Cum a ajuns Paolo Uccello maestrul perspectivei florentine

În 1436, în Domul Santa Maria del Fiore din Florența, Paolo Uccello semnează pentru prima dată cu acest nume o imagine care avea să-i fixeze locul în istoria artei: fresca cu căpetenia de mercenari John Hawkwood, numit și Giovanni Acuto. Nu era doar un portret comemorativ. Era proba unui meșteșug dus până la rigoare. Calul, călărețul, întreaga construcție a imaginii erau gândite cu o asemenea stăpânire a perspectivei, încât fresca avea să fie considerată prima pictură renascentistă a unei statui ecvestre și să exercite o influență însemnată asupra pictorilor secolului al XV-lea.

Momentul acela spune mult despre destinul lui Uccello. În plină Renaștere florentină, el rămâne, în același timp, un om al unei alte lumi. Stăpânirea perspectivei îl așază printre cei mai importanți pictori italieni ai secolului al XV-lea. Dar stilul lui păstrează încă puternic amprenta goticului târziu. Tocmai de aici vine originalitatea lui: din întâlnirea, uneori tensionată, dintre tradiție și nou.

Sursele despre viața sa sunt puține. Cu atât mai clar se vede, din faptele păstrate, firul unei existențe conduse de lucru, de căutare și de o pasiune aproape exclusivă pentru felul în care spațiul poate fi așezat în pictură.

Un tânăr format între atelier și meșteșug

Paolo Dono di Pratovecchio, zis Uccello, s-a născut în 1397. Tatăl său, Dono di Paolo di Pratovecchio, era chirurg-bărbier. Mama, Antonia, provenea dintr-o veche familie florentină. Despre tinerețea lui se știe puțin, dar acest puțin este esențial: talentul lui s-a văzut devreme.

Între 1407 și 1414, lucrează împreună cu Masolino da Panicale și cu Donatello în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, cel care primise comanda pentru poarta de nord a Baptisteriului din Florența. Lucrările de referință fixează ucenicia lui lângă Ghiberti între 1412 și 1416 și subliniază rolul acelui atelier ca principal centru al artei florentine de atunci. Influența lui Ghiberti a fost importantă: stilul său narativ, de gotic târziu, și felul sculptural de a compune au lăsat urme adânci asupra lui Paolo.

Tot acolo începe și prietenia de o viață cu Donatello. Nu este un detaliu secundar. În jurul lui Uccello se aflau artiști care împingeau arta florentină înainte, fiecare în felul său. El se formează în mijlocul acestei energii, dar își va croi un drum foarte personal.

Numele de Uccello, „Pasăre”, i se trage, după istoricii români, din îndemânarea de a umple spațiile libere dintre motivele principale cu mici animale și mai ales cu păsări. În alte interpretări, porecla vine din plăcerea lui de a picta păsări. Oricum ar fi, legătura cu lumea animală este clară și va rămâne vizibilă în opera sa.

În 1414 este primit în Compagnia di San Luca, iar în 1415 intră în Arte dei Medici e degli Speziali, breasla florentină de care aparțineau și pictorii. Era pasul oficial prin care un tânăr artist intra în corpul recunoscut al meseriei sale. În 1424, Paolo își câștiga deja singur existența ca pictor.

Drumurile unui pictor într-o Italie care se schimbă

După anii de formare, Uccello începe să călătorească. Din 1418 merge la Pisa și la Siena, unde studiază creațiile lui Sassetta și Ambrogio Lorenzetti, iar la Veneția lucrează la mozaicurile din Basilica di San Marco. Opiniile istoricilor fixează plecarea la Veneția în 1425 și amintesc că a lucrat la mozaicurile de pe fațada San Marco, astăzi pierdute. Tot atunci, se pare că pictează și fresce în catedrala din Prato și este posibil să fi vizitat Roma împreună cu Donatello înainte de a reveni la Florența în 1431.

Veneția avea o altă sensibilitate decât Florența. Lucrările istoricilor o descriu drept orașul coloriștilor, modelat de dialogul cu Bizanțul, spre deosebire de Florența, unde accentul cădea pe desen. Uccello este captivat de lucrările lui Gentile da Fabriano și entuziasmat de primele lucrări ale lui Antonio Pisano, Pisanello. În acești ani, artistul asimilează. Nu abandonează ceea ce învățase în Florența, dar nici nu rămâne închis în acel cadru.

Din primii ani datează și fresca Madonna col Bambino, aflată odinioară într-una din casele familiei Del Beccuto și păstrată astăzi în Muzeul San Marco din Florența.

Când se întoarce la Florența, orașul se schimbase. Istoricii români insistă asupra acestui fapt: pictura trecea printr-o transformare totală. Uccello, care cunoștea foarte bine arta gotică, se afla acum în fața unei revoluții artistice desfășurate chiar în orașul său. El nu răspunde acestei schimbări imitând pur și simplu noua direcție. Răspunsul lui este mai complicat și, tocmai de aceea, mai interesant.

Obsesiile spațiului

Dacă există un fir care leagă biografia lui Paolo Uccello de opera sa, acela este perspectiva. Istoricii îl numesc pictor renascentist și matematician, remarcat pentru munca sa de pionierat în perspectiva vizuală. Giorgio Vasari, citat în lucrările de specialitate, scria că Uccello era obsedat de interesul său pentru perspectivă și că stătea nopți întregi încercând să înțeleagă exact punctul de fugă. Dincolo de tonul anecdotic, ideea este limpede: pentru Uccello, perspectiva nu era un accesoriu al picturii, ci o problemă centrală.

El folosea perspectiva pentru a crea senzația de adâncime. Dar felul lui de a construi spațiul nu se reduce la iluzia realistă. Devine „cel mai încrâncenat pictor al perspectivei”, preferând o tehnică alcătuită din detalii și din îmbinarea unor perspective diferite, astfel încât spațiul din operele sale devine mai complex și mai surprinzător. De aici și lunga neînțelegere a creației sale. Unii au crezut că și-a sacrificat o parte din talent pentru această pasiune. Alții au văzut în el un artist prea legat de gotic. Istoricii de artă au ajuns însă să descopere în opera lui eclectism, logică și omogenitate.

Această tensiune explică și poziția lui aparte în istoria picturii florentine. Uccello păstrează tradițiile, dar folosește în același timp noile descoperiri ale picturii. Dă uneori impresia că nu recunoaște revoluția din jurul lui, însă opera sa dovedește contrariul: el alege, filtrează, reordonează.

Lucrările de specialitate amintesc chiar păstrarea unor studii de perspectivă, printre care scurtări de perspectivă ale torului, și observă că unul dintre exercițiile standard de virtuozitate în desen era reprezentarea mazzocchio-ului. Detaliul nu vorbește doar despre tehnică. Vorbește despre un mod de a vedea lumea prin construcție, analiză și rigoare.

Frescele care i-au adus faima

În 1430, Uccello execută frescele Storie della Genesi pe galeria verde, Chiostro Verde, a mănăstirii Santa Maria Novella. Istoricii plasează începutul acestui episod în 1424 și spun că a pictat episoade din Creație și Cădere, urmate de scene din viața lui Noe, tot pentru Chiostro Verde. Frescele i-au adus mare faimă la Florența.

Aceste lucrări sunt importante și pentru alt motiv. Ele i-au oferit posibilitatea de a picta un mare număr de animale într-un mod viu. În plus, specialiștii subliniază că a reușit să picteze copacii în culorile lor naturale, lucru dificil pentru mulți dintre predecesorii săi. Astfel, Uccello începe să-și facă un nume și ca pictor de peisaj.

Există și alte lucrări timpurii amintite de Vasari: un Sfânt Antonie între sfinții Cosma și Damian pentru spitalul Lelmo, două figuri în mănăstirea Annalena, trei fresce cu scene din viața Sfântului Francisc deasupra ușii din stânga a bisericii Santa Trinita și o Buna Vestire pentru Santa Maria Maggiore. În această ultimă frescă, oamenii ar fi văzut, după Vasari, o reușită deosebită în folosirea liniilor pentru a arăta perspectiva și mărimea. Lucrarea ar fi devenit astfel un model pentru artiștii care voiau să creeze iluzia spațiului.

Tot Vasari îl plasează la San Miniato, unde Paolo a pictat Viețile părinților Bisericii în claustrele bisericii. Acolo apare și o întâmplare cunoscută: pictorul, sătul de mesele monotone cu plăcinte și supă de brânză oferite de abate, ar fi plecat și s-ar fi întors doar după promisiunea unui meniu mai variat. Episodul este poate minor, dar arată felul în care biografiile vechi încercau să fixeze și trăsături omenești, nu doar opere.

San Romano și ordinea din mijlocul bătăliei

Între 1435 și 1440, Uccello pictează la comanda lui Cosimo Medici seria de trei tablouri despre bătălia de lângă San Romano din 1432, încheiată cu victoria Republicii Florentine asupra locuitorilor Sienei. Cele trei panouri, cele mai cunoscute lucrări ale sale, au fost pictate pe la mijlocul anilor 1450 pentru Palazzo Medici și comemorau aceeași victorie a armatei florentine asupra sienezilor.

Dincolo de această diferență de datare între surse, importanța seriei este necontestată. Uccello transformă o confruntare militară într-o demonstrație de compoziție și perspectivă. Formele puternic scurtate în adâncime, dispuse pe mai multe planuri, îi pun în valoare virtuozitatea de desenator și dau o structură vizuală controlată haosului scenei de luptă.

Descrierea fiecărui tablou, respectiv, cele trei tablouri: în panoul aflat la National Gallery din Londra, în centru se află căpitanul de mercenari Niccolò da Tolentino, în fruntea călăreților florentini. Tabloul din Galleria degli Uffizi din Florența înfățișează înfrângerea lui Bernardino della Giarda, căpetenia luptătorilor aparținând orașului Siena. Al treilea panou, păstrat la Muzeul Louvre din Paris, redă trecerea la atac a căpeteniei florentine Micheletto Attendolo da Cotignola. Compoziția se caracterizează printr-un mare echilibru: cu ajutorul sulițelor dispuse pe linii verticale, Uccello dă tabloului o osatură stabilă.

Aceste imagini spun mult despre felul lui Uccello de a vedea pictura. Bătălia nu e doar bătălie. Devine construcție. Agitația este ordonată. Mișcarea este prinsă într-un sistem de linii. Tocmai aici se întâlnesc, la el, spectacolul gotic al culorii și fastului cu exigența renascentistă a spațiului.

Recunoaștere, izolare și ultimii ani

Succesul din 1436, odată cu fresca lui John Hawkwood, a fost un moment de cotitură. Totuși, istoricii de artă observă că Uccello a trebuit să aștepte câțiva ani pentru a fi recunoscut ca maestru. După succesele de la început, pictorul se izolează de contemporanii săi. Din a doua jumătate a vieții, acest contrast devine tot mai vizibil: un artist de mare forță, dar tot mai puțin în acord cu gustul noilor generații.

În 1443 participă din nou la decorarea catedralei din Florența. Proiectează vitralii și pictează fresce în jurul cadranului orologiului instalat deasupra intrării principale. Din aceeași epocă datează și frescele din pridvorul bisericii San Miniato al Monte, acoperite cu tencuială în secolul al XVII-lea și ajunse astăzi, după restaurare, într-o stare foarte proastă. În 1443 a pictat figurile pe ceasul Domului și că în 1443-1444 a desenat câteva vitralii pentru aceeași biserică.

În jurul anului 1447, după revenirea la Florența, termină o altă serie de fresce pentru galeria bisericii Santa Maria Novella. În 1446 a pictat din nou pentru claustrul de la Santa Maria Novella, iar între 1447 și 1454 a realizat scene de viață monastică pentru San Miniato al Monte.

În 1452, Uccello se căsătorește cu Tommasa di Benedetto Malifici, în vârstă de 19 ani. În 1453 era deja căsătorit cu Tommasa Malifici, fapt cunoscut datorită nașterii fiului lor Donato în acel an. Trei ani mai târziu se naște fiica lor, Antonia, despre care Vasari spunea că „știa să deseneze” și care apare ca „pittoressa” pe certificatul ei de deces.

Între 1455 și 1460, Uccello pictează două variante ale temei Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Cea mai cunoscută și mai minuțios lucrată se află astăzi la National Gallery din Londra. Dar, în același timp, statutul lui în lumea artistică se schimbă. De la sfârșitul anilor cincizeci, noile generații de pictori îl privesc tot mai mult ca pe o relicvă a unor vremuri apuse. Este nevoit să execute machete pentru artiștii care se ocupau de vitralii și pentru ebeniștii care făceau încrustații în lemn.

În 1465, situația lui se îmbunătățește. Societatea Corpus Domini din Urbino îi comandă lucrarea pentru altarul capelei Sfântul Sacrament. Uccello execută celebra predelă Miracolul Ostiei. Lucrările de referință datează șederea sa la Urbino între 1465 și 1469, alături de fiul Donato, și arată că a pictat predela pentru noul altar al confreriei. Lucrarea va fi terminată în 1473 de pictorul Iustus di Gandava.

În august 1469, într-o declarație fiscală florentină, Uccello notează cu amărăciune: se găsește bătrân și bolnav, soția îi este bolnavă și el nu mai poate lucra. Fraza aceasta scurtă deschide un ultim capitol sobru. În ultimii ani, Paolo a fost un om singuratic și uitat, temător în fața greutăților vieții.

Ultima sa capodoperă, Vânătoarea, a rămas mult timp neremarcată. Tabloul, datat în 1470, este prezentat ca ultima compoziție a lui Uccello, executată în tempera pe lemn. Pictorul redă cu sensibilitate jocul luminilor în desișul pădurii și folosește o paletă bogată de verde, de la pastel la tonalitățile cele mai întunecate. Se inspiră din gotică și din tradiția miniaturii și folosește plăci de aur pentru efectele de lumină. Odată cu trecerea timpului, aurul și-a pierdut strălucirea, verziurile s-au întunecat, iar cerul, cândva ultramarin, a devenit de culoarea cernelii. De aici impresia, multă vreme, că tabloul ar reprezenta o vânătoare nocturnă.

La 10 decembrie 1475, Paolo Uccello moare și este înmormântat la Florența, în cavoul familiei din biserica Santo Spirito. Rămânea în urmă opera unui artist greu de așezat într-o formulă simplă. Un pictor al Renașterii care nu a părăsit niciodată cu totul goticul târziu. Un maestru al culorii și al fastului, dar și un spirit precis și analitic, preocupat să dea lumii pictate adâncime, ordine și structură.

Poate tocmai de aceea Uccello nu a lăsat o școală de urmași. Stilul său era prea personal. Dar influența perspectivei sale a mers mai departe. În felul lui, Paolo Uccello a dat picturii o problemă care avea să rămână vie mult timp după el: cum poate fi construit spațiul astfel încât imaginea să pară mai adevărată, chiar și atunci când se îndepărtează de aparența imediată a realului.