Cum a început Primăvara arabă

La 17 decembrie 2010, în Tunisia, Mohamed Bouazizi și-a dat foc. Gestul lui a fost recunoscut pe scară largă drept scânteia care a aprins un val de proteste cum lumea arabă nu mai văzuse de decenii. Din acel punct, demonstrațiile împotriva regimului tunisian s-au extins, iar apoi au trecut granițele. În lunile următoare, piețe, bulevarde și capitale din Orientul Mijlociu și Africa de Nord au fost ocupate de oameni care cereau căderea regimurilor, reforme și demnitate.

Primăvara arabă a însemnat o serie de proteste, revolte și, în unele locuri, rebeliuni armate, desfășurate în lumea arabă la începutul anilor 2010. Cele mai ample manifestații au avut loc în țări în care domneau regimuri autoritare sau totalitare. În Tunisia, Egipt și Yemen, demonstrațiile au devenit revoluții. În Libia și Siria, drumul a fost și mai violent. În alte state, protestele au produs schimbări de guvern, represiune dură sau o mobilizare care a rămas fără o răsturnare imediată a puterii.

De la început, miza a fost uriașă. În joc nu era doar soarta unor conducători, ci însăși ideea că regimurile vechi puteau fi contestate de mulțimi. De aceea, Primăvara arabă a fost privită drept cea mai mare transformare a Orientului Mijlociu de după decolonizare.

Scânteia din Tunisia

Tunisia a deschis seria. După auto-incendierea lui Mohamed Bouazizi, demonstrațiile au crescut în intensitate pe parcursul lui decembrie 2010. Țara venea după ani de nemulțumiri. Înaintea protestelor existaseră șomaj ridicat, inflație alimentară, corupție, lipsă de libertate de exprimare și alte forme de libertate politică, dar și condiții de trai precare. Revolta care a urmat a devenit cea mai dramatică undă de neliniște socială și politică din Tunisia din ultimele trei decenii.

La 14 ianuarie 2011, președintele Zine El Abidine Ben Ali a fugit în Arabia Saudită, după 23 de ani la putere. Într-un timp foarte scurt, ceea ce părea o revoltă locală s-a transformat într-un precedent regional. Cuvintele unui protestatar tunisian, Zied Mhirsi, au rămas legate de acel moment:

„Ce s-a întâmplat aici va afecta întreaga lume arabă”

Așa s-a și întâmplat. Protestele din Tunisia au arătat că un regim vechi poate cădea. Iar această imagine a trecut repede în alte țări arabe.

După fuga lui Ben Ali, Tunisia a intrat într-o perioadă de tranziție. A fost declarată stare de urgență, s-a format un guvern interimar, apoi protestele au continuat. La 27 ianuarie, guvernul a fost remaniat, iar la 6 februarie fostul partid de guvernământ a fost suspendat. La 9 martie, el a fost dizolvat. La 23 octombrie 2011, tunisienii au votat pentru alegerea unei adunări constituante de 217 membri, iar la 26 ianuarie 2014 a fost adoptată o nouă constituție, considerată progresistă prin accentul pus pe drepturile omului, egalitatea de gen și îndatoririle statului față de cetățeni.

Piața, strada și căderea conducătorilor

Din Tunisia, protestele s-au răspândit inițial în Libia, Egipt, Yemen, Siria și Bahrain. Dar ecoul a mers mai departe. Mișcări de protest, de dimensiuni diferite, au avut loc în Algeria, Iordania, Maroc, Kuweit, Oman, Sudan, Djibouti, Mauritania, Arabia Saudită, Palestina și Sahara Occidentală. În aceeași perioadă, au existat demonstrații și în afara regiunii arabe.

În Egipt, protestele au început la 25 ianuarie 2011 și au durat 18 zile. Inspirația venită din Tunisia a fost directă. În marile orașe egiptene, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă. La 28 ianuarie, guvernul a încercat să reducă accesul la internet pentru a îngreuna organizarea protestelor. Președintele Hosni Mubarak și-a schimbat guvernul și a numit un nou cabinet. A numit și primul vicepreședinte după aproape 30 de ani. Nu a fost de ajuns. Protestele au continuat, iar la 11 februarie 2011 Mubarak și-a anunțat demisia, după 30 de ani de dictatură.

În Libia, protestele împotriva lui Muammar Gaddafi au început la 15 februarie 2011. Foarte repede, confruntarea a depășit cadrul demonstrațiilor de stradă. Până la 18 februarie, opoziția controla cea mai mare parte a orașului Benghazi. Au urmat lupte, condamnări internaționale, apoi adoptarea Rezoluției 1973 a Consiliului de Securitate al ONU la 17 martie. Două zile mai târziu, Franța, Statele Unite și Regatul Unit au intervenit cu o campanie de bombardamente împotriva forțelor pro-Gaddafi. În august, luptătorii anti-Gaddafi au cucerit Tripoli. La 20 octombrie 2011, Gaddafi a fost ucis la Sirte.

În Yemen, protestele au izbucnit în ianuarie 2011 și au durat luni întregi. O mare demonstrație a avut loc la Sanaa pe 27 ianuarie. Ulterior, mișcarea a continuat cu „Day of Rage”, „Friday of Rage” și „Friday of Anger”. Președintele Ali Abdullah Saleh a făcut promisiuni și a anunțat că nu va mai candida în 2013, dar presiunea străzii nu s-a oprit. La 23 noiembrie, Saleh a semnat la Riad acordul de transfer al puterii. O alegere prezidențială a avut loc la 21 februarie 2012, iar la 27 februarie 2012 Saleh a renunțat la președinție și a transferat puterea lui Abdrabbuh Mansur Hadi.

Până la sfârșitul lui februarie 2012, patru conducători fuseseră înlăturați de la putere: Ben Ali în Tunisia, Mubarak în Egipt, Gaddafi în Libia și Saleh în Yemen. Acesta a fost primul mare rezultat comun al Primăverii arabe.

De ce au ieșit oamenii în stradă

Revoltele nu au izbucnit dintr-un singur motiv. În mai multe țări, listele nemulțumirilor semănau între ele. Regimuri autoritare sau totalitare. Corupție. Șomaj ridicat. Inflație. Creșterea decalajului dintre săraci și bogați. O populație tânără numeroasă, mai ales sub 35 de ani. La acestea se adăugau încălcări ale drepturilor omului, declin economic și refuzul tinerilor de a accepta statu quo-ul.

În Algeria, nemulțumirea se acumulase de ani. În Tunisia, existaseră probleme sociale și economice puternice. În Egipt, mișcarea muncitorească fusese activă vreme îndelungată, cu peste 3000 de acțiuni de muncă din 2004. În Siria, tensiunile au crescut după arestarea unor copii la Daraa, în martie 2011, pentru că scriseseră slogane împotriva guvernului. În Yemen, oamenii protestau împotriva corupției, a condițiilor economice și a proiectelor de modificare a constituției, apoi au ajuns să ceară plecarea președintelui.

Un lucru este important: aceste revolte nu au fost conduse, potrivit textelor, de islamiști. Mișcările au fost începute de mase populare care cuprindeau diferite pături sociale. În multe locuri nu a existat o conducere centrală clară. Unele grupuri islamiste au fost chiar reticente la început. Acest fapt a dat Primăverii arabe una dintre trăsăturile sale cele mai puternice: caracterul ei larg, popular, greu de redus la o singură ideologie.

Internetul, piețele și vinerile revoltei

Primăvara arabă s-a desfășurat în stradă, dar și prin noile mijloace de comunicare. Facebook și Twitter au înlesnit organizarea revoltei în mai multe țări. În lumea arabă, numărul utilizatorilor Facebook a depășit 27,7 milioane până la 5 aprilie 2011. În Egipt și Tunisia, rețelele sociale au avut un rol deosebit de important în organizarea protestelor și în răspândirea informațiilor. Un sondaj citat de Wikipedia în limba engleză arată că nouă din zece egipteni și tunisieni au spus că au folosit Facebook pentru a organiza proteste și a răspândi informații.

Totuși, tabloul nu a fost identic peste tot. În Yemen și Libia, unde accesul la internet era mai redus, alte mijloace, precum telefoanele mobile, e-mailul și videoclipurile, au avut un rol important. În Egipt, mai ales la Cairo, și moscheile au fost una dintre principalele platforme de coordonare a acțiunilor de protest și de mobilizare.

Pentru guverne, această nouă rețea de comunicare a devenit o amenințare. În mai multe țări, autoritățile au blocat accesul la Facebook, la Twitter sau chiar la întregul internet. Presa internațională a fost sever restricționată, iar reporteri ai unor posturi internaționale au fost amenințați, reținuți sau bătuți.

În același timp, strada și-a creat propriul limbaj. Piețele mari din orașele revoluționare au devenit simboluri comune ale revoltelor și au fost numite „piețele martirilor”. În zilele de vineri, cu semnificație religioasă deosebită în cultura musulmană, aveau loc adesea manifestații de amploare. Unele marșuri primeau nume precum Vinerea Martirilor, Vinerea dreptății sau Vinerea luptei împotriva corupției. Se instalau corturi în piețe. Se repetau sloganuri. Unul dintre cele mai importante era acesta: „poporul vrea să răstoarne regimul”. În multe locuri apărea și cuvântul „Irhal”, adică „pleacă”.

Femeile și chipul nou al revoltei

Un element remarcat drept nou în aceste mișcări a fost prezența feminină. Femei din diferite clase sociale au ieșit în stradă în Tunisia, Libia, Egipt și Yemen. Participarea lor a fost descrisă drept remarcabilă încă din primele zile. În Yemen, unde cultura de trib și tradițiile conservatoare rămâneau puternice, această prezență a fost considerată cu atât mai semnificativă.

Rolul femeilor nu s-a limitat la participarea la marșuri. Au existat jurnaliste, medici, asistente medicale și activiste care au susținut mișcarea prin munca și prezența lor. Unele au ajuns să conducă marșuri și să se adreseze mulțimilor.

Figura cea mai cunoscută din această pagină a Primăverii arabe a fost Tawakkol Karman, din Yemen. Ea a organizat proteste pașnice și a avut un rol important în mobilizarea studenților. În 2011, a devenit co-laureată a Premiului Nobel pentru Pace. Textele o leagă direct de ideea că femeile au avut un loc real și vizibil în desfășurarea acestor revolte.

Speranță, represiune și ce a urmat

Primele luni au fost dominate de sentimentul că lumea arabă intră într-o eră a democratizării. În Tunisia și Egipt, succesul inițial al înlăturării conducătorilor a fost privit drept o victorie a străzii. Dar valul de proteste s-a lovit repede de reacții violente. În multe țări, demonstrațiile au fost întâmpinate de poliție, armată, miliții pro-guvernamentale și represiune.

În Bahrain, protestele începute la 14 februarie 2011 au pornit din revendicări pentru mai multă libertate politică și respectarea drepturilor omului. După intervenții dure ale poliției și apoi ale armatei, mișcarea a fost înăbușită. În Siria, protestele începute în 2011 s-au transformat într-un război civil. În Libia și Yemen, după prăbușirea vechilor regimuri, au urmat crize prelungite și violență. Textul în limba engleză arată că valul inițial de revoluții și proteste se estompase până la mijlocul și sfârșitul lui 2012, pe măsură ce multe demonstrații au fost întâmpinate cu răspunsuri violente.

După reacția imediată, a continuat o luptă pentru putere. În urma schimbării conducerii, în lumea arabă s-au deschis goluri de putere. Speranțele timpurii, că aceste mișcări populare vor pune capăt corupției, vor crește participarea politică și vor aduce mai multă echitate economică, s-au prăbușit în mare parte sub lovitura contrarevoluției, a intervențiilor și a războaielor civile. Pentru conflictele care au urmat în mai multe locuri a fost folosit și numele de „Iarna arabă”.

Și totuși, Primăvara arabă rămâne un moment de cotitură. A arătat că regimurile autoritare pot fi zguduite de mobilizarea populară. A adus în prim-plan o generație tânără, frustrată de corupție, de lipsa perspectivelor și de umilința politică. A făcut din piețe, din telefoane mobile, din pagini de Facebook și din marșurile de vineri instrumente ale istoriei. Mai ales, a lăsat în urmă o întrebare care nu a dispărut odată cu sfârșitul valului din 2012: ce se întâmplă când o societate își pierde frica, dar nu găsește încă un drum sigur după căderea vechii puteri?