Cum a ajuns Tiziano Vecellio marele nume al școlii venețiene

În 1548, un pictor venețian primea sarcina de a-i face portretul lui Carol Quintul. Nu era o comandă oarecare. Miza o reprezenta chipul suveranului ce domina o bună parte din Europa și, odată cu el, poziția artistului într-o lume în care principi, papi și republici își disputau puterea și prestigiul. Despre această întâlnire s-a păstrat o scenă devenită celebră: împăratul s-ar fi aplecat să ridice pensula căzută din mâna pictorului și ar fi rostit cuvinte ce relevă rangul atins de acel om al culorii.

„Tiziano este demn să fie slujit de un Cezar; suntem în posesia mai multor principate, dar avem un singur Tiziano”.

În spatele acestei imagini stă o viață lungă, întinsă între Pieve di Cadore și Veneția, între ateliere de ucenicie și curți princiare, între scene religioase, mitologice și portrete ce au făcut epocă. Tiziano Vecellio, cunoscut în română drept Tițian, a fost un artist care a schimbat măsura timpului său. A rămas în istorie pentru numărul și varietatea lucrărilor, pentru felul în care a dat culorii o putere nouă și a transformat pictura venețiană într-un model pentru generații întregi.

Drumul spre Veneția

Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută. Sursele o plasează între 1488 și 1490, la Pieve di Cadore, în Munții Dolomiți, pe atunci în Republica Venețiană. Provenea dintr-o familie bine așezată. Tatăl său ocupa funcții publice, fiind între altele căpitan al miliției locale și inspector minier. În alte mărturii apare și ca negustor de lemn și om legat de exploatările miniere din Cadore. Nu e încă momentul marelui pictor. E, mai întâi, momentul unei alegeri de familie: copilul este trimis la Veneția.

În jurul vârstei de 9-10 ani, Tiziano ajunge în oraș împreună cu fratele său Francesco. Intră mai întâi la Sebastiano Zuccato, pentru a deprinde arta mozaicului. Nu rămâne mult. Trece apoi prin atelierul lui Gentile Bellini, dar nici aici nu se oprește. Lodovico Dolce va lăsa o explicație aspră și memorabilă: tânărul „nu putea suporta stilul sec și elaborat al acestuia”. Doar în atelierul lui Giovanni Bellini, fratele lui Gentile și pictor recunoscut de contemporani drept cel mai important din Veneția vremii, Tiziano stă câțiva ani.

Acolo are loc una dintre întâlnirile decisive ale începutului său: îl cunoaște pe Giorgio da Castelfranco, numit Giorgione. Cei doi colaborează, iar apropierea dintre stilurile lor va deveni atât de mare, încât criticii vor ezita multă vreme când vor încerca să atribuie anumite pânze unuia sau altuia. Relația nu era doar una de ucenicie sau prietenie artistică. Sursele engleze vorbesc limpede și despre un element de rivalitate. Această încordare explică felul în care, din anii de început, Tiziano își conturează propria voce.

În 1508, Giorgione îi cere ajutorul la frescele de la Palatul Fondaco dei Tedeschi, clădire importantă a negustorilor germani din Veneția, aflată lângă Rialto. Lucrările celor doi au atras atenția încă de atunci, iar unii contemporani au considerat partea lui Tiziano mai impresionantă. Din aceste fresce s-au păstrat doar fragmente, dar episodul spune ceva esențial: tânărul pictor ieșise deja din umbra atelierului.

Urmează primele comenzi proprii. În 1511 pictează la Padova trei fresce pentru Scuola di Sant’Antonio și tabloul „Cristos pe drumul Calvarului”. Tot din această perioadă datează alte lucrări religioase, în care se vede talentul său pentru frescă și pentru mișcare dramatică. După moartea timpurie a lui Giorgione, în 1510, Tiziano continuă pentru un timp subiecte apropiate de lumea acestuia, dar stilul său începe să capete trăsături proprii, mai îndrăznețe și mai expresive.

Locul rămas liber

În 1513, cardinalul Pietro Bembo îl cheamă la Roma. Era o invitație ce putea schimba un destin. Tiziano înțelege însă jocul puterii și al oportunităților. Înștiințează autoritățile venețiene că ar prefera să rămână în oraș. Gestul nu e unul mărunt. E o negociere cu viitorul.

La moartea lui Giovanni Bellini, în 1516, Tiziano este numit succesorul său în funcția de pictor oficial al Republicii Veneția. Sursa românească notează că avea atunci numai 25 de ani. Sursele engleze completează tabloul instituțional: drumul spre această recunoaștere a trecut și prin încercarea de a obține o funcție legată de Fondaco dei Tedeschi, cu stipendiu anual și cu o valoare simbolică importantă, echivalentă cu o formă de recunoaștere cvasi-oficială din partea republicii. Numirea nu a venit fără ezitări și fără amânări, dar momentul 1516 rămâne unul de cotitură. Giorgione murise. Giovanni Bellini murise. Sebastiano del Piombo plecase la Roma. Tiziano rămânea fără rival în școala venețiană.

Acești ani, între 1516 și 1530, sunt descriși ca perioada stăpânirii și maturității sale. Artistul trece de la maniera apropiată de Giorgione la subiecte mai ample și mai complexe. În Veneția pictează multe portrete și imagini feminine fascinante, în ipostaze precum Flora sau Salomeea. Dar marea lovitură vine cu „Înălțarea Fecioarei”, pentru altarul mare al bisericii Santa Maria Gloriosa dei Frari. Era o pânză de dimensiuni vaste, așezată într-un spațiu monumental, și a produs senzație. În Italia, o asemenea desfășurare a culorii la o asemenea scară era rară. Lucrarea a rămas pe locul ei și a fost considerată o capodoperă.

În același timp, comenzile se înmulțesc. Tiziano lucrează pentru Brescia, pentru Ancona și pentru capela familiei Pesaro din Frari. Negustori din Ragusa îi cer un poliptic. Își arată forța într-un mare număr de altare, în compoziții religioase și în imagini de o tensiune tot mai mare. Din această perioadă face parte și „Ucidererea sfântului Petru Martirul”, lucrare distrusă mai târziu de un incendiu, cunoscută astăzi doar din copii și gravuri, dar importantă prin violența și dramatismul ei.

Un alt front se deschide la Ferrara. Alfonso d’Este îi comandă trei tablouri pe teme mitologice: „Bachus și Ariadna”, „Sărbătoarea lui Venus” și „Bachanala”. Tiziano le numește „poeme”. Lucrează ani la ele, între 1518 și 1523, fără să neglijeze alte comenzi. În aceste pânze, cultura umanistă, mitologia și senzualitatea picturii se întâlnesc într-o formulă ce va deveni emblematică pentru el.

Prietenii, curțile și lumea mare

În anii 1523-1525, Tiziano merge de mai multe ori la Ferrara. Acolo îi cunoaște pe Federico II Gonzaga, marchiz de Mantova, și pe Isabella d’Este, muză și mecena a artiștilor. Se află astfel într-un cerc în care arta este instrument de prestigiu politic și cultural. În aceeași lume circulă și cartea lui Baldasare Castiglione, „Curteanul”, scrisă la Ferrara și studiată apoi în întreaga Europă apuseană. Nu e un detaliu decorativ. Arată mediul în care Tiziano începe să se miște: o societate a curților, a rafinamentului și a competiției simbolice.

După devastarea Romei din 1527 de către armatele imperiale ale lui Carol Quintul, Veneția primește mulți fugari. Printre ei se află Jacopo Sansovino și Pietro Aretino. Amândoi devin cei mai apropiați prieteni ai lui Tiziano. În jurul lor se formează un adevărat centru al vieții artistice venețiene, atât de unit încât este cunoscut drept „triumviratul”. Aretino, condei caustic și influent, joacă un rol important în ascensiunea internațională a pictorului. El îl ajută să obțină comenzi importante și să ajungă mai aproape de marile curți.

Tot în acest deceniu se conturează și viața personală a artistului. În 1525, Tiziano se căsătorește cu Cecilia Soldano, fiica unui bărbier, de la care are doi fii, Pomponio și Orazio. Când, în 1530, se naște fiica Lavinia, soția sa se îmbolnăvește și moare. O altă sursă precizează că mariajul a urmat după ce Cecilia se îmbolnăvise grav și că ea fusese ani buni menajera și iubita lui; arată și că mai avuseseră o fiică moartă în pruncie. Dincolo de nuanțe, rămâne aceeași realitate: în plin succes, casa lui Tiziano este lovită de o pierdere grea.

În 1531, el își mută copiii într-o casă nouă, în Biri Grande, la marginea de nord a Veneției. Era o locuință și un centru de producție artistică, cu atelier separat, grădină și acces direct la lagună pentru trimiterea tablourilor către comanditari. Acolo, rudele și colaboratorii ajung să joace un rol tot mai mare. Fratele Francesco lucrează alături de el, apoi și alți membri ai familiei. Atelierul devine o mașinărie complexă, capabilă să răspundă unei cereri în creștere.

Pictorul lui Carol Quintul

În 1530, papa recunoaște supremația lui Carol Quintul și îi așază pe cap coroana de fier a împăraților romani. Câțiva ani mai târziu, Tiziano intră în orbita directă a împăratului. În 1533, după ce îi face portretul la Bologna, primește titlul de conte palatin și cavaler al Pintenului de Aur. Sursa românească rezumă simplu: va primi bani, privilegii și titlul de conte al imperiului. Din acel moment, statutul său depășește cel tradițional al meșteșugarului. Ajunge printre primii artiști cărora un monarh le acordă statut nobil.

În 1548, la Augsburg, îi face din nou portretul lui Carol Quintul și își consolidează poziția de pictor oficial de curte. Din aceste întâlniri ies unele dintre imaginile cele mai puternice ale puterii habsburgice. Între ele se numără și portretul ecvestru al împăratului, comandat pentru a comemora victoria asupra Ligii Schmalkaldice la bătălia de la Mühlberg. Imaginea îl arată pe Carol în armură de luptă, purtând o lance. Sensul este dublu: împărat roman care merge în campanie și cavaler creștin.

Vreme de un sfert de veac, Tiziano lucrează pentru Carol Quintul. Primește pensii, stipendii și favoruri. În 1541, împăratul îi acordă o plată anuală, iar în 1548 îi mai adaugă una. În 1571, Filip al II-lea confirmă drepturile sale asupra unei sume anuale și îi acordă posibilitatea de a transfera privilegiul fiului său Orazio după moarte. Toate acestea spun ceva despre valoarea pe care o avea munca sa în ochii puterii imperiale.

Mai spun și altceva: că Tiziano știa să-și administreze interesele. Investea în proprietăți, împrumuta bani cu dobândă, făcea negoț cu lemn și grâne și obținuse chiar un contract de aprovizionare cu grâne pentru Cadore. Nu era doar un pictor închis în atelier. Era un om care își înțelegea timpul, rețelele și avantajele.

În 1556, Carol Quintul abdică și se retrage la mănăstirea din Yuste. Printre puținele lucruri pe care le ia cu sine se află și tablourile lui Tiziano. E una dintre cele mai limpezi dovezi despre locul pe care îl câștigase în viața împăratului.

Culoarea care a transformat pictura

Dacă ascensiunea socială explică gloria lui Tiziano, moștenirea sa se înțelege privind pictura însăși. El dezvoltă un stil personal al culorilor. Vopseaua este aplicată rapid, uneori imprecis, fără desene pregătitoare vizibile, iar rezultatul este o expresivitate directă. Figurile par mai vii și mai reale. Conform formulării sursei românești, este unul dintre cei mai prestigioși portretiști și, cu siguranță, cel mai influent.

Portretele sale se disting prin naturalețea atitudinii și prin detalii care definesc personajul fără ostentație. Adesea introduce accesorii, un câine sau un instrument muzical. Nu sunt simple adaosuri decorative, ci semne ale unei prezențe vii. În același timp, Tiziano pictează aproape totul: portrete, peisaje, scene mitologice încărcate de erotism și scene religioase.

Femeile sale sunt frumoase și senzuale, cu păr lung căzând pe spinarea nudă, într-un cadru simbolic sau alegoric. Pentru principele della Rovere din Urbino execută „Venus din Urbino”, unul dintre cele mai cunoscute nuduri ale sale. La Roma, unde pleacă în 1545, pictează portretul Papei Paul al III-lea și primește cetățenia „Cetății Eterne”. În această perioadă începe și seria de Venus culcate, continuând un subiect pe care Giorgione îl abordase înaintea lui și pe car