Cine a fost Ion Iliescu, omul care a preluat puterea în decembrie 1989

Ion Iliescu Sep 2003. Imagine: European Union, cu atribuire, via Wikimedia Commons

În decembrie 1989, în clipele în care regimul lui Nicolae Ceaușescu se prăbușea, puterea nu a rămas goală nici măcar pentru o zi. Din haosul Revoluției s-a ridicat Frontul Salvării Naționale, sprijinit de forțele armate conduse de generalul Victor Stănculescu, iar în fruntea lui a fost recunoscut Ion Iliescu. De atunci începe una dintre cele mai importante și mai controversate cariere politice din România postcomunistă.

Iliescu a condus statul român în trei rânduri: mai întâi ca președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale între 22 decembrie 1989 și 1992, apoi ca președinte ales al României între 1992 și 1996 și, din nou, între 2000 și 2004. Între aceste mandate și după ele, a rămas în centrul vieții politice, ca lider de partid, senator și figură simbolică a stângii românești.

Un fiu al lumii comuniste

Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, la Oltenița. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo, lângă Moscova, și a mai rămas acolo încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.

Viața de familie a lui Ion Iliescu a fost frântă foarte devreme. La vârsta de un an a fost abandonat de mama sa naturală, Maria Dumitru Toma, care nu s-a mai interesat de soarta lui. A fost crescut de Maria P. Iliescu, soția tatălui său. Despre bunicul său, Vasili Ivanovici, Iliescu a spus că a fost un evreu din Imperiul Rus, refugiat în Regatul României din cauza convingerilor sale socialiste.

A absolvit Liceul Spiru Haret din București în 1949, apoi a studiat ingineria, specialitatea mecanica fluidelor, la Institutul Politehnic București și la Institutul Energetic al Universității Lomonosov din Moscova. În capitala sovietică a fost secretar al Asociației studenților români. Vorbea română, engleză și rusă.

Intrarea sa în politică a fost timpurie și rapidă. A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953. La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de Organizare al Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului, în martie 1957. A urcat apoi în aparatul de partid: șef de secție la Comitetul Central al PCR, prim-secretar al Comitetului Central al UTC, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. La un moment dat a condus și Departamentul de Propagandă al Comitetului Central al PCR, iar între 1967 și 1971 a fost ministru pentru problemele legate de tineret.

Marginalizat de Ceaușescu

În 1971, ascensiunea lui s-a frânt. Nicolae Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu și pe care mulți îl vedeau drept un posibil moștenitor, l-a îndepărtat din funcțiile politice majore. A fost trimis vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș, apoi președinte al Consiliului Județean Iași.

În 1979 a fost numit președinte al Consiliului Național al Apelor. La 22 noiembrie 1984 a fost eliberat din funcția de membru al Comitetului Central al PCR și din cea de președinte al Consiliului Național al Apelor. A devenit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a păstrat-o până la Revoluția din decembrie 1989.

Această marginalizare avea să cântărească decisiv în imaginea sa de după prăbușirea regimului. Nu fusese un disident clasic, dar nici nu mai făcea parte din cercul apropiat al lui Ceaușescu. În acel spațiu dintre sistem și ruptura de sistem s-a construit poziția sa din decembrie 1989.

Zilele în care s-a schimbat puterea

În timpul Revoluției, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale. FSN a preluat puterea cu sprijinul armatei. Iliescu a fost recunoscut drept lider al Frontului și, prin aceasta, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Mai târziu, această poziție a fost confirmată și de Consiliul Frontului Salvării Naționale.

În acele zile, Iliescu a propus o „democrație originală”, cu alegeri multipartide, dar a susținut mai curând reforme în stil Perestroika decât desființarea completă a instituțiilor existente. Tot atunci a vorbit despre soții Ceaușescu în termeni care arătau limpede linia sa ideologică: ruptura era cu Ceaușescu, nu cu socialismul.

„s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”

Un episod avea să rămână printre cele mai grele acuzații legate de numele lui. La 23 decembrie 1989, el și Silviu Brucan au rugat Moscova, prin intermediul ambasadei, să trimită ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”. Răspunsul sovietic a fost că pot trimite orice fel de ajutor, cu excepția intervenției trupelor. Inițiativa a fost confirmată și de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției, între care Dumitru Mazilu, generalul Ion Hortopan, Ștefan Dinu și Ștefan Gușă, acesta din urmă opunându-se fățiș și vehement.

Mai târziu, mulți români au ajuns să creadă că Revoluția a fost o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară care a predat puterea lui Ion Iliescu. Tocmai aici începe marea dispută a moștenirii sale: pentru unii, omul tranziției; pentru alții, omul care a confiscat-o.

De la FSN la Cotroceni

La sfârșitul lui 1989, FSN a format un guvern provizoriu în frunte cu Petre Roman și l-a numit pe Ion Iliescu președinte interimar al României. Inițial, Frontul se prezentase ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. Apoi a decis să se transforme în partid politic. Această schimbare a provocat proteste anti-FSN, susținute de partidele de opoziție.

În replică, Iliescu a chemat „clasele muncitoare” să apere FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Chemarea a dus la Prima Mineriadă, când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au venit la București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

La 13 februarie 1990, Iliescu a fost ales președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat. FSN rămânea majoritar, dar în structură fuseseră incluși reprezentanți ai tuturor partidelor apărute după Revoluție.

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele după înlăturarea PCR și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, Iliescu a fost ales președinte al României pentru un mandat de 2 ani. După victoria FSN în legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman. Însă tensiunile nu s-au stins. În septembrie 1991, într-un nou episod de violență politică, autoritățile au făcut apel la mineri să vină în București. A urmat Mineriada din septembrie 1991, iar Petre Roman a demisionat.

În 1991 a fost adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în primele alegeri prezidențiale desfășurate după noua lege fundamentală, Iliescu a câștigat cu 61% din voturile exprimate în turul al doilea.

În anii primului mandat constituțional, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând lent de la economia planificată la economia de piață. Țara a reluat relațiile externe cu statele din Uniunea Europeană și NATO, iar reformele sociale și economice au început o tranziție lungă. În același timp, Iliescu s-a sprijinit pe un guvern dominat de PDSR, aflat într-o coaliție cu grupări neocomuniste și naționaliste, denumită de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu”. În 1996, a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Emil Constantinescu.

Întoarcerea

După înfrângerea din 1996, Iliescu a rămas în prim-plan. A devenit senator de București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat între 1996 și 2000. Ales președinte al PDSR în 1997, a adoptat modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu PSDR și PUR, care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

A revenit la Cotroceni în urma alegerilor din 2000. A câștigat turul al doilea în fața lui Corneliu Vadim Tudor și și-a început mandatul la 20 decembrie 2000. Victoria sa a venit pe fondul nemulțumirii față de reformele economice dure ale guvernării de centru și al instabilității politice din anii anteriori. O parte a electoratului urban a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu în fața candidatului ultra-naționalist.

În acest al doilea mandat constituțional și al treilea de facto, guvernul Năstase a continuat o parte dintre reformele începute anterior. În acei ani, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Tot atunci, instituția prezidențială a înființat Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel. Raportul întocmit de comisie a fost asumat de Ion Iliescu și declarat „document de stat”.

Moștenirea disputată

După 2004, Iliescu a revenit în Senat. La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales apoi președinte de onoare al partidului, o funcție fără autoritate executivă. În 2006, în emisiunea „Mari români”, s-a clasat pe locul 71.

Imaginea lui publică a rămas însă strâns legată de controverse. A grațiat membri ai fostului C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. condamnați pentru aprobarea reprimării Revoluției, ofițeri condamnați pentru deschiderea focului la Timișoara și, în decembrie 2003, pe Iosif Veverca. În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cozma, l-a grațiat și pe Ioan Corpodean. În 2007, vorbind despre mineri, a afirmat că „[… minerii] au făcut un act civic.”

În ultimele zile ale mandatului de președinte, i-a acordat lui Corneliu Vadim Tudor ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler. Gestul a provocat proteste publice, iar distincția a fost retrasă ulterior de Traian Băsescu.

Au persistat și acuzațiile privind pretinse conexiuni cu KGB-ul. În 1995, un fost ofițer KGB a susținut într-un interviu că Iliescu a fost infiltrat KGB. Iliescu a negat. Între 2003 și 2008, disidentul rus Vladimir Bukovski a reluat acuzațiile, afirmând că Iliescu și majoritatea membrilor FSN ar fi fost agenți acoperiți ai KGB.

Poate cea mai grea parte a moștenirii sale a rămas în sălile de judecată. În dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, după ani de răsturnări, a fost trimis în judecată pe 13 iunie 2017 pentru infracțiuni contra umanității, alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții. Pe 10 decembrie 2020, instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet pentru refacerea rechizitoriului.

În dosarul Revoluției, la 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității. La 25 octombrie 2023, Curtea de Apel București a constatat legalitatea sesizării instanței și a administrării probelor, iar la 14 iunie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpați.

Ultimii ani

Ion Iliescu a fost căsătorit cu Nina Iliescu, inginer chimist și absolventă a Universității din Moscova. Nu au avut copii, după trei sarcini pierdute.

La 1 aprilie 2019 a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare Prof. Dr. C.C. Iliescu din București. Pe 11 iunie 2025 a fost internat în Unitatea de Terapie Intensivă a Spitalului Clinic de Urgență Prof. Dr. Agrippa Ionescu din București, din cauza unor probleme respiratorii. Pe 15 iunie, starea sa era stabilă, fiind diagnosticat cu cancer pulmonar și supus unei proceduri endobronșice sub anestezie generală în ziua următoare. Până la 18 iunie, starea i s-a înrăutățit și a trecut printr-o nouă intervenție endobronșică. Pe 19 iunie, starea sa a fost raportată ca fiind în ușoară ameliorare.

A murit la 5 august 2025, la București, la vârsta de 95 de ani. În aceeași zi, Guvernul României a decretat o zi de doliu național. Reacțiile politice au arătat încă o dată cât de împărțită rămăsese memoria lui: PSD i-a enumerat meritele, PNL a transmis condoleanțe, USR s-a opus zilei de doliu, iar AUR a subliniat moștenirea negativă a președinției sale.

Pe 7 august 2025, după o slujbă religioasă oficiată la biserica Palatului Cotroceni, cortegiul funerar s-a deplasat la Cimitirul Militar Ghencea III, unde a fost înhumat într-un cadru restrâns. Acolo s-a închis biografia unui om care a marcat decisiv ieșirea României din comunism, dar fără să lase vreodată în urmă întrebările acelui început.