Cum a ajuns Pisanello inventatorul medaliei-portret moderne

În 1439, la Florența, se negocia cu împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul. Era un moment politic, dar și un moment de imagine. În jurul unui suveran aflat în centrul atenției, Pisanello a făcut ceea ce avea să-l așeze definitiv într-un loc aparte: a creat o medalie comemorativă a împăratului, socotită cea mai timpurie medalie-portret a epocii post-clasice. Gestul părea, la prima vedere, unul de artist de curte. În realitate, acolo se fixa o invenție durabilă: portretul pe avers și o compoziție simbolică pe revers, model care avea să definească medalistica așa cum o înțelegem și astăzi.

Acesta este punctul de maximă claritate din viața unui artist a cărui biografie rămâne, în bună măsură, învăluită în incertitudine. Pisanello, Antonio di Puccio Pisano sau Antonio di Puccio da Cereto, născut în 1395 la Pisa și mort în 1455 la Roma, a fost unul dintre artiștii de seamă ai Renașterii italiene timpurii și ai Quattrocento. A lucrat ca pictor, creator de medalii și miniaturist. A fost ultimul mare reprezentant al stilului gotic internațional, dar, în același timp, una dintre figurile care anunță deja noua lume artistică a Renașterii.

Paradoxul lui stă aici. A fost omul unei eleganțe curtenești duse la perfecțiune și, totodată, un deschizător de drumuri. A fost celebru în timpul vieții, lăudat de poeți și umaniști, comparat cu nume ilustre, solicitat de curțile italiene, iar mai târziu o parte a operei lui s-a pierdut, s-a risipit sau a fost atribuită altora. Tocmai de aceea, povestea lui trebuie urmărită nu ca o simplă listă de lucrări, ci ca traseul unui artist care a știut să transforme gustul epocii sale în formă memorabilă.

Un artist format între ateliere și curți

Lucrările istorice spun limpede că viața timpurie a lui Pisanello este parțial ascunsă. Era originar din Pisa, dar și-a petrecut primii ani la San Vigilio sul Lago, în teritoriul Veronei. Legătura cu Verona contează mult, fiindcă stilul său timpuriu se înscrie în tradiția picturii veroneze. Se consideră că ar fi primit aici prima sa formare.

Între 1415 și 1420, Pisanello a fost ajutorul renumitului pictor și miniaturist Gentile da Fabriano. De la acesta a preluat acel stil rafinat, delicat și minuțios care avea să-i marcheze opera. Tot atunci a deprins gustul pentru materiale prețioase și pentru țesături frumoase, vizibile mai târziu în picturile sale. Au lucrat împreună la frescele din Palatul Dogilor din Veneția, iar alte ansambluri la care a fost asociat, precum cele din bazilica San Giovanni in Laterano sau din palate de la Mantua și Pavia, nu s-au păstrat.

În 1422, Pisanello este consemnat la Mantua, în serviciul tânărului Ludovico Gonzaga, fiul marchizului Gianfrancesco Gonzaga. Relația cu familia Gonzaga avea să dureze până în anii 1440. Faptul acesta spune mult despre statutul lui. Pisanello nu a fost un artist izolat, ci un om al curților, un creator chemat să dea formă prestigiului nobilimii italiene.

În acei ani timpurii se conturează și una dintre trăsăturile decisive ale artei sale: atenția pentru detaliu, pentru obiect, pentru animal, pentru costum. Desenele lui au fost prețuite ca niște bijuterii ale Quattrocento-ului. Ele arată îmbrăcămintea elegantă a vremii, pălării spectaculoase, studii exacte de animale și plante. Spre deosebire de mulți contemporani, desenele lui nu erau simple pregătiri pentru viitoare tablouri. Aveau o valoare proprie, autonomă. A alcătuit cărți întregi de desene, construite din observație atentă și dintr-un naturalism pe care sursa îl numește poetic.

Verona și arta unei eleganțe exacte

Una dintre lucrările care îl arată deja limpede este Fecioara în umilință, cunoscută și ca Madona cu prepelița, aflată la Muzeul Castelvecchio din Verona. Această lucrare este legată de semnătura „Antonius Pisanus” și este datată aproximativ în jurul anului 1420. Stilul ei este descris ca un amestec între influența lui Gentile da Fabriano și cea a tradiției veroneze. Pentru Pisanello, acesta era terenul pe care își fixa limbajul propriu.

În 1424, el se afla din nou la Verona. În acea perioadă, potrivit unor cercetători pomeniți de sursă, ar fi pictat și fresce despre vânătoare, pescuit și turniruri la Pavia, la comanda ducelui de Milano, Filippo Maria Visconti, dar din ele nu a mai rămas nicio urmă. Este una dintre acele pierderi care însoțesc mereu numele lui Pisanello: un artist foarte cunoscut în epocă, din a cărui operă de mari dimensiuni a supraviețuit prea puțin.

Între 1424 și 1426, în legătură cu Gonzagii, a realizat una dintre lucrările sale importante păstrate: Bunavestire de la monumentul Brenzoni, în biserica San Fermo Maggiore din Verona. Fresca era menită să împodobească monumentul funerar al lui Nicolò di Brenzoni, realizat de sculptorul florentin Nanni di Bartolo. Aici se vede bine tipul de comandă pe care Pisanello îl primea: artă pentru memorie, prestigiu și reprezentare.

După moartea lui Gentile da Fabriano, petrecută la Roma între august și octombrie 1427, lucrările acestuia din bazilica San Giovanni in Laterano rămăseseră neterminate. Pisanello a terminat frescele fostului său maestru între 1431 și 1432. Și acestea au fost distruse mai târziu, când bazilica a fost reconstruită în secolul al XVII-lea de Francesco Borromini. Totuși, sursa amintește existența unei schițe palide a uneia dintre fresce, la Kupferstichkabinett din Berlin, desenată chiar de Borromini. Important este și altceva: la Roma, Pisanello a fost influențat din ce în ce mai mult de stilul clasic al artei Renașterii. El venea din goticul internațional, dar contactul cu Roma îl împingea spre alt orizont.

Curțile Italiei și gloria portretului

Pisanello a călătorit prin mai multe orașe italiene și a intrat în contact cu numeroase curți. A stat o vreme la Florența. A fost folosit de Dogele Veneției, de Papă la Vatican și de curțile din Verona, Ferrara, Mantua, Milano, Rimini și de regele Neapolelui. Se bucura de mare prețuire în familiile Gonzaga și Este. Această geografie a patronajului este, de fapt, geografia puterii italiene din vremea lui.

În acest mediu, portretul devenea o miză esențială. Nu era o simplă asemănare. Era un instrument de prestigiu. Pisanello a pictat portrete importante în această perioadă. Este amintit un portret al împăratului Sigismund, aflat la Viena, deși atribuirea este disputată, și un Portret de bărbat la Genova. Din aceeași lume a reprezentării aristocratice fac parte și lucrări precum Portretul unei prințese d’Este, aflat la Luvru, sau Portretul lui Lionel d’Este, datat în lucrările de specialitate în jurul anului 1441 și păstrat la Accademia Carrara din Bergamo.

Între 1433 și 1438, revenit la Verona, Pisanello a realizat ceea ce este considerată capodopera sa în frescă: Sfântul Gheorghe și prințesa din Trebizonda, din capela Pellegrini a bisericii Sant’Anastasia. Aceasta este indicată drept Sfântul Gheorghe și prințesa, frescă datată aproximativ 1436-1438, transpusă pe pânză, aflată astăzi în capela Giusti din aceeași biserică. Lucrarea a fost afectată de infiltrații de apă la sfârșitul secolului al XIX-lea și a trebuit restaurată. Pentru ea, Pisanello a pregătit mai multe desene, dintre care unele se află la Luvru. Acest detaliu spune ceva esențial despre felul său de a construi imaginea: fastul final era susținut de observație, de studiu și de o răbdare exactă.

Din 1435, interesul lui Pisanello pentru portret și pentru medalie devine tot mai puternic. A fost introdus în cercul lui Leonello d’Este, marchiz de Ferrara. În același timp datează și celebrul Portret al unei prințese Este. Arta sa se așază acum în centrul culturii de curte: chipul, emblema, ținuta, simbolul, toate devin părți ale aceluiași limbaj al distincției.

Momentul medaliei

Aici se produce adevărata cotitură. Pisanello a fost unul dintre cei mai mari medaliști ai tuturor timpurilor, poate cel mai mare, după cum spun istoricii artei, între ei Federico Zeri. Dar dincolo de laudă stă o schimbare concretă. El a fost primul care a reinventat genul medaliei în forma cunoscută astăzi. Dacă înaintea lui puținele medalii existente erau bătute asemenea monedelor, Pisanello și-a turnat medaliile asemenea unui basorelief de bronz. Astfel se vede limpede mâna unui pictor și a unui modelator.

Formula lui era nouă și puternică. Pe față, un portret în profil. Pe verso, o scenă alegorică sau o figură simbolică. Adesea apăreau devize, simboluri și atribute legate de cultura înaltă a epocii. În medalie, puterea se făcea imagine durabilă. De aceea succesul a fost imediat la curțile italiene. Pisanello a fost foarte solicitat și a creat aproximativ douăzeci de medalii.

În viziunea sa, portretele de pe medalii erau egale cu portretele din pictură. El însuși își semna medaliile cu formula Opus Pisani pictoris, „operă a pictorului Pisano”. Nu era un meșter de obiecte decorative, ci un artist care muta arta portretului într-un alt material și într-un alt tip de memorie.

Lista medalilor arată limpede și rețeaua lui de patronaj. Totul începe cu celebra medalie a lui Ioan al VIII-lea Paleologul, din 1438, prin care Pisanello reia tradiția așezării efigiei unor persoane în viață, asemenea monedelor romane. Urmează medalia lui Gianfrancesco I Gonzaga, în 1439-1440, și cea a lui Niccolò Piccinino, în același interval. În 1441 realizează medalia lui Filippo Maria Visconti. Cam în 1442 o face pe cea a lui Francesco Sforza. În 1445 urmează două medalii ale lui Sigismondo Pandolfo Malatesta. În 1447 apar medalia lui Ludovico al III-lea Gonzaga, cea a lui Vittorino da Feltre, medalia Ceciliei Gonzaga, cu Inocența și Unicornul, în peisaj nocturn, și medalia lui Belloto Cumano. În 1449, trei medalii ale lui Alfonso al V-lea al Aragonului și medalia lui Inigo d’Avalos.

Unele dintre acestea arată cel mai bine felul în care Pisanello gândea medalistica. Este amintit explicit unicornul de pe medalia Ceciliei Gonzaga, menit să sublinieze caracterul nobil al prințesei. Aici se vede deplin noutatea lui: medalionul nu păstrează doar un chip, ci construiește o identitate prin simbol.

Un pictor al naturii și al nobleții

Faima medalistului nu trebuie să ascundă pictorul. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Viziunea Sfântului Eustațiu, datată în jurul anului 1435, tempera pe lemn, 55 x 65 cm, aflată la National Gallery din Londra, rezumă excelent universul lui Pisanello. Tabloul a fost multă vreme atribuit lui Albrecht Dürer, atât de mare era perfecțiunea acestui mic panou. Povestea religioasă pare aproape un pretext pentru a arăta animalele „nobile”: cai, câini de vânătoare, cerb, urs, și, deasupra tuturor, cea mai nobilă creatură, curteanul vânător.

Această observație este decisivă. În arta lui Pisanello, lumea naturii și lumea curții se întâlnesc. Animalele, plantele, stofele, profilele, podoabele, toate sunt observate cu o minuție miniaturală. De aceea desenele sale cu animale și costume au rămas atât de prețuite. Ele nu sunt simple note de atelier, ci expresia aceleiași viziuni: frumusețea stă în varietate, în exactitate, în diferențele fine.

În această logică se înscriu și alte opere menționate: Ispitirea Sfântului Anton, uneori indicată sub alt titlu, în jurul anului 1445, la National Gallery din Londra, sau Fecioara cu Pruncul, cu Sfântul Anton și Sfântul Gheorghe, după o formulare alternativă. Chiar și atunci când tema este religioasă, Pisanello rămâne atras de obiectul bine văzut, de prezența concretă și de eleganța ansamblului.

Război, acuzație și ultimii ani

Viața de artist de curte avea și riscuri. În 1438 a izbucnit un război între Filippo Maria Visconti, conducătorul Milanului, și republica Veneția. Pisanello se afla la Mantua, împreună cu Gianfrancesco Gonzaga. Cei doi au decis să joace un rol în capturarea Veronei. Drept urmare, guvernul venețian l-a numit rebel și l-a amenințat cu o pedeapsă severă. Numai intervenția unui prieten puternic l-a putut salva. Episodul arată cât de puțin separată era arta de politică. Artistul trăia din protecția marilor case și, uneori, cădea odată cu ele în conflict.

După o ședere la Milano între 1440 și 1441, Pisanello s-a întors la Ferrara în 1441. Aici a pictat apreciatul său portret al lui Lionello d’Este, păstrat astăzi la Bergamo. Din aceeași perioadă datează probabil și Madonna and Child with Two Saints, identificată cu lucrarea de la National Gallery din Londra. Tot de lumea curții ține, probabil, și impresionantul ciclu de fresce Scenes of War and Chivalry din Palazzo Ducale di Mantova, datat probabil în 1447.

Din decembrie 1448 până la sfârșitul vieții, Pisanello a trăit la Napoli, unde s-a bucurat de mare reputație la curtea aragoneză. Poetul Porcellio a scris chiar o odă în cinstea lui. Ar fi putut trăi încă cinci sau șase ani, dar documentele nu-l mai menționează. Datele structurate sigure îl fixează însă între 1395 și 1455.

Ultimul mare gotic și un om al începutului de Renaștere

Moștenirea lui Pisanello are ceva tulburător. În timpul vieții, el a fost cel mai bine cunoscut pentru medaliile sale. A fost copiat de multe ori în generațiile următoare. Și totuși, după moarte, odată cu ascensiunea culturii umaniste și clasice a Renașterii, geniul său a fost repede uitat. Nu și-a creat propria școală. A influențat contemporani, dar nu a lăsat în urmă o filiație puternică.

Istoricii artei l-au privit deopotrivă din două direcții. A fost ultimul reprezentant al stilului gotic internațional. Lucrările de referință merg chiar mai departe și îl numesc ultimul și cel mai magnific artist al stilului curtenesc al artei gotice din secolul al XV-lea. Dar același consens spune și că poate fi considerat unul dintre primii conducători ai mișcării renascentiste. Tensiunea aceasta îl definește.

Pe de o parte, lumea lui este cea a nobleții, a profilurilor elegante, a hainelor somptuoase, a simbolurilor și a unei frumuseți rafinate până la capăt. Pe de altă parte, el privește atent natura, reconstruiește medalionul ca obiect artistic nou și se apropie de clasic prin experiența romană. Nu a rupt brusc cu trecutul. L-a dus atât de departe, încât din el s-a văzut deja altceva.

Au rămas din opera lui picturi la Roma, Veneția, Verona, Pistoia și două la National Gallery din Londra. S-au păstrat desene la Biblioteca Ambrosiana din Milano și la Luvru. Multe picturi s-au pierdut. Altele au fost atribuite greșit unor artiști precum Piero della Francesca, Albrecht Dürer sau Leonardo da Vinci. Poate că această risipire explică de ce numele lui nu este întotdeauna așezat în centrul marilor povești despre Renaștere.

Și totuși, dacă vrem să înțelegem cum se schimbă arta fără să-și renege pe loc trecutul, Pisanello este o figură esențială. În medaliile lui, în profilele lui, în animalele desenate cu grijă, în frescele și panourile rămase, se vede o lume aflată pe prag. O lume a curții, a memoriei și a semnului. Iar el a fost artistul care i-a dat una dintre cele mai clare forme.