De ce a atras Arsenie Boca mii de pelerini la Sâmbăta și Prislop

StanijaHD2013 (47) (cropped). Imagine: Țetcu Mircea Rareș, CC BY-SA 3.0 ro, via Wikimedia Commons

La Sâmbăta de Sus, începând din 1940, se petrecea un lucru rar. Credincioșii veneau în număr mare, iar numele celui care îi aduna acolo trecea dincolo de zidurile mănăstirii. Nichifor Crainic a lăsat o imagine care spune mult despre forța acelui moment:

„Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!”

În centrul acestei mișcări de reînviere duhovnicească se afla Arsenie Boca. Pentru unii dintre ucenicii săi, avea să fie cel mai mare duhovnic român al secolului al XX-lea. Pentru Securitate, era un om care trebuia urmărit, anchetat, arestat și împins la marginea vieții bisericești. Între aceste două imagini s-a desfășurat destinul său.

Din Vața de Sus spre școală, teologie și artă

Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, la Vața de Sus, în Hunedoara, și a primit la botez numele Zian-Vălean. Tatăl său, Iosif-Petru Boca, era pantofar și de confesiune greco-catolică. Mama sa, Creștina, casnică, s-a îngrijit de educația lui în primii ani.

Copilăria lui a fost marcată și de rupturi. Părinții au divorțat la 22 martie 1922, iar copilul a fost încredințat tatălui. Mai târziu, în 1926, a rămas orfan de tată, mort de tuberculoză.

A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad între 1922 și 1929, absolvind ca șef de promoție. Bacalaureatul l-a susținut la 17 august 1929, cu media 6. În acei ani, colegul său Petru Boldor îl descria ca fiind „excepțional de înzestrat, de-o voință extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșite din comun”. Profesorul de muzică Gheorghe Pârvu l-a învățat să cânte la flaut.

În 1929 s-a înscris la Academia de Teologie din Sibiu, cu bursă de la Mitropolia Ardealului, și a absolvit în 1933. Pentru a-și continua studiile, și-a vândut casa de la Vața de Sus. Mai târziu, avea să spună că prima lui intenție fusese să urmeze aviația la Cotroceni, dar că lipsa mijloacelor materiale l-a împiedicat.

Între 1933 și 1938 a studiat la Academia de Belle-Arte din București, fiind bursier al mitropolitului Nicolae Bălan. A locuit mai întâi la Gheorghe Stăniloae, fratele lui Dumitru Stăniloae, alături de compozitorul Gheorghe Șoima, iar apoi la mănăstirea Radu Vodă. A studiat și anatomia cu Francisc Rainer, iar printre profesorii săi s-au numărat Costin Petrescu, Alexandru Tzigara-Samurcaș și George Matei Cantacuzino. A absolvit cu calificativul „foarte bine”.

În paralel, a audiat cursuri la Facultatea de medicină și prelegerile de Mistică creștină ale lui Nichifor Crainic. Fascinat de lucrarea Scara dumnezeiescului urcuș a lui Ioan Scărarul, a tradus-o în română în numai 5 luni, deși traducerea nu a fost publicată. Costin Petrescu i-a încredințat și pictarea scenei intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, parte a frescei de la Ateneul Român.

Monahul de la Sâmbăta

Drumul său bisericesc a căpătat contur în a doua jumătate a anilor 1930. În 1935 a fost hirotesit citeț și ipodiacon, iar la 11 septembrie 1936 a fost hirotonit diacon celibatar pe seama Catedralei Mitropolitane din Sibiu de către mitropolitul Nicolae Bălan. În 1938 a făcut anul de practică în artă decorativă la biserica „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir” din Bixad.

Între 12 martie și 8 iunie 1939 a fost în pelerinaj la muntele Athos, unde a fost găzduit la chilia „sf. Ipatie”. A fost apoi închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. În vinerea sărbătorii Izvorului Tămăduirii din 1940 a fost tuns în monahism. În 1942 a fost ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mănăstirii „Brâncoveanu” din Sâmbăta de Sus, pe care a renovat-o, schimbând înfățișarea locurilor.

Tot de acolo a început activitatea de îndrumare spirituală care avea să-i fixeze numele în memoria multora. „Mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta” a atras numeroși credincioși. Aici se află cheia prestigiului său: puterea de a strânge în jurul lui mulțimi, într-o epocă în care statul privea cu suspiciune orice autoritate care nu-i aparținea.

Un ctitor al Filocaliei românești

Influența lui Arsenie Boca nu s-a limitat la predică și îndrumare spirituală. Începând din 1944, l-a sprijinit pe Dumitru Stăniloae în traducerea și publicarea Filocaliei. A pus la dispoziție cele două volume ale ediției grecești aduse de la Muntele Athos și, împreună cu ieromonahul Serafim Popescu, copii ale unor manuscrise românești mai vechi. Acestea au fost folosite ca surse auxiliare pentru traducere.

A transcris după dictarea lui Stăniloae o mare parte din prima redactare a traducerii, a realizat coperta primului volum și a contribuit la finanțarea tipăririi prin procurarea unui număr mare de abonamente. În prefața volumului al doilea, apărut în 1947, Dumitru Stăniloae l-a numit „ctitor de frunte al Filocaliei românești”.

În iarna anilor 1944-1945, Nichifor Crainic s-a aflat o perioadă la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. În anii 1950, starețul Cleopa Ilie a încercat să stabilească o legătură directă cu Arsenie Boca, aflat atunci la Mănăstirea Prislop. Două scrisori trimise în 1950 au fost interceptate de Securitate și păstrate în dosarul său de urmărire.

Omul urmărit, arestat, mutat

Primul dosar de urmărire i-a fost întocmit în 1943. Era bănuit că este un „înfocat legionar” și chiar că face parte din „conducerea clandestină legionară”. Într-o predică din 3 februarie 1944, Arsenie Boca critica politica Germaniei pentru că „s-ar fi ridicat cu război împotriva rânduielilor firii și ale lui Dumnezeu”.

La 17 iulie 1945 a fost arestat la Râmnicu Vâlcea, alături de monahul Ieronim Ștefan, din inițiativa ministrului cultelor Constantin Burducea. În aceeași zi și-a scris autobiografia, relatându-și viața de la naștere până atunci. A fost eliberat la 30 iulie 1945, constatându-se că „Ieromonahul Boca nu și-a manifestat niciodată și sub nicio formă în predicile sale vreun crez politic”.

A doua arestare a venit la 7 iunie 1948. A fost cercetat pentru că l-ar fi găzduit pe legionarul Gladcov Grigore și a fost eliberat după „o lună, o lună jumătate”.

A treia arestare a avut loc la 16 ianuarie 1951. A fost încadrat în unități de muncă pentru 12 luni și trimis mai întâi în comuna Tudor Vladimirescu, la centrul de triere, apoi în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A fost eliberat la 20 martie 1952.

Ultima arestare a venit la 20 septembrie 1955, la Timișoara. Acuzația era „omisiunea denunțării”, adică faptul că ar fi știut unde se găseau Bordașiu Nicolae și Plămădeală Leonida, urmăriți pentru activitate subversivă, și nu ar fi anunțat autoritățile. De la penitenciarul din Timișoara a fost mutat la Jilava, la 7 decembrie, apoi la Oradea, la 17 decembrie. A fost eliberat la 7 aprilie 1956.

Într-una dintre declarațiile dactilografiate date în anchetă, Arsenie Boca afirma: „nu m-am încadrat în organizația legionară și nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens, am fost însă un simpatizant al lor, însă fără a le cunoaște doctrina sau a le citi vreo carte”.

În decembrie 1958, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost scos din monahism cu începere din 24 aprilie 1959 și i s-a interzis să mai slujească la altar, fără a fi însă caterisit. Excluderea s-a făcut, după cum reiese din dosarele Securității, la presiunea Securității și cu aprobarea tacită a anumitor ierarhi.

Pictura, disputa și numele care a rămas

Arsenie Boca a pictat biserica din Drăgănescu, la 25 km de București, și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București. Pictura de la Drăgănescu a provocat controverse privind respectarea tradiției iconografice ortodoxe. Între reprezentările discutate s-au aflat înfățișarea cu aureolă a lui Francisc de Assisi și a episcopului got Ulfila, precum și reprezentarea Bazilicii Sfântul Petru din Roma.

Iustin Pârvu considera că pictura se îndepărtează de tradiția artei bisericești ortodoxe și o vedea drept expresie a viziunii artistice personale a lui Arsenie Boca. Într-o analiză publicată de Doxologia, Sergiu Ciocârlan a explicat aceste particularități prin influențele artistice occidentale din perioada formării sale și a respins interpretarea lor ca dovezi ale unor abateri doctrinare. În iulie 2024, arhiepiscopul Calinic al Sucevei și Rădăuților declara că pictura fusese examinată de o comisie, care ar fi putut interveni dacă lucrările nu ar fi respectat proiectul aprobat.

Au existat și controverse legate de presupuse legături cu antroposofia. O notă cita ideea că ar face parte dintr-o „organizație subversivă contrarevoluționară antroposofică” și că ar avea „darul clarviziunii”. Tatiana Niculescu a susținut că a fost aderent al mișcării antropozofice a lui Rudolf Steiner și că aceasta i-ar fi influențat picturile de la Drăgănescu. Fundația „Arsenie Boca” și-a exprimat dezacordul cu aceste afirmații. Ionuț Daniel Băncilă a afirmat că Boca nu a fost antroposof, dar că era foarte prețuit de antroposofi, care îl credeau clarvăzător și iluminat mistic; în același timp, Boca a criticat dur ocultismul și spiritismul, fără a se referi în mod specific la antroposofie.

De la mormântul de la Prislop la canonizare

Arsenie Boca a murit la 28 noiembrie 1989, la Sinaia. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, în Țara Hațegului. După 1990, mormântul său a devenit unul dintre importantele locuri de pelerinaj din România, vizitat anual de numeroși credincioși, mai ales la data morții sale. Se spune și astăzi că la mormântul său se perindă zilnic sute de pelerini.

Drumul spre recunoașterea oficială în Biserica Ortodoxă Română a fost lung. La 5 septembrie 2019 a fost anunțată aprobarea documentației necesare pentru canonizare. La 28 octombrie 2019, Sfântul Sinod a luat act de propunere și a cerut evaluări teologice, de pictură bisericească, de disciplină monahală și cercetări istorice privind activitatea sa din perioada 1945-1989, recomandând să fie evitate atât idealizarea excesivă, cât și denigrarea.

La 12 iulie 2024, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 sfinți, printre care și Arsenie Boca. Proclamarea canonizării noilor sfinți a avut loc la 4 februarie 2025. La 28 noiembrie 2025, la Mănăstirea Prislop, a fost proclamată local canonizarea lui, sub numele de „Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop”, în prezența unui sobor de preoți, a aproximativ 30 de episcopi și a mii de credincioși. Publicația Adevărul relata atunci, citând estimările autorităților, participarea a aproximativ 40.000 de pelerini.

Între omul care aduna mulțimi la Sâmbăta, de care Securitatea nu a reușit să se desprindă niciodată, și figura venerată de la Prislop există o continuitate limpede. Puterea numelui său s-a născut din întâlnirea dintre autoritate spirituală, suferință sub regimul comunist, operă religioasă și o memorie publică ce a continuat să crească după moarte.