Cum a ajuns Adrian Păunescu vocea Cenaclului Flacăra

Bust of Adrian Păunescu, 20140817 București 013. Imagine: Mark Ahsmann, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

La 15 iunie 1985, pe Stadionul Petrolul din Ploiești, un spectacol s-a frânt brusc. O furtună puternică, apoi întreruperea alimentării cu energie electrică, au provocat panică și o busculadă. Șase oameni au murit, aproximativ 100 au fost răniți. După acea seară, autoritățile comuniste au interzis activitatea Cenaclului „Flacăra”. Pentru Adrian Păunescu, omul care îl înființase și îl condusese, acesta a fost momentul de cotitură.

Până atunci, numele lui ajunsese să fie legat de una dintre cele mai ample manifestări culturale din România comunistă. Poet, publicist, director de reviste, textier, scriitor, traducător și politician, Păunescu devenise mai ales figura centrală a unui fenomen care adunase peste șase milioane de spectatori și care dăduse unei întregi generații un limbaj propriu: „generația în blugi”, „muzică tânără”.

Dar această ascensiune a purtat, de la început până la sfârșit, semnul contradicției. Adrian Păunescu a promovat poezie, folk și rock și a oferit artiștilor o libertate de exprimare neobișnuită pentru epocă. În același timp, după 1976, cenaclul a funcționat în cadrul instituțional și ideologic al regimului comunist. Relația sa cu puterea a rămas ambiguă: elogii pentru Nicolae Ceaușescu și susținerea cultului personalității, dar și critici punctuale la adresa unor practici ale autorităților și a unor probleme sociale.

De la debutul literar la presa culturală

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, la Copăceni, în județul Bălți, în Basarabia, atunci parte a Regatului României. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. Tatăl său, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat de regimul stalinist de după 1945 la 15 ani de închisoare, sub acuzația de „activități anticomuniste”. Din această cauză, Adrian Păunescu a putut să se înscrie la facultate abia după trei ani, urmând apoi Facultatea de Filologie a Universității din București.

Debutul său literar a avut loc în 1960, în revista Luceafărul. Debutul editorial a venit în 1965, cu volumul Ultrasentimente. Până la sfârșitul anului 2009 publicase 56 de cărți de poezie, proză, publicistică și lucrări de specialitate, într-un tiraj cumulat de peste 1,6 milioane de exemplare.

Drumul lui prin presă a fost rapid. În 1962 a fost, timp de șase luni, redactor la ziarul Crișana din Oradea. A lucrat apoi la Amfiteatru, la România literară, unde a fost redactor-șef adjunct între 1967 și 1970, și la Luceafărul. Din 1973 a devenit redactor-șef al revistei Flacăra, funcție pe care a păstrat-o până în 1985.

În aceeași perioadă, talentul său poetic a fost remarcat de critici importanți. Șerban Cioculescu îl numea cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl considera „ultimul mare poet social român”. Alte lecturi critice au insistat asupra energiei sale expresive, a amplitudinii și a implicării în realitatea socială, dar și asupra excesului verbal și grandilocvenței care l-au însoțit încă de la început.

Stadionul, scena și „generația în blugi”

La 17 septembrie 1973, Adrian Păunescu a înființat Cenaclul „Flacăra”. Primele spectacole au avut loc la Teatrul „Ion Creangă” din București. Apoi fenomenul a crescut, a ieșit din sală și a intrat în săli de sport, în aer liber, pe stadioane, în toată țara.

Între 1973 și 1985, cenaclul a susținut 1.615 spectacole de muzică, poezie și dialog. Publicul cumulat a trecut de șase milioane de spectatori. La apogeu, manifestațiile adunau zeci de mii de tineri. Pe scenă s-au lansat sau și-au consolidat cariera numeroși interpreți și formații de muzică folk, rock și din alte genuri, precum și poeți și alți creatori.

Păunescu a promovat în cenaclu poezia și muzica folk și rock pentru publicul tânăr. Libertatea de exprimare oferită artiștilor era neobișnuită pentru epocă, chiar dacă era menținută prin concesii față de discursul oficial. După 1976, Cenaclul „Flacăra” a fost inclus în Festivalul național „Cântarea României”, ceea ce a așezat această libertate într-un cadru clar controlat de regim.

Totuși, tocmai aici stă una dintre cheile succesului său. Spectacolele cenaclului îmbinau teme naționaliste cu elemente ale culturii pop occidentale. Păunescu a popularizat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără”, nume date unui public care își căuta un stil și unei muzici pe care o recunoștea imediat ca a sa.

În 1982, Electrecord a lansat triplul album LP Cenaclul Flacăra în concert, cu 25 de piese înregistrate la Sala Studio a Radioteleviziunii. În 1983, Cornel Diaconu a realizat filmul documentar Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi, folosind filmări din anii 1982-1983. Pelicula nu a fost aprobată pentru difuzare publică de autoritățile comuniste.

Ambiguitatea unei epoci

Adrian Păunescu a fost criticat în perioada comunistă pentru elogierea lui Nicolae Ceaușescu și pentru susținerea cultului personalității. În același timp, devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii. Un exemplu invocat adesea este poemul Analfabeții, publicat în 1980 în Flacăra.

Relația sa cu regimul a fost contradictorie. A susținut regimul și a publicat texte elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu, dar a formulat și critici punctuale privind unele practici ale autorităților și probleme sociale, fără a contesta ideologia comunistă în ansamblu. Tocmai această poziție explică de ce figura lui a rămas atât de disputată: colaborator al regimului pentru unii, personalitate persecutată și marginalizată când a devenit prea influentă pentru alții.

Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar din august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. În toamna anului 1985, după tragedia de la Ploiești, partidul l-a sancționat cu vot de blam cu avertisment.

În iulie 1985 a fost destituit din funcția de redactor-șef al revistei Flacăra. După aceasta, în toamna aceluiași an, a devenit publicist comentator la revista Contemporanul. Textele sale erau trimise redacției, iar o parte nu erau aprobate de cenzura comunistă.

După 1989, o nouă scenă

După căderea comunismului, Adrian Păunescu nu s-a întors la conducerea revistei Flacăra. În toamna anului 1990 a fondat revista Totuși iubirea. Tot în 1990 a fost, pentru scurt timp, redactor-șef al săptămânalului Zig-Zag și a fondat publicația Vremea, pe care a condus-o ca director. În 2001 a lansat și a condus săptămânalul Flacăra lui Adrian Păunescu.

La 7 mai 1990, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, a înființat Cenaclul „Totuși iubirea”, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. Noul cenaclu a funcționat peste zece ani, cu concerte în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău.

Păunescu a rămas foarte activ în radio și televiziune. Între 1977 și 1981 a realizat la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni dedicate culturii naționale. Între 1980 și 1985 a avut la Radio România emisiunea Cenaclul Flacăra. După 1992 a apărut frecvent la TVR 1, TVR 2, Antena 1 și la multe alte posturi. La 27 martie 1998 a realizat la TVR 2 emisiunea Duplex București-Chișinău. Între 21 martie 1998 și 14 decembrie 1999 a realizat mai multe emisiuni la Antena 1, iar din 26 ianuarie 2000 a moderat la Tele 7 abc O noapte cu Adrian Păunescu și Cenaclul Totuși iubirea. În 2003 a realizat la Realitatea TV emisiunea Bătălia pentru România.

Din octombrie 1998, a predat la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității „Spiru Haret” din București, fiind titularizat ca profesor universitar în 2007.

Poetul intrat în politică

După Revoluția Română din 1989, Adrian Păunescu s-a retras pentru scurt timp din viața publică, apoi a intrat în politică. Orientarea sa a rămas una de stânga. În 1992 a devenit membru al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeț, partid din partea căruia a fost ales senator de Dolj în legislatura 1992-1996.

În 1993 a devenit vicepreședinte al PSM, iar în 1994 prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt. Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg și observator european la alegerile din Republica Moldova, în 1994, și Republica Croația, în 1995. În 1994 a fost ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidatul PSM la alegerile prezidențiale. În primul tur, desfășurat la 3 noiembrie, a obținut 87.163 de voturi, adică 0,69% din voturile valabil exprimate, fără să intre în turul al doilea.

Din 10 octombrie 2000 a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România, devenit apoi Partidul Social Democrat. Din partea PSD a fost ales din nou senator de Dolj pentru legislatura 2000-2004, apoi senator de Hunedoara în legislatura 2004-2008. A inițiat propuneri legislative și moțiuni și a condus din nou comisia de specialitate a Senatului pentru cultură, culte, artă și mijloace de informare în masă.

În contextul candidaturii sale la alegerile parlamentare din 2008, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a constatat că nu existau date sau documente din care să rezulte calitatea lui Adrian Păunescu de lucrător ori colaborator al Securității. Documentele consultate indicau însă că fusese urmărit de Securitate în perioadele 1969-1970, sub numele „Redactorul”, și 1971-1973, sub numele „Americanul”.

Ultimii ani și disputa moștenirii

În ultimii doi ani ai vieții a participat aproape în fiecare miercuri la emisiunea La telefon, Adrian Păunescu, difuzată de Radio România Oltenia-Craiova. Între 2006 și 2010 a realizat emisiunea săptămânală Cu emoție, Adrian Păunescu la Radio România Reșița. Ultima intervenție a avut loc la 1 noiembrie 2010, în timpul internării la Spitalul Floreasca.

La 26 octombrie 2010 a fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca din București, cu probleme cardiace, renale și hepatice. A murit în dimineața zilei de 5 noiembrie 2010, la vârsta de 67 de ani. Sicriul său a fost depus la sediul Uniunii Scriitorilor din România, apoi la Ateneul Român. La 7 noiembrie 2010, după slujba oficiată la Biserica Boteanu, a fost înmormântat cu onoruri militare pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

Moștenirea lui Adrian Păunescu a rămas, și după moarte, împărțită. Pentru mulți, a fost poetul care a dat glas unei generații și a adus poezia pe stadioane. Pentru alții, apropierea sa de regimul comunist și rolul în promovarea propagandei nu pot fi trecute în plan secund. Între aceste două imagini stă biografia unui personaj imposibil de redus la o singură etichetă: un om cu o prezență publică uriașă, cu o operă vastă și cu un destin legat strâns de marile contradicții ale României din a doua jumătate a secolului XX.