De ce a transformat Alexandru Averescu gloria de la Mărăști în putere politică

Alexandru Averescu. Imagine: Yelkrokoyade, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

În timpul războiului, un zvon a ajuns până la suverani: generalul Alexandru Averescu ar fi vrut să îl răstoarne pe rege pentru a prelua puterea. Jignit de neîncrederea lor, și-a dat demisia. După câteva zile, regina Maria l-a chemat în audiență și i-a înapoiat documentul cu o replică scurtă:

„Ia-o înapoi! Îmi arde degetele.”

Episodul surprinde tensiunea care i-a marcat întreaga carieră. Averescu era comandantul sever, popular printre soldați și temut pentru disciplina impusă. Prestigiul său devenea o forță politică pe care monarhia, partidele și adversarii nu o puteau ignora.

Drumul lung spre comandă

Alexandru Averescu s-a născut la 9/21 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în Principatele Unite. Avea origine parțial găgăuză. A studiat la seminarul ortodox din Ismail și la Școala de Arte și Meserii din București, cu intenția de a deveni inginer, dar în 1876 a ales jandarmeria.

A luptat ca sergent de cavalerie în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 și a primit mai multe decorații. Degerăturile l-au trimis temporar în rezervă, însă a revenit în serviciu. În 1881 a absolvit Școala militară de la Mănăstirea Dealu și a devenit sublocotenent. Cinci ani mai târziu a terminat Școala Superioară de Război din Torino și a obținut brevetul de ofițer de stat major.

Ascensiunea a continuat prin studii, comandă și diplomație militară. A fost profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al Școlii Superioare de Război, unde a elaborat cursuri de tactică, strategie, organizare și geometrie militară. Între 1896 și 1898 a fost atașat militar la Berlin. Misiunea era una strategică: România avea un tratat secret cu Tripla Alianță, iar Germania era principalul furnizor de armament.

În 1906 a devenit general de brigadă. Numit ministru de Război la 13 martie 1907, în guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza, a participat la reprimarea violentă a răscoalelor țărănești. În 1911 a ajuns șef al Marelui Cartier General, iar în 1913 a condus ofensiva română în Bulgaria, până la Sofia, în al Doilea Război Balcanic.

Între eșecul de la Flămânda și victoria de la Mărăști

Primul Război Mondial i-a adus notorietatea care avea să îi schimbe destinul. În 1916 a comandat Armata a II-a, a coordonat apărarea trecătorii Predeal și a preluat apoi Armata a III-a, după înfrângerea de la Turtucaia. Spiritul său de inițiativă l-a adus însă în conflict cu Marele Cartier General condus de Constantin Prezan.

Manevra de la Flămânda, începută la 18 septembrie/1 octombrie 1916, trebuia să ducă forțele române la sud de Dunăre. Operația a eșuat. Trupele s-au retras fără o confruntare directă cu inamicul, în contextul ofensivei germane, dar fără pierderi importante.

Schimbarea de situație a venit în 1917. Revenit la conducerea Armatei a II-a, Averescu a obținut victoria de la Mărăști și a comandat trupele în luptele de la Oituz. Rezistența din Moldova i-a consolidat reputația. Pentru opinia publică și pentru propriii ofițeri, el era figura succesului într-un război dominat de înfrângeri.

Disciplina sa era necruțătoare. Un ofițer de rezervă care își retrăsese detașamentul fără ordin a fost judecat și executat după patru zile. Aceleași mărturii arată însă că Averescu afla și despre cele mai mici acte de vitejie și încerca să îi răsplătească personal pe cei curajoși.

Generalul pe care satele îl așteptau

În criza din 1918, regele Ferdinand l-a numit prim-ministru. Averescu a început negocieri de armistițiu cu August von Mackensen la Buftea și Focșani, dar s-a opus condițiilor și a demisionat. Cabinetul Alexandru Marghiloman a semnat ulterior Tratatul de la București, însă adversarii l-au atacat pe Averescu pentru faptul că deschisese negocierile.

În primăvara aceluiași an a părăsit armata pentru politică și a înființat Liga Poporului. În aprilie 1920, organizația a devenit Partidul Poporului și a atras conservatori, militari, politicieni din noile provincii și gruparea lui Octavian Goga. Liantul era imaginea generalului.

Popularitatea sa era masivă, în special printre țăranii care formaseră grosul armatei și cărora li se promisese pământ. Averescu părea omul capabil să împlinească această așteptare. În toamna anului 1919, satele erau pline de legende despre el, iar speranțele unei vieți mai bune se legau de numele său. Mitul comandantului trecuse din tranșee în arena politică.

Puterea câștigată și pierdută

În martie 1920, Averescu a revenit la conducerea guvernului cu sprijinul regelui Ferdinand și al liberalilor. După alegeri anticipate organizate cu ajutorul administrației locale, Partidul Poporului a obținut 206 mandate. Împreună cu formațiunea lui Take Ionescu, majoritatea a ajuns la 223 de locuri.

Guvernarea din 1920-1921 a semnat Tratatul de la Trianon, a făcut primii pași către Mica Înțelegere și a inițiat alianța militară cu Polonia. A desființat structurile administrative provizorii, a demobilizat trupele, a unificat moneda în jurul leului și a aplicat reforma agrară. În mai 1921, autoritățile au arestat socialiștii care votaseră aderarea la Comintern, sub acuzația de atentat la siguranța statului.

Popularitatea nu a eliminat dependența de jocul dintre rege și Ion I. C. Brătianu. Scandalurile, proiectele economice contestate și unirea opoziției au slăbit cabinetul. După demisia lui Take Ionescu, criza politică a pus capăt guvernării.

Generalul a redevenit prim-ministru în 1926. Partidul său a câștigat atunci 269 de mandate, în timp ce liberalii au obținut doar 16. Noul cabinet a apropiat România de Italia fascistă și a semnat un tratat de prietenie pe cinci ani. Documentul a fost criticat pentru că nu afirma sprijinul Italiei față de stăpânirea românească asupra Basarabiei, provocând tensiuni în Mica Înțelegere.

În paralel, guvernul negocia în secret cu prințul Carol, aflat în exil. Partidul Național Liberal și-a retras sprijinul, iar Averescu a fost înlocuit în 1927. La alegerile din acel an, formațiunea sa a obținut sub 2%. Prestigiul militar nu a putut opri declinul electoral.

Mareșalul și ultimele împăcări

Averescu a contribuit la revenirea lui Carol pe tron în 1930, fiind ridicat în același an la rangul de mareșal al României. Relația lor s-a răcit ulterior. Averescu s-a opus cercului de apropiați ai regelui, iar conflictul cu Octavian Goga a dus la fragmentarea partidului.

În 1937 a intrat în Consiliul de Coroană și s-a reconciliat cu Carol. În anul următor a fost pentru scurt timp ministru fără portofoliu în guvernul Miron Cristea. S-a opus renunțării la Constituția din 1923 și instaurării dictaturii regale, deși regimul îl folosea ca figură de imagine.

Bătrân și bolnav, s-a retras din viața publică. A murit la București, la 2 octombrie 1938, în urma unei crize cardiace. A fost înmormântat în cripta eroilor de la Mărăști.

A lăsat peste 12 lucrări militare, inclusiv însemnări de pe front, fiind din 1923 membru de onoare al Academiei Române. Averescu a rămas între două ipostaze: comandantul cu o popularitate legendară și politicianul care nu a transformat acea încredere într-o putere politică de durată.