von Baden a predat funcția de cancelar lui Friedrich Ebert, social-democrat care, în aceeași zi, a devenit copreședinte al Consiliului Comisarilor Poporului. Philipp Scheidemann a proclamat republica. Cu două zile mai târziu, în numele noului guvern, Matthias Erzberger avea să semneze armistițiul la Compiègne.

Drumul delegației germane spre locul negocierii spune multe despre poziția în care se afla Reichul. Procesul a fost grăbit și disperat. Delegația condusă de Erzberger a trecut linia frontului în cinci automobile și a fost escortată timp de zece ore prin zona devastată a nordului Franței, ajungând în dimineața zilei de 8 noiembrie. De acolo, membrii ei au fost duși cu trenul personal al lui Foch la destinația secretă din pădurea Compiègne.

Foch a apărut doar de două ori în cele trei zile ale negocierilor: în prima zi, pentru a întreba delegația germană ce dorește, și în ultima, pentru semnături. Germanilor li s-a înmânat lista cererilor aliate și li s-au acordat 72 de ore pentru a le accepta. Discuțiile nu s-au purtat cu Foch, ci cu alți ofițeri francezi și aliați. De fapt, marja de manevră a germanilor era foarte mică.

Au reușit să corecteze doar câteva cereri imposibil de aplicat, precum scoaterea din serviciu a unui număr de submarine mai mare decât cel deținut efectiv de flotă. Au obținut o prelungire a termenului de retragere și au formulat un protest oficial față de duritatea condițiilor. Atât. Blocada navală împotriva Germaniei urma să continue. Iar armistițiul însemna o demilitarizare substanțială a Germaniei, în schimbul unor promisiuni foarte reduse din partea Aliaților.

Duminică, 10 noiembrie, germanilor li s-au arătat ziare din Paris pentru a afla că împăratul abdicase. În aceeași zi, Ebert i-a transmis lui Erzberger instrucțiunea de a semna. Cabinetul primise deja un mesaj de la Paul von Hindenburg, șeful Marelui Comandament German, care cerea semnarea armistițiului chiar dacă nu se puteau obține condiții mai bune.

Clauzele care au oprit focul

Armistițiul a fost convenit oficial la 5:00 dimineața, la 11 noiembrie 1918, și urma să intre în vigoare la 11:00, ora Parisului. Din partea Aliaților, semnatarii au fost Ferdinand Foch și amiralul Rosslyn Wemyss. Din partea Germaniei, au semnat Matthias Erzberger, contele Alfred von Oberndorff, generalul-maior Detlof von Winterfeldt și căpitanul de marină Ernst Vanselow.

Documentul cuprindea 34 de clauze. În centrul lor se afla încetarea ostilităților pe Frontul de Vest, pe uscat și în aer, în termen de șase ore de la semnare. Germania trebuia să evacueze imediat Franța, Belgia, Luxemburgul și Alsacia-Lorena, în termen de 15 zile, și să repatrieze toți locuitorii acestor teritorii aflați în mâinile sale.

Condițiile materiale erau grele. Germania trebuia să predea 5.000 de piese de artilerie, 25.000 de mitraliere, 3.000 de aruncătoare de mine, 1.700 de aeronave, inclusiv toate bombardierele de noapte, 5.000 de locomotive, 150.000 de vagoane de cale ferată și 5.000 de camioane. Forțele germane trebuiau să evacueze teritoriul de la vest de Rin, precum și capetele de pod de pe malul estic, la Mainz, Koblenz și Köln, într-un termen de 31 de zile. Teritoriul evacuat urma să fie ocupat de trupe aliate, întreținute pe cheltuiala Germaniei.

De asemenea, în teritoriile evacuate nu era permisă îndepărtarea sau distrugerea bunurilor civile ori a locuitorilor. Toate instalațiile și materialele militare trebuiau lăsate intacte. Câmpurile de mine, pe uscat și pe mare, trebuiau identificate. Drumurile, căile ferate, canalele, podurile, telegraful și telefonul trebuiau lăsate intacte, la fel ca tot ceea ce era necesar agriculturii și industriei.

Pe fronturile de est și din Africa, Germania trebuia să-și retragă imediat trupele din România și din teritoriile care aparținuseră Imperiului Otoman, Austro-Ungariei și Imperiului Rus, înapoi pe teritoriul german în granițele de la 1 august 1914. Renunța la Tratatul de la Brest-Litovsk cu Rusia și la Tratatul de la București cu România și își evacua forțele din Africa.

Pe mare, ostilitățile încetau imediat, iar toate submarinele germane trebuiau predate intacte în termen de 14 zile. Navele de suprafață nominalizate urmau să fie internate în șapte zile, iar restul dezarmate. Blocada navală a Germaniei continua. Aceasta este una dintre cheile politice ale armistițiului: războiul se oprea, dar presiunea nu era ridicată.

În plan general, Germania trebuia să elibereze imediat toți prizonierii de război aliați și civilii internați, fără reciprocitate. Prizonierii germani nu urmau să fie eliberați. Până la o reglementare financiară, erau cerute și bunurile jefuite din Belgia, România și Rusia.

Ora a unsprezecea

Vestea armistițiului s-a răspândit în dimineața de 11 noiembrie cu o rapiditate diferită de la o capitală la alta. În Marea Britanie, publicul a fost informat printr-un comunicat oficial emis de Biroul de Presă la 10:20 dimineața, când David Lloyd George a anunțat: „Armistițiul a fost semnat astăzi dimineață la ora cinci și ostilitățile vor înceta pe toate fronturile astăzi la ora 11.” În Statele Unite, un comunicat oficial a fost publicat la 14:30.

La Paris, semnarea a fost anunțată oficial în jurul orei 9:00. O oră mai târziu, Foch, însoțit de un amiral britanic, s-a prezentat la Ministerul de Război, unde a fost primit imediat de Georges Clemenceau. La 10:50, Foch a emis ordinul general:

„Ostilitățile vor înceta pe întregul front începând cu 11 noiembrie, ora 11:00, ora Franței. Trupele Aliate nu vor depăși, până la noi ordine, linia atinsă la această dată și la această oră.”

Cinci minute mai târziu, Clemenceau, Foch și amiralul britanic au mers la Palatul Élysée. La primul foc tras de la Turnul Eiffel, Ministerul de Război și Palatul Élysée au arborat drapele, iar clopotele din Paris au început să bată. Cinci sute de studenți s-au adunat în fața ministerului și l-au aclamat pe Clemenceau. Acesta a strigat „Trăiască Franța!”, iar mulțimea i-a răspuns în cor. La ora 11:00 a fost tras primul foc de pace de la Fortul Mont-Valérien.

Și totuși, pe front, sfârșitul n-a avut solemnitatea liniștită pe care memoria l-a așezat adesea peste acea oră. Deși informațiile despre încetarea iminentă a focului se răspândiseră în orele anterioare, luptele au continuat în multe sectoare până la ora stabilită. La 11:00 au existat unele manifestări spontane de fraternizare, dar reacțiile au fost în general reținute. Un caporal britanic a rezumat sec momentul:

„…germanii au ieșit din tranșeele lor, s-au înclinat în fața noastră și apoi au plecat. Asta a fost tot. Nu aveam cu ce să sărbătorim, în afară de biscuiți.”

De partea Aliaților, sursele vorbesc mai puțin despre exaltare și mai mult despre tăcere. După 52 de luni de război, sentimentul dominant era golul. Potrivit lui Thomas R. Gowenlock, bombardamentele de ambele părți au continuat pe parcursul restului zilei, încetând abia în timpul nopții.

Un sfârșit fără pace imediată

Armistițiul de la Compiègne a oprit lupta, dar nu a închis imediat războiul în sens politic și juridic. El a fost prelungit de trei ori, în timp ce continuau negocierile pentru tratatul de pace. Prima perioadă a durat din 11 noiembrie 1918 până la 13 decembrie 1918. A urmat prima prelungire, până la 16 ianuarie 1919, apoi a doua, până la 16 februarie 1919, și a treia, care a dus situația până la 10 ianuarie 1920. În acest interval au fost încheiate și Acordul de la Trier, la 17 ianuarie 1919, și Acordul de la Bruxelles, la 14 martie 1919.

Tratatul de la Versailles a fost semnat oficial la 28 iunie 1919 și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Abia atunci pacea a fost ratificată definitiv. Așadar, 11 noiembrie 1918 a fost momentul în care au tăcut armele, nu și clipa în care a fost așezată noua ordine europeană.

În Germania, urmările au fost adânci și tulburi. Marele Comandament German a împins vina pentru capitulare departe de armată și asupra altor factori, inclusiv asupra socialiștilor care sprijineau și conduceau guvernul de la Berlin. În ochii dreptei germane, această vină a fost transferată apoi asupra Republicii de la Weimar, odată cu înființarea ei în 1919. De aici a crescut un teren de instabilitate durabilă.

Și o altă idee, la fel de importantă, a prins rădăcini. Deși în noiembrie 1918 Aliații aveau ample rezerve de oameni și materiale pentru a invada Germania, iar odată cu prăbușirea Austro-Ungariei se pregătea o ofensivă peste Alpi către München, în momentul armistițiului Frontul de Vest se afla încă la aproximativ 720 de kilometri de Berlin, iar armatele Kaiserului se retrăseseră în bună ordine. Aceste fapte le-au permis lui Hindenburg și altor lideri germani de rang înalt să răspândească ideea că armatele germane nu fuseseră de fapt învinse. Așa s-a născut mitul „cuțitului înfipt în spate”, care punea înfrângerea pe seama pretinsului sabotaj intern și nu pe incapacitatea Germaniei de a continua lupta.

Armistițiul de la Compiègne a fost, așadar, mai mult decât un document militar. A fost un prag. A închis patru ani de luptă pe uscat, pe mare și în aer. A deschis drumul către Versailles. A consfințit victoria Antantei fără o capitulare formală. Și a lăsat în urma sa, chiar din prima clipă, nu doar liniștea armelor, ci și marile conflicte politice ale păcii care începea.