Cum a ajuns Daniel Defoe unul dintre întemeietorii romanului englez

În 1719, când Daniel Defoe avea cincizeci și nouă de ani, nu era un debutant și nici un om retras din lume ca să scrie în tihnă. Continua să publice articole de ziar și pamflete despre problemele zilei, după o viață trecută prin negoț, falimente, conflicte politice și detenție. Atunci a făcut însă pasul care i-a fixat numele în istoria literaturii: a publicat „Robinson Crusoe”, cartea care avea să treacă repede prin patru ediții până la sfârșitul aceluiași an și să devină una dintre cele mai răspândite din istoria cărții.

La prima vedere, povestea acestui scriitor pare împărțită în două. Pe de o parte, omul de afaceri, ziaristul, pamfletarul, agentul politic, omul mereu prins în urgențele timpului său. Pe de altă parte, romancierul. În realitate, cele două nu se pot despărți. Defoe a ajuns unul dintre întemeietorii romanului englez tocmai pentru că a intrat în literatură târziu, cu ochiul format de comerț, de polemică și de observarea atentă a vieții cotidiene. Cărțile lui nu au venit dintr-o izolare senină, ci din frecarea continuă cu lumea.

De aceea, în centrul biografiei sale nu stă doar un titlu celebru, ci o transformare mai amplă. Un om care a schimbat meserii, tabere politice, forme de scris și registre de exprimare a găsit, spre sfârșitul vieții, forma literară în care toate aceste experiențe s-au adunat. Daniel Defoe nu a intrat în istorie doar ca autorul lui „Robinson Crusoe”, ci ca unul dintre cei care au împins romanul englez spre realism, spre detaliu concret și spre iluzia tulburătoare că ficțiunea spune adevărul.

Un fiu de negustor într-o lume a restricțiilor

Daniel Defoe s-a născut la Londra, în jurul anului 1660, sub numele Daniel Foe. Mai târziu, și-a adăugat particula „De” la nume. Tatăl său, James Foe, era un negustor londonez prosper, iar familia aparținea lumii disidenților religioși, a celor care nu se conformau Bisericii Angliei. Acest fapt i-a marcat traseul încă de la început.

Din cauza nonconformismului religios, nu a avut acces la educație universitară. A urmat școala reverendului James Fisher la Dorking, în Surrey, iar în jurul vârstei de paisprezece ani a fost trimis la academia pentru disidenți a lui Charles Morton de la Newington Green, pe atunci un sat la nord de Londra. În acea perioadă, guvernul englez îi persecuta pe cei care alegeau să se închine în afara Bisericii Angliei. Ceea ce pentru alții era o diferență de convingere, pentru Defoe și ai lui însemna o limită concretă: uși închise, cariere imposibile, supraveghere.

În familia sa exista dorința ca el să devină preot. Nu acesta a fost drumul pe care l-a urmat. A intrat în lumea afacerilor ca negustor general, cu interese în mai multe domenii: produse de lână, marfă diversă, vin. Ambițiile lui erau mari. A putut să cumpere o proprietate la țară și o corabie. Dar aceeași energie care îl împingea înainte l-a ținut și aproape permanent sub presiunea datoriilor.

La 1 ianuarie 1684 s-a căsătorit cu Mary Tuffley, fiica unui negustor londonez. Căsnicia a durat patruzeci și șapte de ani. În versiunea românească a biografiei sale se arată că au avut doi băieți și cinci fete. Viața de familie a coexistat, așadar, cu o existență publică instabilă și adesea riscantă.

În 1685 a participat la rebeliunea lui Monmouth împotriva lui Iacob al II-lea. A fost prins, dar a scăpat de deportare și execuție în urma unei grațieri. A fost una dintre primele mari răscruci ale vieții sale. Nu este greu de văzut aici un model care se va repeta: implicare îndrăzneață, cădere, ieșire la limită.

Nici afacerile nu i-au oferit siguranță. În 1692, războiul cu Franța i-a lovit interesele comerciale. Vasele de care erau legate afacerile sale au fost capturate, iar el a fost nevoit să declare faliment. După eliberarea din închisoarea datornicilor, este posibil să fi călătorit în Europa și în Scoția. Până în 1695 era din nou în Anglia, folosind oficial numele Defoe și slujind ca „comisar al taxei pe sticlă”, însărcinat cu colectarea impozitelor pe sticle. În 1696 conducea o fabrică de cărămizi și țiglă în ceea ce este astăzi Tilbury, în Essex. Comerțul avea să-l fascineze toată viața. I-a oferit nu doar mijloace de trai, ci și material de observație: oameni, obiceiuri, limbaje sociale, calcule, riscuri.

Omul care a scris din mijlocul furtunii politice

În anii 1690, Defoe și-a început cariera de scriitor. Nu a intrat în literatură prin roman, ci prin textul de intervenție. A publicat în 1697 „An Essay Upon Projects”, o serie de propuneri pentru îmbunătățire socială și economică. Curând avea să devină o voce puternică în lupta politică a timpului.

Poemul său cel mai de succes din această etapă, „The True-Born Englishman”, apărut în 1701 și menționat în română ca „Englezul get-beget”, apăra poziția lui William al III-lea și ridiculiza xenofobia și sentimentele antiolandeze. Defoe scria cu vervă, cu sarcasm și cu o mare disponibilitate de a intra în conflict. Aceste calități l-au făcut vizibil. L-au făcut și vulnerabil.

Moartea lui William al III-lea, în 1702, a schimbat climatul politic. Regina Anne a început ofensiva împotriva nonconformiștilor. Defoe, prin activitatea sa publicistică și politică, a devenit o țintă firească. În decembrie 1702 a publicat pamfletul „The Shortest-Way with the Dissenters”, un text satiric care pretindea că argumentează pentru exterminarea disidenților religioși, tocmai pentru a demasca intoleranța celor care gândeau astfel. A fost publicat anonim, dar autorul a fost repede descoperit.

Defoe a fost arestat, judecat la Old Bailey și găsit vinovat de calomnie sedicioasă. Sentința a fost severă: amendă, expunere publică la stâlpul infamiei și închisoare până la plata amenzii. A stat trei zile în stâlpul infamiei, apoi a fost dus la închisoarea Newgate. Povestea aceasta este esențială pentru a înțelege cine era Defoe. Nu un autor de cabinet, ci un om care scria cu riscul propriei libertăți.

Eliberarea sa a fost negociată de Robert Harley, în schimbul cooperării ca agent de informații pentru tabăra tory. Astfel, biografia lui Defoe capătă încă o dimensiune: scriitorul devine și instrument al statului. Pentru un om urmărit de datorii și de autorități, colaborarea aceasta era în același timp salvare, compromis și oportunitate.

Tot în 1704, în vreme ce lucra în slujba guvernului, a început să colaboreze la „Review”, cea mai cunoscută publicație a acestuia, care a continuat să apară până în 1713. În paginile ei, Defoe a comentat aproape fără întrerupere probleme curente, afaceri externe, controverse religioase și conflictul dintre partidele Tory și Whig. A scris, de altfel, pentru douăzeci și șase de periodice diferite. Ritmul acesta de muncă spune mult despre el: o minte mereu trează, mereu în priză cu actualitatea.

În aceeași perioadă, după marea furtună din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1703, a publicat „The Storm” în 1704, o carte alcătuită din relatări ale martorilor despre dezastru. Mulți o consideră unul dintre primele exemple de jurnalism modern. Defoe nu s-a limitat, așadar, la polemică. A adunat mărturii, a structurat experiențe disparate, a transformat evenimentul într-un tablou coerent. Tocmai această tehnică, de a face realitatea să pară imediată și credibilă, avea să hrănească mai târziu romanele sale.

Scoția, unirea și arta influenței

Activitatea lui Defoe în slujba puterii a atins un punct de mare importanță în preajma Actului Unirii din 1707. „Review” a fost principalul organ de susținere a politicii guvernului englez în favoarea unirii dintre Anglia și Scoția. Defoe a scris pentru publicul englez că unirea va înlătura amenințarea din nord, va aduce o nouă piață și va spori puterea Angliei.

În septembrie 1706, Robert Harley l-a trimis la Edinburgh ca agent secret, cu misiunea de a înclina opinia scoțiană în favoarea tratatului. Sarcina era primejdioasă. Rapoartele sale descriu demonstrații violente împotriva unirii. La un moment dat, a ajuns să se teamă că va fi sfâșiat de mulțime. Mai târziu, John Clerk of Penicuik avea să scrie că, dacă s-ar fi știut atunci cine este cu adevărat Defoe, gloata din Edinburgh „l-ar fi făcut bucăți”.

Ce face această etapă atât de importantă nu este doar riscul personal, ci felul în care Defoe lucra cu argumentele. Pentru Anglia folosea unele motive; pentru Scoția, altele, chiar opuse. Le spunea scoțienilor că pot avea deplină încredere în garanțiile tratatului. A reușit să intre în contact cu Adunarea Generală a Bisericii Scoției și cu comitete ale Parlamentului scoțian, tocmai pentru că era el însuși presbiterian și suferise în Anglia pentru convingerile sale. Se declara „Perfectly unsuspected”, adică perfect neînvinuit de a corespunde cu cineva din Anglia, și tocmai această poziție îi permitea să influențeze și să informeze.

În 1709 a publicat „The History of the Union of Great Britain”, o istorie amplă a unirii. Cartea își dă aerul obiectivității, oferind loc și argumentelor împotriva unirii, dar păstrând mereu ultimul cuvânt pentru autor. Episodul scoțian arată una dintre marile trăsături ale lui Defoe: capacitatea de a construi narațiuni convingătoare din fapte, interese și limbaje concurente. În fond, romancierul care va veni mai târziu se formează și aici, în acest exercițiu de a da unei poziții politice înfățișarea firescului.

De la pamflet la roman

După căderea tory-lor în 1714 și până la publicarea lui „Robinson Crusoe” în 1719, activitatea lui Defoe rămâne bogată și diversă. A scris texte de apărare a propriei conduite publice, manuale de comportament religios și lucrări satirice sau politice. Dar adevărata schimbare de registru s-a produs în 1719.

„Robinson Crusoe”, publicat când autorul se afla spre sfârșitul celui de-al șaselea deceniu de viață, spune povestea unui om naufragiat pe o insulă pustie timp de douăzeci și opt de ani. În istoria literară, această carte ocupă un loc aparte. În versiunea românească, ea este descrisă ca un jurnal de călătorie plin de detalii de meteorologie, geografie și contabilitate, o operă „eminamente antifictivă”. Formula este foarte bună. Tocmai această impresie că textul evită podoaba literară și se lipește de lucruri concrete îi dă forța.

Defoe venea din lumea contabilității, a negoțului, a listelor, a calculelor, a pierderilor și a replierilor. În „Robinson Crusoe”, toate acestea devin material literar. Personajul nu trăiește într-o aventură abstractă, ci într-un univers de inventar, muncă, organizare și reflecție morală. În narațiune apar și luptele sale cu credința: în fața primejdiei, se târguiește cu Dumnezeu; după ce scapă, se îndepărtează din nou; în cele din urmă ajunge la o împăcare cu soarta lui și la o convertire mai autentică. Defoe rămâne aici fidel uneia dintre obsesiile sale constante, aceea a moralei individuale și sociale.

Succesul a fost imediat. Până la sfârșitul lui 1719, romanul trecuse deja prin patru ediții. Mai târziu avea să dea numele unui întreg gen, „robinsonada”, născut din mulțimea de imitații pe care le-a provocat. Pentru istoria romanului englez, momentul este decisiv. Defoe, alături de nume precum Aphra Behn și Samuel Richardson, a contribuit la popularizarea formei. În evaluarea tradiției românești, el este considerat, împreună cu Richardson, fondator al romanului englez și primul mare romancier realist englez.

După „Robinson Crusoe”, Defoe a continuat cu o serie remarcabilă de cărți. „Captain Singleton” și „Memoirs of a Cavalier” au apărut în 1720. În 1722 au urmat „A Journal of the Plague Year”, „Colonel Jack” și „Moll Flanders”. În 1724 a publicat „Roxana: The Fortunate Mistress”. Toate acestea arată nu doar o energie extraordinară, ci și o uimitoare mobilitate de ton și subiect.

„A Journal of the Plague Year” este deosebit de grăitor pentru tehnica lui Defoe. Cartea poate fi citită și ca roman, și ca nonficțiune. Este o relatare despre marea ciumă londoneză din 1665, semnată cu inițialele „H. F.” și construită pe cercetare extinsă, dar scrisă ca și cum autorul ar fi fost martor direct, deși Defoe avea pe atunci doar în jur de cinci ani. Acesta este unul dintre secretele lui: felul în care împrumută ficțiunii autoritatea documentului și documentului suflul unei experiențe trăite.

Și în „Moll Flanders”, și în „Roxana”, și în celelalte proze celebre, Defoe urmărește căderi, încercări, strategii de supraviețuire, chestiuni de morală și convertire. Scrisul lui are aproape mereu o intenție didactică. Vrea să spună ceva despre purtare, credință, ordine socială. Dar o face prin povești în care materia vieții concrete, cu banii, trupurile, frica, ambiția și rușinea ei, nu este niciodată ascunsă.

Ultimii ani și moștenirea

În ultimul deceniu al vieții, Defoe a continuat să scrie enorm. A publicat manuale precum „Religious Courtship”, „The Complete English Tradesman” și „The New Family Instructor”, cărți despre destrămarea ordinii sociale, lucrări despre supranatural și texte despre călătorie și comerț. Dintre acestea, „A Tour thro’ the Whole Island of Great Britain”, apărut între 1724 și 1727, oferă o vastă privire asupra comerțului britanic chiar înaintea Revoluției Industriale. Din nou, același autor care putea imagina o insulă literară se dovedea fascinat de drumuri, piețe, orașe și schimburi.

„The Complete English Tradesman”, din 1726, îl arată limpede pe Defoe în una dintre convingerile sale de fond: comerțul este coloana vertebrală a economiei britanice. În această lucrare, el laudă practicitatea negoțului și susține superioritatea sistemului comercial britanic. Respectul lui pentru negustor nu era teoretic. Vorbea ca om trecut prin acea lume, chiar dacă rareori fusese departe de datorii.

A murit la 24 aprilie 1731, la Ropemakers Alley, nu departe de locul nașterii sale din Cripplegate, probabil ascunzându-se de creditori. A fost înmormântat la Bunhill Fields. Până la capăt, viața lui a păstrat ceva din tensiunea începuturilor: faimă literară, dar puțină avere; influență publică, dar și litigii; operă vastă, însă o existență materială nesigură.

Defoe rămâne greu de așezat într-o singură categorie. A fost jurnalist, pamfletar, negustor, agent politic și scriitor. I s-au atribuit sute de texte, iar folosirea pseudonimelor face ca întinderea exactă a operei sale să fie încă disputată. Dar dincolo de asemenea probleme de catalog, locul său în istorie este limpede.

A adus în proza engleză o privire formată în afara literaturii academice. A observat minuțios lumea. A înțeles puterea detaliului concret. A știut să facă un text să pară mărturie directă. A unit morala, experiența practică și arta narațiunii într-o formulă nouă, extrem de influentă. De aceea, Daniel Defoe nu este important doar pentru că a scris o carte celebră despre un naufragiat singur pe o insulă. Este important pentru că a arătat ce poate deveni romanul atunci când intră în el toată materia aspră a vieții reale.