Cine a fost Vittoria Colonna, poeta care a făcut din văduvie o operă

Vestea a ajuns la Viterbo, înainte ca ea să poată ajunge la Milano. Vittoria Colonna se grăbea să-și îngrijească soțul, Fernando Francesco de Ávalos, rănit după Bătălia de la Pavia. Dar pe 3 decembrie 1525 el murise deja. În acel punct, firul vieții ei s-a rupt și s-a refăcut altfel. S-a oprit, s-a retras la biserica San Silvestro in Capite din Roma, unde exista o mănăstire a ordinului Santa Chiara, și a cerut să ia voturile. Cererea i-a fost refuzată de Papa Clement al VII-lea și de fratele ei, Ascanio. Nu a intrat în mănăstire. A rămas laică. Dar din acel moment, poezia, doliul și o reînnoire spirituală puternică au devenit axul biografiei sale.

Așa începe, de fapt, povestea celei care avea să fie una dintre cele mai cunoscute poete ale Italiei secolului al XVI-lea. Pentru contemporani, Vittoria Colonna nu era doar o femeie cultivată din marea aristocrație. Era o prezență morală și intelectuală care impunea respect. Michelangelo, Castiglione și Ariosto au văzut în ea un prototip al idealului feminin al Renașterii. Iar această reputație nu s-a sprijinit pe legendă, ci pe o viață în care rangul, cultura, suferința și scrisul s-au întâlnit într-un mod rar.

Dintr-o mare casă nobiliară spre cercurile umaniste

Vittoria Colonna s-a născut în aprilie 1492, la Marino, un feud al familiei Colonna din Dealurile Albane, lângă Roma. Era fiica lui Fabrizio Colonna, mare conetabil al Regatului Napoli, și a Agnesei da Montefeltro, fiica ducelui de Urbino. Descindea, așadar, din una dintre cele mai importante familii ale nobilimii italiene, iar acest lucru i-a fixat de la început locul într-o lume în care alianțele de familie și prestigiul politic cântăreau enorm.

Logodna ei a fost hotărâtă devreme. În 1495, la vârsta de 3 ani, a fost promisă lui „Ferrante” Fernando Francesco d’Ávalos, fiul marchizului de Pescara, la insistențele lui Ferdinand, regele Neapolelui. Trei ani mai târziu, în 1501, averile și pământurile familiei Colonna au fost confiscate de Papa Alexandru al VI-lea, iar familia s-a mutat la Ischia, locul de origine al logodnicului ei.

Pentru Vittoria, mutarea la Ischia a avut o importanță care a depășit contextul politic. Acolo a primit, de la Costanza d’Avalos, mătușa logodnicului ei, o educație umanistă tipică în literatură și arte. Tot acolo a dat dovezi timpurii ale iubirii pentru litere. În jurul ei exista un cerc literar, iar Vittoria a intrat în acest mediu nu ca simplă figură decorativă de familie, ci ca participantă activă. Se vorbește despre sejurul de la Ischia, între 1501 și 1536, în mijlocul unei elite de artiști și literați, unde și-a cultivat cu succes poezia și s-a așezat între cei mai fericiți imitatori ai lui Petrarca.

Au existat și alți pretendenți, între ei ducii de Savoia și de Braganza. Totuși, ea a ales să se căsătorească cu d’Ávalos pe insula Ischia, la 27 decembrie 1509, la Castello Aragonese. Titlul care i-a intrat apoi în nume, marchiză de Pescara, venea din această căsătorie. Dar mai important pentru drumul ei a fost altceva: statutul de femeie nobilă, educată și căsătorită i-a permis să dezvolte relații în cercurile intelectuale din Ischia și Napoli. Primele ei poezii au început să atragă atenția încă din ultimii ani ai deceniului al doilea al secolului.

O căsnicie de departe și o voce poetică tot mai limpede

Căsătoria Vittoriei Colonna cu Fernando Francesco de Ávalos nu a fost una trăită în tihna apropierii. Cei doi au locuit împreună la Ischia până în 1511. Atunci soțul ei și-a oferit sabia Ligii împotriva francezilor. În 1512 a fost luat prizonier la Bătălia de la Ravenna și dus în Franța. Au urmat luni de detenție și ani lungi de campanii. În tot acest timp, Vittoria și d’Ávalos au purtat o corespondență intensă, în proză și în versuri.

Din această perioadă s-a păstrat o singură „Epistolă” poetică adresată soțului. Poemul era o imitație directă după Heroides ale lui Ovidiu, unde femei celebre ale Antichității, precum Dido și Medea, își plâng iubirea absentă. Tocmai fiindcă este singurul poem păstrat dinaintea morții soțului, el ridică o întrebare pe care sursa o formulează cu prudență: cât din pasiunea versurilor exprima pasiunea ei adevărată și cât era un răspuns stilizat și erudit la o situație anume?

Este o întrebare importantă, nu pentru a micșora biografia Vittoriei Colonna, ci pentru a o înțelege mai bine. Ea trăia într-o cultură în care literatura și viața se întrepătrundeau. Un sentiment putea fi autentic și, în același timp, formulat prin modele clasice. O suferință putea deveni poezie fără să-și piardă gravitatea. În cazul ei, această tensiune dintre experiență și expresie avea să devină decisivă mai târziu.

În anii 1516-1522, a pierdut trei membri ai familiei: fratele mai mic Federico, în 1516, tatăl ei Fabrizio, în 1520, și mama ei Agnese, în 1522. În paralel, căsnicia rămânea o căsnicie la distanță. D’Ávalos era unul dintre cei mai activi și mai străluciți căpitani ai împăratului Carol Quintul, iar cei doi se vedeau rar. Și totuși, influența Vittoriei asupra soțului era reală. Lucrările de referință afirmă că ea a reușit să-l împiedice să se alăture ligii proiectate împotriva împăratului după Bătălia de la Pavia, în 1525, și să-l facă să refuze coroana Neapolelui, oferită ca preț al trădării sale față de francezi.

În vara lui 1525, Vittoria se afla la castelul tatălui ei din Marino. Acolo s-a îmbolnăvit, iar boala avea să o însoțească tot restul vieții. Tot atunci a primit o copie manuscris timpurie a cărții lui Baldassare Castiglione, Il cortegiano, și a făcut-o să circule prin Napoli. La 21 septembrie, Castiglione i-a scris pentru a deplânge faptul că această operă nepublicată putuse fi astfel copiată parțial, iar apariția unei versiuni piratate l-a împins să grăbească publicarea cărții. Episodul spune mult despre locul Vittoriei Colonna în lumea intelectuală italiană: manuscrisele treceau prin mâinile ei și de la ea se răspândeau mai departe.

Doliul care a schimbat totul

Moartea lui Fernando Francesco de Ávalos, la 3 decembrie 1525, la Milano, în urma rănilor primite la Pavia, a fost marea cotitură a vieții ei. Din acel moment, doliul a devenit temă poetică, iar poezia, formă de viață. Se spune limpede: când soțul Vittoriei a murit, ea a început să scrie o serie de poeme în memoria lui, adunate în volumul Le rime spirituali, apărut în 1546. Tocmai după moartea timpurie a soțului se vorbește despre refugiul ei într-o mănăstire din Roma, deși a rămas laică, și despre o puternică reînnoire spirituală care a făcut-o profund religioasă pentru tot restul vieții.

Refuzul de a fi primită în mănăstire nu a însemnat revenirea la viața de dinainte. După acel episod s-a întors la Ischia, unde a rămas câțiva ani. A refuzat mai mulți pretendenți și s-a dedicat poeziei. În această alegere există o tensiune care explică întreaga ei posteritate. În lumea aristocratică a timpului, o nouă căsătorie ar fi putut crea o alianță politică avantajoasă. Dar Vittoria Colonna a ales alt drum. A transformat statutul de văduvă într-o autoritate morală și literară.

În același timp, lumea din jurul ei se afla în convulsie. Sacul Romei din 1527 a oferit familiei Colonna ocazia de a-și îmbunătăți relațiile cu papa mediceu Clement al VII-lea, prin ajutorul oferit populației romane. Când armata franceză a atacat Napoli, întreaga casă d’Avalos s-a refugiat pe insula Ischia. La nouă luni după jefuirea orașului papal, istoricul Paolo Giovio a sosit la Ischia, invitat de Vittoria, și a rămas acolo până în 1528. În timpul șederii sale a scris Dialogus de viris ac foeminis aetate nostra florentibus, operă nepublicată atunci, plasată la Ischia între sfârșitul lui septembrie și începutul lui decembrie 1527. În a treia carte, Giovio i-a dedicat Vittoriei un encomion de zece pagini. Nu era un omagiu mărunt. Era semnul că reputația ei depășise de mult cercul privat.

Roma, Ischia și o autoritate morală în creștere

În 1529, Vittoria Colonna s-a întors la Roma. În anii următori și-a împărțit timpul între acest oraș, Orvieto, Ischia și alte locuri. Nu a trăit retrasă de istorie. Dimpotrivă, a rămas prinsă în rețelele de familie, în probleme de onoare și proprietate și în disputele politice ale vremii. A încercat, de pildă, să îndrepte nedreptățile făcute de răposatul ei soț, cerând casei d’Avalos să înapoieze abației Montecassino niște pământuri luate pe nedrept.

Prestigiul ei intelectual continua să crească. Poetul Ludovico Ariosto o respecta foarte mult. Era prietenă cu Jacopo Sannazzaro și cu Baldassare Castiglione. Pietro Bembo, Luigi Alamanni și Marguerite de Navarre sunt pomeniți între prietenii ei literari. În 1532, vărul ei, cardinalul Pompeo Colonna, i-a dedicat Apologia mulierum, un tratat care susținea că femeile trebuie să aibă parte de funcții publice și magistraturi. Simplul fapt că o asemenea lucrare îi era dedicată spune ceva despre felul în care era percepută: ca o femeie a cărei viață și inteligență puteau sta drept argument.

În 1535, cumnata ei, Giovanna d’Aragona, s-a despărțit de fratele Vittoriei, Ascanio, și a venit la Ischia. Vittoria a încercat să-i împace. Chiar dacă Giovanna a refuzat, cele două femei au rămas apropiate. Împreună l-au susținut pe Juan de Valdés și au încercat să intervină pentru Ascanio atunci când acesta a refuzat să plătească taxa pe sare papei Paul al III-lea. Aceste detalii arată limpede că spiritualitatea Vittoriei nu era ruptă de problemele timpului. Ea se afla în contact apropiat cu membri ai mișcării reformatoare italiene, precum Pietro Carnesecchi și Bernardino Ochino. Totuși, istoricii subliniază clar că nu există motive să credem că ar fi devenit protestantă sau că convingerile ei religioase ar fi fost ireconciliabile cu cele ale Bisericii Catolice.

În 1537, la 8 mai, a sosit la Ferrara împreună cu alte femei, cu intenția de a merge mai departe spre Veneția și apoi spre Țara Sfântă. Unul dintre scopurile șederii la Ferrara ar fi putut fi întemeierea unei mănăstiri capucine pentru călugărul reformator Bernardino Ochino. Sănătatea ei a obligat-o însă să rămână la Ferrara până în februarie anul următor. Prietenii au descurajat-o în cele din urmă să călătorească spre Țara Sfântă, iar în 1538 s-a întors la Roma. Din nou, biografia ei pare să stea sub semnul unei tensiuni între retragere și participare, între reculegere și influență publică.

Prietenia cu Michelangelo

În 1536, la vârsta de 46 de ani, Vittoria Colonna era din nou la Roma. Acolo a câștigat prețuirea cardinalilor Reginald Pole și Contarini și a început prietenia care avea să rămână cea mai celebră din viața ei: legătura platonică cu Michelangelo Buonarroti. L-a întâlnit la Roma în 1538 și că au schimbat multe epistole și sonete filosofice. Este consemnată o prietenie pasionată cu artistul, ajuns atunci la 61 de ani.

Din această apropiere rămân câteva lucruri foarte precise. Michelangelo i-a adresat unele dintre cele mai frumoase sonete ale sale. A făcut desene pentru ea. A petrecut lungi ore în compania ei. Vittoria a alcătuit pentru el un manuscris-cadou de poezie spirituală. Nu este vorba, așadar, despre o simplă amiciție de salon, ci despre un schimb intens, în care poezia, arta și meditația religioasă se susțineau reciproc.

Când, în 1541, fratele ei s-a răsculat împotriva lui Paul al III-lea, Vittoria s-a mutat la Orvieto și Viterbo. Nici această despărțire de Roma nu a schimbat relația cu Michelangelo. Cei doi au continuat să se viziteze și să corespondeze ca înainte. În această constanță se vede ceva esențial despre locul Vittoriei Colonna în cultura epocii: ea nu era importantă printr-o singură operă sau printr-un singur episod, ci prin forța prezenței ei intelectuale.

Legătura lor a rămas celebră tocmai pentru că întâlnirea dintre cei doi a unit două forme de prestigiu renascentist. De o parte, marele artist. De cealaltă, femeia nobilă, educată, poetă, profund religioasă, pe care contemporanii o priveau ca model. Michelangelo nu a fost doar unul dintre cei care au admirat-o. A fost și omul care i-a fost alături în clipa finală.

Ultimii ani și posteritatea unei poete

În 1544, Vittoria Colonna s-a întors la Roma și a locuit, ca de obicei, la mănăstirea San Silvestro. A murit acolo la 25 februarie 1547. Este notat că Michelangelo a fost la căpătâiul ei atunci când a murit. Este un ultim detaliu puternic și sobru, pe măsura vieții ei târzii.

Opera ei circulase încă din timpul vieții. Lucrările de referință enumeră ediții ale Rime apărute în 1538, 1539 și 1540, apoi Dichiaratione în 1543 și Le rime spirituali della illustrissima Signora Vittoria Colonna Marchesana di Pescara în 1546. După moarte, poemele ei au continuat să fie publicate în mai multe ediții. Istoricii români o rețin mai ales pentru sonetele scrise în maniera lui Petrarca și pentru poemele în amintirea iubirii pentru soțul ei. Aceiași istorici amintesc și de versurile religioase. Această dublă direcție, poezia iubirii și poezia spirituală, explică de ce figura ei a rămas atât de puternică.

Posteritatea nu a fost o simplă reverență pentru o mare doamnă a Renașterii. Istoricii subliniază că, deși multă vreme s-a crezut că poezia ei a ieșit din modă după secolul al XVI-lea, ea a fost republicată în fiecare secol de atunci, adesea în ediții multiple. De asemenea, Rime amorose au inspirat poetul hispano-neapolitan Francisco de Aldana. Cu alte cuvinte, Vittoria Colonna nu a rămas doar în amintirea prietenilor ei iluștri. A rămas în text, în citire și în influență.

Poate tocmai aici se află miza adevărată a biografiei sale. Vittoria Colonna s-a născut într-o mare familie și a avut acces la cele mai înalte cercuri ale timpului. Dar istoria nu păstrează automat pe nimeni. Ceea ce a făcut-o durabilă a fost felul în care și-a transformat viața, cu toate constrângerile ei, într-o autoritate a cuvântului. Soție a unui mare căpitan, apoi văduvă, prietenă a lui Michelangelo, apropiată a unor spirite reformatoare, admirată de poeți și cardinali, ea a lăsat în urmă o formă de prestigiu rară: aceea a unei femei pe care contemporanii au privit-o ca pe un ideal și pe care posteritatea a continuat să o citească.