De ce a transformat Nicolae Iorga istoria într-o forță publică

Nicolae Iorga (1). Imagine: autor necunoscut, domeniu public, via Wikimedia Commons

În toamna lui 1918, când armata germană părăsea țara, Nicolae Iorga se întorcea într-un București pe care îl vedea fără menajamente: „un iad murdar sub conducerea cerurilor”. Era clipa în care un cărturar ieșea din anii de refugiu, de propagandă de război, de conferințe pentru moral și de articole scrise împotriva descurajării. Și era, în același timp, momentul în care istoria înceta să mai fie doar obiectul muncii sale. Devenea terenul pe care acționa direct.

Iorga nu a trăit niciodată într-o singură lume. A fost savant de bibliotecă și polemist de ziar, profesor și parlamentar, întemeietor de instituții și om de partid, autor de sinteze monumentale și figură prinsă în cele mai aspre conflicte ale României moderne. Puțini au scris atât de mult. Și mai puțini au încercat, cu aceeași energie, să schimbe prin cultură și prin politică direcția unei țări.

Copilul care a intrat prea devreme în arenă

Nicolae Iorga s-a născut în 1871, la Botoșani. Tatăl său, Nicu Iorga, avocat, a murit în 1876, lăsându-i pe Nicolae și pe fratele său mai mic, George, orfani. Pierderea aceasta a rămas pentru istoricul de mai târziu una dintre imaginile decisive ale copilăriei.

Foarte devreme, talentul lui a devenit vizibil. La Școala Marghian Folescu, profesorii i-au permis, la nouă ani, să le predea colegilor istoria României. Profesorul de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul pentru cercetare și i-a alimentat polonofilia. Tot atunci, Iorga își fixa și o idee despre limba română, pe care avea s-o păstreze toată viața.

„Am învățat româna […] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.”

A făcut gimnaziul și liceul la Botoșani, apoi, după un conflict școlar care l-a făcut să numească anul 1886 „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, a plecat la Iași. Acolo a intrat la Colegiul Național, cu bursă. Era deja foarte bun cunoscător al francezei, italienei, latinei și grecei. La șaptesprezece ani devenise și rebel: se declara marxist, promova Viața Socială și ținea prelegeri despre Capitalul. A fost suspendat de mai multe ori, a pierdut bursa, a dat meditații ca să-și ajute familia, dar a rămas unul dintre cei mai buni absolvenți, cu media 9,24.

Ascensiunea unui savant ieșit din comun

În 1888 a intrat la Facultatea de Litere a Universității din Iași. A terminat extraordinar de repede: a primit dispensă pentru a susține examene peste an și și-a luat licența magna cum laude, cu o lucrare despre literatura greacă. Presa a scris despre el, iar A. D. Xenopol îl socotea „o minune de om”.

A urmat apoi drumul marilor centre universitare europene. A studiat în Italia, în Franța, la École pratique des hautes études, apoi în Germania. A colaborat la Encyclopédie française, a publicat în Revue Historique, a cercetat în arhive din Berlin, Leipzig și Dresden. În 1893 a obținut doctoratul la Leipzig, după un episod tensionat la Berlin. În același timp, își lărgea competențele filologice, învățând engleza, germana și bazele altor limbi germanice.

Când s-a întors în România, în 1894, avea doar 23 de ani. A concurat pentru catedra de istorie medievală de la Universitatea din București și a obținut, pentru început, un post de profesor suplinitor. Un an mai târziu, după reexaminare, a devenit profesor titular de istorie universală, cu media 9,19. De aici înainte, cariera lui academică s-a desfășurat cu o viteză rară. A predat la Universitatea din București, la Paris și în alte instituții, a fost ales membru al Academiei Române, a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene.

Dimensiunea operei sale impresionează și astăzi: 1003 volume, 12755 articole și studii, 4963 recenzii. Între aceste lucrări, un loc central l-a avut Istoria României, în zece volume. Nu era doar o producție uriașă. Era și un proiect de cucerire a trecutului, prin arhive, prin ediții de documente, prin sinteze, prin biografii, prin istorie literară, artă, bizantinologie, studii balcanice, filosofie a istoriei.

Cum a dus cultura în stradă

Iorga nu a rămas închis în universitate. A intrat repede în viața publică, întâi prin gazetărie și polemică. A colaborat cu Junimea, publicând în Convorbiri Literare, dar s-a îndepărtat treptat de Titu Maiorescu și de junimismul clasic. A fost o figură centrală a revistei Sămănătorul, apoi și-a întemeiat propriile publicații: Neamul Românesc, Drum Drept, Floarea Darurilor, mai târziu Cuget Clar.

Aici se vede unul dintre firele puternice ale biografiei sale: convingerea că istoria și cultura trebuie puse în circulație largă, nu păstrate pentru cercuri restrânse. La cererea lui Spiru Haret, a scris Istoria lui Ștefan cel Mare, carte gândită pentru a fi răspândită în toată țara. La Vălenii de Munte, unde s-a mutat în 1908, a creat o școală de vară, o editură, o tipografie, un supliment literar și a făcut din oraș un centru academic și cultural.

Succesul de la Văleni a stârnit chiar îngrijorare în Austro-Ungaria. Budapesti Hírlap descria școala lui Iorga drept un instrument de radicalizare a românilor din Transilvania. Pentru Iorga, însă, miza era limpede: cultura trebuia să fie un mijloc de formare națională.

A militat și în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor. A scris despre Bucovina și Basarabia. A cercetat istoria Transilvaniei, a susținut drepturile românilor de acolo și a fost primit cu entuziasm de lideri precum Octavian Goga și Ioan Lupaș. În 1909, autoritățile austriece i-au interzis intrarea în Bucovina și l-au declarat persona non grata.

Istoricul care a intrat în politică

Intrarea lui Iorga în politică a fost treptată, dar hotărâtă. În 1895 a început colaborarea cu A. C. Cuza și a făcut primii pași în politica antisemită, prin Alianța Antisemită Universală. Mai târziu, în 1910, cei doi au fondat Partidul Naționalist-Democrat. Era primul grup politic românesc care reprezenta mica burghezie și încerca să spargă vechiul joc al celor două partide dominante.

Politica lui Iorga a îmbinat conservatorismul, naționalismul și agrarianismul. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidului Național Român. A fost deputat, apoi senator, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru și, pentru scurt timp, prim-ministru.

Viața lui publică a fost însă marcată și de controverse grele. Retorica sa antisemită a stârnit opoziție. În 1906, profitând de un val de francofobie urbană, a boicotat Teatrul Național și a provocat tulburări. Siguranța Statului i-a deschis dosar. Criticii l-au acuzat de xenofobie.

În 1907, Răscoala Țărănească a fost un punct de cotitură. Represiunea violentă l-a făcut să publice pamfletul Dumnezeu să-i ierte și să țină conferințe despre agricultură, strângând ajutoare pentru victime. A redevenit astfel un adversar direct al liberalilor. În același timp, popularitatea lui creștea.

Mai târziu, în anii 1920, discursul său politic s-a schimbat parțial. A devenit progresiv mai puțin antisemit, proces la capătul căruia A. C. Cuza a părăsit democrat-naționaliștii și a întemeiat Liga Apărării Național-Creștine, în 1923.

Războiul, Unirea și România Mare

În Primul Război Mondial, Iorga a devenit una dintre vocile taberei pro-Antanta. În 1915, când România era încă neutră, cerea intrarea în război împotriva Puterilor Centrale pentru Transilvania, Bucovina și celelalte teritorii românești din Austro-Ungaria. A organizat mari manifestații la București și a făcut din ideea unității naționale un punct central al intervențiilor sale publice.

Când România a intrat în război, a salutat momentul într-o piesă, Ceasul.

„A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”

Înfrângerea campaniei din 1916 și refugierea la Iași au schimbat din nou terenul luptei. Iorga a rămas alături de autorități, a refuzat ideea mutării guvernului în Rusia, a reluat Neamul Românesc la Iași, a lucrat la cotidianul România și la The New Europe al lui R.W. Seton-Watson. A publicat broșuri pentru menținerea moralului și a combătut descurajarea.

În mai 1918, a considerat Tratatul de la București un act umilitor și a refuzat să se întoarcă la catedra de la Universitatea din București. După victoria Aliaților și retragerea germană, s-a întors însă în capitală. A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918 și a devenit președinte al acesteia, primul care a deținut acest post în cadrul României Mari.

În 1918 a participat la Unirea cu Transilvania, la Alba Iulia, printre miile de români adunați pentru a cere unirea pe baza dreptului de autodeterminare. Din acel moment, Iorga a devenit una dintre figurile politice și culturale ale noului stat. A condus Liga Culturală, Comisia Monumentelor Istorice, a fost onorat cu Legiunea de onoare și a primit doctorate honoris causa, între care cel de la Strasbourg.

Anii de putere și anii de conflict

Prestigiul lui Iorga a fost enorm în anii interbelici. A continuat să publice în ritm uluitor, să țină conferințe în Europa și în Statele Unite, să predea la Paris, să întemeieze instituții, inclusiv Casa Romena din Veneția. În 1924 a organizat la București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine. În 1930 a vizitat 20 de orașe din Statele Unite și s-a întâlnit cu președintele Herbert Hoover.

Dar autoritatea lui publică era însoțită de lupte continue. S-a certat cu istorici mai tineri, a polemizat cu moderniștii, a lansat campanii culturale și politice, a rămas prezent în aproape toate marile dezbateri ale epocii.

În aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, a devenit prim-ministru. Relația lui cu regele s-a apropiat, iar această alegere a rupt vechi alianțe și i-a agravat conflictul cu Iuliu Maniu și cu Partidul Național-Țărănesc. Guvernarea sa a coincis cu Marea Criză Economică. Cabinetul a încercat ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți, a semnat un acord cu Argentina pentru limitarea deflației și a redus deficitul bugetar prin tăieri de salarii și concedieri. Măsurile au provocat deziluzie și ostilitate.

În martie 1932, Iorga a semnat decretul prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. A fost începutul unei confruntări directe cu Corneliu Zelea Codreanu și cu mișcarea legionară. Câteva luni mai târziu, și-a dat demisia și s-a întors la viața academică.

Ultimul conflict

În ultimii ani ai vieții, Nicolae Iorga a rămas activ și tot mai expus. A continuat să publice, să țină conferințe, să avertizeze asupra pericolului reprezentat de revizionismul ungar, de Germania nazistă și de Uniunea Sovietică. A criticat public Garda de Fier și, în 1937, amenințările cu moartea l-au făcut să se retragă de la Universitate.

În 1938, a fost implicat fără voie în episodul care a dus la arestarea lui Codreanu. După ce liderul legionar i-a adresat o scrisoare deschisă insultătoare, premierul Armand Călinescu a ordonat judecarea lui Codreanu pentru conspirație. Iorga a refuzat să participe la proces și a cerut retragerea acuzației de calomnie, dar procedura a mers înainte. Pentru legionari, acesta a rămas omul care purta o parte din vina morții lui Codreanu.

Prăbușirea regimului lui Carol al II-lea, în 1940, a deschis etapa finală. Iorga s-a opus ultimatumului sovietic privind Basarabia și Bucovina de nord, cerând apărare armată la ședințele Consiliului de Coroană din 27 iunie. A condamnat noua situație politică și a suspendat apariția Neamului Românesc.

„… s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”

După instaurarea Statului Național-Legionar, a primit noi amenințări. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană. La 27 noiembrie 1940, un grup de legionari l-a ridicat și l-a ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori. În aceeași noapte a fost ucis și Virgil Madgearu, iar la Jilava a avut loc masacrul împotriva unor oameni ai vechiului regim.

Moartea lui Iorga a provocat consternare profundă. După aflarea veștii, 47 de universități și academii din lume au arborat drapelul în bernă. Henri Focillon l-a numit, din New York, „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea publică, cu excepția unui necrolog în Universul și a unei ceremonii la Academia Română.

Rămâne astfel o figură greu de redus la o singură formulă. Savant de o fecunditate ieșită din comun, constructor de instituții, profesor cu prestigiu internațional, politician cu ambiții mari, polemist necruțător, om al unor campanii culturale decisive și al unor poziții profund controversate, Nicolae Iorga a făcut din istorie o putere activă în viața publică românească. Tocmai de aceea, biografia lui nu vorbește doar despre un om, ci despre tensiunile unei întregi epoci.