Cum a ajuns Thomas Cranmer arhiepiscopul care a dat forma liturghiei anglicane

În dimineața de 21 martie 1556, la Oxford, Thomas Cranmer trebuia să facă un lucru limpede și umilitor: să-și repete public retractările. Trecuse prin închisoare, prin procese, prin presiunea statului și a Bisericii. Semnase deja de mai multe ori. Totul părea încheiat. Dar în biserica St. Mary, acolo unde fusese dus în procesiune ca să confirme în fața tuturor întoarcerea sa la credința catolică, Cranmer a făcut exact contrariul. Și-a retras retractările și a denunțat din amvon doctrina catolică și pe papă. Câteva clipe mai târziu era dus spre rug.

„cât despre papă, îl refuz, ca dușman al lui Cristos și anticrist, cu toată învățătura sa falsă”

Scena aceea a fixat definitiv imaginea lui în istorie. Dar povestea lui Cranmer nu începe la rug. Începe cu un om împins de lipsa de avere spre cariera ecleziastică, ajuns apoi, prin învățătură, prudență și utilitate politică, în centrul celei mai mari rupturi religioase din Anglia. Când Henric al VIII-lea a vrut să-și desfacă mariajul cu Caterina de Aragon, Cranmer a devenit unul dintre oamenii care au construit argumentul. Când ruptura de Roma a prins formă, el a fost ridicat la Canterbury. Când Biserica Angliei a avut nevoie de o liturghie nouă, în limba poporului, el a scris și a compilat cartea care avea să-i dea structură pentru secole.

Viața lui Thomas Cranmer stă la răscrucea dintre credință și putere. Tocmai de aceea are tensiunea marilor istorii: aceea a unui om care a slujit trei domnii foarte diferite și care, la capătul drumului, a fost obligat să dea socoteală pentru tot ce contribuise să schimbe.

Drumul spre curtea regelui

Thomas Cranmer s-a născut la 2 iulie 1489, în Aslacton, astăzi Aslockton, lângă Nottingham. Părinții săi, Thomas și Agnes Hatfield, veneau din partea de jos a nobilimii și nu aveau o avere care să poată susține mai mulți fii. Fiul cel mare urma să moștenească. Pentru Thomas și fratele său mai mic, drumul era altul: cariera ecleziastică.

În 1510 a devenit membru al Colegiului Jesus din Cambridge. Acolo și-a câștigat reputația de student dedicat, interesat de filozofie neortodoxă. În 1515 s-a căsătorit cu Joan, nepoata proprietăresei Tavernei Delfinul. Pentru colegiu, aceasta însemna încălcarea regulii celibatului, iar Cranmer a fost exclus. A trebuit să plece și să se întrețină altfel. Dar în 1519 Joan a murit la nașterea unui copil, iar el a fost reprimit. A continuat studiile și a devenit doctor în teologie în 1523. De asemenea, fusese ordinat preot catolic și slujise în facultatea de teologie de la Cambridge.

Anii de la Cambridge l-au format ca teolog și l-au făcut vizibil. Ciuma l-a silit să părăsească orașul și să se retragă în Essex. Acolo a intrat în atenția lui Henric al VIII-lea. Regele era prins în problema care avea să schimbe țara: voia anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Cranmer s-a dovedit util. Nu apare în surse ca un mare om politic, ci mai curând ca un om de carte și argument. A lucrat la cauză ca cercetător, iar în 1530, împreună cu Foxe, a compilat Collectanea Satis Copiosa, o culegere de precedente istorice și legale care îi permitea regelui să construiască o pledoarie academică pentru ruptura de Biserica Romei.

În acei ani a fost trimis la Roma ca parte a unei ambasade și apoi, în 1532, a devenit ambasador la împăratul Carol al V-lea. Fusese ales anterior de Wolsey printre învățații trimiși în misiuni diplomatice în Europa. Tot în 1532, trecând prin Nürnberg, a văzut pentru prima dată direct efectele Reformei. Acolo și-a întâlnit a doua soție, Margareta, rudă prin alianță cu Andrea Osiander. Faptul nu era minor. Un cleric care se căsătorea încălca disciplina celibatului, iar acest lucru trebuia ascuns.

Omul de care Henric avea nevoie

În ianuarie 1533, urgența a crescut brusc. Henric al VIII-lea a aflat că Anne Boleyn era însărcinată. Divorțul nu mai putea fi amânat. Regele se căsătorise deja în secret cu femeia pe care o voia ca soție, iar acum avea nevoie de o soluție rapidă și sigură. La 30 martie 1533, la moartea lui Warham, Cranmer a fost numit arhiepiscop de Canterbury. Alegerea spunea totul despre moment: Henric îl voia pe omul care să-i susțină politicile și să-i rezolve problema.

Numirea, făcută fără acordul papei, arăta că regele își pierduse speranța de a obține de la Roma ceea ce voia. Cranmer a venit la Canterbury cu Margareta, dar i-a ținut prezența discretă. În același timp, trebuia să facă pasul decisiv. În mai 1533 a declarat nulă căsătoria lui Henric cu Caterina de Aragon și a recunoscut-o pe Anne Boleyn drept soția legală a regelui. Acționa direct împotriva poruncii papei. La 1 iunie, a încoronat-o și uns-o pe Anne regină. În septembrie, Anne a născut-o pe Elisabeta, iar Cranmer i-a devenit naș.

Acesta a fost momentul în care cariera lui s-a legat definitiv de ruptura Angliei de Roma. El ajutase deja la construirea cazului pentru anulare. Acum devenea omul care, din scaunul de la Canterbury, transforma voința regelui în act religios și politic. Alături de Thomas Cromwell, a susținut principiul supremației regale, adică ideea că regele era suveran asupra Bisericii din regatul său.

Dar sub Henric al VIII-lea, Cranmer nu a putut merge foarte departe și foarte repede. Tocmai aici se vede natura vremii. Istoricii insistă asupra luptelor dintre conservatori și reformatori. Cranmer a împins schimbarea, dar cu prudență și adesea în formule reținute. Cele zece articole, de pildă, enumerau reforme „cu multă politețe”. Nu spuneau direct că transsubstanțierea ar fi greșită, ci doar că s-ar putea să fie. În 1538, Cranmer a condamnat vederile lui John Lambert, care negase transsubstanțierea, iar Lambert a fost ars pe rug. Mai târziu, Cranmer avea să adopte tocmai acele vederi. Este unul dintre detaliile care arată cât de mobil era terenul și cât de mult s-a schimbat chiar el.

Tot sub Henric s-a opus Celor șase articole, care reafirmau celibatul clerical. Publicase și primul serviciu religios oficial autorizat în limba engleză, Exhortation and Litany. În același timp, Actul desființării mănăstirilor din Anglia i-a adus beneficii importante. Reforma nu era doar doctrină. Era și putere, și proprietate, și redistribuire a influenței.

Sub Eduard, reforma prinde glas în engleză

Moartea lui Henric în 1547 a schimbat balanța. Fiul său, Eduard al VI-lea, fusese crescut cu vederi protestante. Cranmer a devenit un sfătuitor indispensabil al tânărului rege. Dacă sub Henric fusese obligat să înainteze cu măsură, sub Eduard a putut accelera.

Aici stă contribuția lui cea mai durabilă. Cranmer a finalizat marea lui lucrare liturgică: a scris și a compilat primele două ediții ale Book of Common Prayer, Cartea de rugăciune obștească. Era o liturghie completă pentru Biserica engleză, în limba engleză. Cu ea, serviciul religios trecea în limba poporului și căpăta o formă unitară. Aceste prime două cărți au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele.

Prima ediție, din 1549, era relativ conservatoare. A doua, din 1552, a fost mai radicală. A redus mult elementul sacrificial în euharistie, a înlăturat cele mai multe rugăciuni pentru morți și numeroase ceremonii. În dezbaterile din 1548, Cranmer a spus public că abandonase doctrina prezenței reale corporale și că vedea prezența euharistică drept una spirituală. Se vede limpede cât de departe ajunsese față de pozițiile susținute sau tolerate de el în vremea lui Henric.

Cranmer nu a lucrat singur. Sursele vorbesc despre influența unor teologi continentali, precum Petru Martirul, Martin Bucer și Hermann de Wied. Unii au fost invitați și găzduiți de el în Anglia. Cu ajutorul lor, a schimbat doctrină și disciplină în chestiuni precum euharistia, celibatul clerical, rolul imaginilor în locurile de cult și cinstirea sfinților.

În aceeași direcție merg și alte texte ale sale. A compilat și scris prima Carte de omilii, preocupat de nevoia unei predicări elocvente și de lipsa clericilor educați. A fost responsabil și pentru Cele patruzeci și două de articole, care rezumau doctrina anglicană. Mai târziu, Cele treizeci și nouă de articole, bazate pe ele și adoptate în vremea Elisabetei I, au rămas parte a tradiției anglicane.

Sub Eduard, reforma a mers și prin gesturi brutale. Cranmer a încurajat distrugerea icoanelor, activitate pe care a descris-o mai târziu drept „vesele întruniri”. În parohii s-au dat dispoziții pentru îndepărtarea imaginilor suspectate că atrag devoțiune. Pentru el, schimbarea nu însemna doar o nouă carte, ci o altă ordine religioasă.

Dar o asemenea schimbare a stârnit și rezistență. Folosirea noii cărți de rugăciune a devenit obligatorie la 9 iunie 1549. În Devon și Cornwall, unde limba engleză nu era încă de uz comun, au izbucnit proteste cunoscute drept Rebeliunea cărții de rugăciune. Răsculații cereau, între altele, restaurarea Celor șase articole, folosirea latinei la liturghie și refacerea abațiilor. Cranmer a răspuns dur și a denunțat caracterul rău al rebeliunii. Reforma pe care o construia nu era negociată cu fiecare comunitate. Era impusă de autoritatea statului și a Bisericii.

Ultima întoarcere a roții

În 1553, Eduard al VI-lea a murit. Odată cu el s-a închis fereastra de protecție politică sub care lucrase Cranmer. La tron a venit Maria I, fiica Caterinei de Aragon, crescută în credința romano-catolică. Schimbarea era totală și avea o încărcătură personală. Cranmer fusese omul care anulase căsătoria părinților ei și contribuise la înlăturarea mamei sale.

Înainte de moartea lui Eduard, Cranmer susținuse succesiunea lui lady Jane Grey. A acceptat în cele din urmă proclamația. Când Maria a fost recunoscută regină, Dudley, Ridley, Cheke și alții au fost închiși. Cranmer a mai rămas o vreme în libertate și chiar a condus funeraliile lui Eduard după riturile cărții de rugăciune. A refuzat însă să cedeze fără luptă. Când s-a răspândit zvonul că ar fi autorizat folosirea liturghiei catolice în catedrala din Canterbury, a negat public și a afirmat că doctrina și religia din vremea lui Eduard erau „mai pure și potrivite cu cuvântul lui Dumnezeu decât oricare care fusese folosită în Anglia acești o mie de ani”. Pentru noua putere, asemenea cuvinte echivalau cu sfidarea.

A fost chemat în fața Consiliului, trimis în Turnul Londrei, apoi judecat pentru înaltă trădare și erezie. La 14 februarie 1556 fusese înlăturat din funcție, închis și acuzat de trădare. Imaginea este completată cu lungimea calvarului: a fost închis peste doi ani. În martie 1554 a fost transferat la închisoarea Bocardo din Oxford pentru al doilea proces, cel de erezie. A rămas izolat acolo șaptesprezece luni înainte ca procesul să înceapă, în septembrie 1555.

Între timp, alții au murit. Ridley și Latimer au fost arși pe rug la 16 octombrie 1555, în același loc în care avea să moară și Cranmer. El a fost dus să privească. În decembrie, Roma a decis să-i ia arhiepiscopia și să permită autorităților seculare să execute sentința.

Retractările și mână dreaptă

În ultimele luni, povestea lui Cranmer a devenit una a cedării și a refuzului. Scos din Bocardo și dus în casa decanului de la Christ Church, tratat mai bine, pus să discute despre supremația papală și purgatoriu, el a făcut mai multe retractări. Între sfârșitul lui ianuarie și mijlocul lui februarie 1556, s-a supus autorității regelui și reginei și l-a recunoscut pe papă drept cap al Bisericii. La 24 februarie a fost emis actul pentru executarea sa. La două zile după aceea, a apărut o a cincea declarație, care este considerată prima retractare adevărată: respingea teologia luterană și zwingliană, accepta pe deplin teologia catolică, inclusiv supremația papală și transsubstanțierea, și afirma că nu există mântuire în afara Bisericii Catolice. A primit dezlegare și a participat la liturghie.

Și totuși, în ziua morții, la St. Mary din Oxford, a rupt totul. Potrivit lui John Foxe, nu și-a confirmat retractările, ci și le-a retras. A fost dus apoi la rug. Acolo a făcut gestul care avea să-i concentreze întreaga dramă: și-a întins în flăcări mâna dreaptă, cea cu care semnase retractarea, și a ținut-o acolo, ca toți să o vadă arzând înainte ca focul să-i atingă trupul.

„nevrednică mână dreaptă!”

Foxe spune că a repetat aceste cuvinte de multe ori și că a rostit și cuvintele lui Ștefan: „Doamne Isuse, primește-mi duhul”, până când flăcările l-au redus la tăcere. A murit la 21 martie 1556, ars pe rug pentru erezie. Pentru catolici, a murit eretic. Pentru tradiția anglicană, a devenit martir.

Ce a rămas după el

Moștenirea lui Thomas Cranmer nu stă doar în felul morții sale, deși acel sfârșit a fost imortalizat în Cartea martirilor a lui John Foxe. Ea stă, înainte de toate, în forma pe care a dat-o Bisericii Angliei. În vremea cât a fost arhiepiscop, a pus primele structuri doctrinare și liturgice ale Bisericii reformate. A ajutat la desprinderea Bisericii engleze de unirea cu Sfântul Scaun. A făcut din limba engleză limba oficială a rugăciunii publice. A lăsat în urmă Cartea de rugăciune obștească și articole doctrinare care au marcat tradiția anglicană mult după moartea lui.

Sub Henric al VIII-lea, a fost utilitatea învățată a unei rupturi dorite de rege. Sub Eduard al VI-lea, a fost arhitectul unei reforme accelerate. Sub Maria I, a devenit ținta unei restaurări catolice care voia să răstoarne tot ce făcuse. Tocmai această trecere prin trei regimuri arată măsura locului său în istorie. Cranmer nu a fost doar un teolog și nici doar un funcționar al coroanei. A fost omul prin care schimbarea religioasă a Angliei a căpătat argument, limbaj și rit.

Biserica Anglicană îl comemorează la 21 martie. Data nu amintește doar de moartea unui arhiepiscop. Amintește de clipa în care un om care semnase de teamă a ales, în fața focului, să rupă hârtia cu propria lui voce.