Cine a fost Valentin Bakfark, lutistul care și-a distrus manuscrisele înainte de moarte

La capătul vieții, la Padova, Valentin Bakfark a luat o hotărâre care spune aproape totul despre felul în care își înțelegea arta. Simțind că va muri, și-a distrus lucrările rămase în manuscris. Motivul, consemnat limpede, era că numai el era capabil să le interpreteze într-un mod care să îl satisfacă. Curând după aceea, în 1576, ciuma l-a doborât pe el și întreaga lui familie: soția și patru copii.

Gestul are ceva definitiv și sever. Dar spune și altceva: cât de sus ajunsese acest muzician născut la Brașov, cât de mare era reputația lui de virtuoz al lăutei și cât de mult se lega creația sa de propria mână, de propria tehnică, de propria exigență. Din el au rămas puține lucrări tipărite și o faimă care, în timpul vieții, se întinsese prin multe locuri ale Europei. Povestea lui nu este doar aceea a unui artist renascentist, ci și a unui om purtat de curți, favoruri, călătorii, primejdii politice și alegeri decisive.

În diverse scrieri, numele lui apare în mai multe forme: Bakfark, Bachfarrt, Backvart, Bekwark, iar în surse contemporane și sub alte ortografieri. Uneori este menționat și ca Valentinus Greff Bakfark sau Valentin Greff alias Bakfark. Schimbarea aceasta de nume nu este întâmplătoare. Când a rămas orfan, a fost adoptat de familia Greff, care l-a crescut. În spatele numelui se vede, așadar, și prima ruptură a vieții sale.

Un copil orfan, o familie de lăutiști, drumul spre Buda

Valentin Bakfark s-a născut la Brașov. Sursele dau anul 1507, iar una dintre ele notează și varianta 1527 ca dată mai probabilă. Familia sa era, potrivit cercetărilor lui Péter Király, de origine etnică germană, mai exact de origine saxonă transilvăneană. Muzica nu i-a fost străină din casă. Tatăl, fratele său și, poate, și nepotul său cântau bine la lăută. În acest mediu, tânărul Bakfark a arătat repede că este atras de muzică.

Lăuta era unul dintre instrumentele cele mai rafinate ale epocii. În cazul lui Bakfark, nu era vorba doar de învățarea unui meșteșug, ci de intrarea într-o lume a curților princiare, unde muzicianul putea urca prin talent, protecție și perseverență. Tatăl său l-a dat ca ucenic, probabil la un lutist italian, la curtea regelui Ungariei de la Buda. Acolo a și cântat circa patru ani.

Sursele în limba engleză precizează că a fost educat la Buda, la curtea lui Ioan Zápolya, și că a rămas acolo până în 1540. Există și posibilitatea să fi călătorit o dată în Italia în acest răstimp, dar ceea ce apare limpede este faptul că primii ani decisivi ai formării sale s-au consumat la curte, în preajma puterii și a exigențelor ei artistice.

Anul 1540 a fost un prag. La moartea regelui, Bakfark nu a dispărut odată cu schimbarea de situație. Dimpotrivă, se pare că văduva regelui l-a plăcut, iar el a mai rămas la curte alți nouă ani. Pentru un muzician al Renașterii, o asemenea continuitate conta enorm. Curtea oferea salariu, protecție, vizibilitate și relații. Dar mai însemna și dependență de bunăvoința celor mari. Iar aceasta se putea schimba repede.

Cracovia și patronajul care i-a ridicat cariera

În 1549, Bakfark s-a mutat la Cracovia, în Polonia. Aici a devenit unul dintre principalii muzicieni ai regelui. S-a afirmat mai precis că a fost angajat ca lutist de curte de Sigismund al II-lea August și că, de atunci până în 1566, a călătorit mult prin Europa, în timp ce renumele său creștea continuu.

Acesta este unul dintre punctele de cotitură ale biografiei sale. Bakfark nu mai era doar un muzician format la o curte importantă, ci unul instalat într-un centru de putere care i-a consolidat poziția. De altfel, deși alți monarhi au încercat să îl atragă, el a rămas credincios angajatorului său. Sursele leagă această fidelitate și de bogățiile pe care i le-a dăruit Sigismund. Atașamentul său față de curtea din Vilnius, la Palatul Marilor Duci ai Lituaniei, poate fi înțeles și prin această legătură strânsă dintre artă, prestigiu și recompensă.

Un rol esențial în ascensiunea sa l-a avut întâlnirea, în 1551, cu ducele Albrecht de Brandenburg. Patronajul acestuia i-a fost de folos în anii următori. Albrecht a obținut pentru Bakfark permisiunea de a călători în Germania și Italia, deși situația politică l-a împiedicat să facă acea călătorie așa cum fusese gândită. Protecția ducelui a lucrat însă și altfel. Fiind unchiul regelui Sigismund al II-lea August al Poloniei și Lituaniei, Albrecht l-a convins pe rege să îi mărească de mai multe ori salariul și să îi dăruiască o moșie la întoarcere.

Prin anii 1550, Bakfark a fost și înnobilat. Pentru un muzician, aceasta nu era o simplă podoabă de titlu. Însemna o recunoaștere socială rară și arăta cât de sus ajunsese valoarea sa într-o lume în care arta era strâns legată de ierarhii și favoruri. Cariera lui Bakfark a fost, în acest sens, una dintre acele ascensiuni în care talentul singur nu ajunge, dar fără talent excepțional nimic nu s-ar fi întâmplat.

Franța, Roma și faima unui virtuoz

Împiedicat de situația politică să meargă în Germania și Italia, Bakfark a plecat în schimb în Franța. Acolo și-a publicat prima carte, la Lyon. Acesta nu este un detaliu secundar. Tiparul muzical dădea operei o altă rază de circulație, iar pentru un lutist reputația nu se construia doar prin ceea ce se auzea într-o sală, ci și prin ceea ce putea fi transmis mai departe prin ediții.

Cu această ocazie s-a prezentat pentru scurt timp și la curtea regelui Franței, precum și la cea a papei de la Roma. O vreme a rămas în serviciul cardinalului François de Tournon. Prima sa carte, Liber primus, editată la Lyon de Jacques Moderne și apărută în 1553, îi este dedicată chiar cardinalului de Tournon. Rețeaua aceasta de legături spune mult despre locul pe care îl ocupase deja. Bakfark nu mai era un muzician de margine, ci un nume capabil să circule între curți și mari protectori ai vremii.

Faima lui era aceea de mare virtuoz al lăutei. S-a spus chiar că a fost enorm de influent ca lutist în vremea sa. Multiplele sale călătorii prin multe locuri din Europa i-au adus acest renume. E important și felul în care istoricii explică supraviețuirea redusă a operei sale: deși aproape sigur a scris o cantitate enormă de muzică, foarte puțin a fost tipărit. Un motiv des invocat era că muzica lui era pur și simplu prea dificilă pentru a fi cântată de alții.

Această observație se potrivește perfect cu gestul final de la Padova. Bakfark pare să fi fost un artist pentru care interpretarea și compoziția nu se despărțeau. Lucrările sale păstrate, toate pentru lăută, cer o mare măiestrie a interpreților. În ele se vede nu numai scriitura unui compozitor, ci și mâna unui instrumentist aflat la un nivel excepțional.

Ruptura de la Vilnius

După ani de prestigiu și favoruri, a venit și momentul căderii bruște. Sursele nu sunt pe deplin limpezi asupra faptelor, dar arată limpede urmarea. Se pare că în 1565 a fost amestecat într-un complot politic. În formularea sursei engleze, nu se știe precis ce s-a întâmplat în 1566, însă e clar că făcuse ceva care provocase mânia regelui și abia a avut timp să fugă înainte ca trupele armatei poloneze să-i jefuiască locuința și să-i distrugă bunurile.

Lucrările de specialitate vorbesc despre casa sa din Vilnius, jefuită de soldați. Pentru un om al cărui prestigiu se clădise la curte, aceasta era mai mult decât o pierdere materială. Era sfârșitul unei lumi. Curtea care îi dăduse salariu, moșie și rang devenea locul de unde trebuia să plece în grabă.

Tot în acel an, Bakfark a făcut două călătorii la Viena. În cursul primei călătorii, a tipărit a doua carte cu muzică pentru lăută. Aici apare o mică tensiune între istorici, pentru că lista operelor tipărite în anumite lucrări notează a doua carte ca apărută în 1564, la Paris, editată de Adrian Le Roy și Robert Ballard. Dincolo de această neuniformitate de datare și loc în prezentarea izvoarelor, rămâne cert faptul că a doua carte aparține acestei perioade și că ea marchează continuitatea activității sale creative în plină criză politică.

A doua călătorie la Viena a avut o consecință și mai mare. Atunci a părăsit serviciul regelui Poloniei și a intrat în serviciul împăratului de la Viena. Dar nici aici stabilitatea nu a durat. S-a căsătorit pentru a doua oară și a încercat să se stabilească în oraș, însă a urmat o scurtă perioadă în care a fost încarcerat ca prizonier politic. Un artist atât de căutat, atât de premiat și de respectat, ajunsese din nou la mâna puterii.

Întoarcerea în Transilvania și ultimul drum spre Padova

După episodul vienez, Bakfark a plecat cu familia și s-a stabilit la Padova în 1569. Dar drumul nu se încheiase. După doi ani, s-a întors în Transilvania sa natală. Acolo a fost copleșit de onoruri și a cântat peste un an la curtea principelui Transilvaniei.

Există în această întoarcere ceva din recunoașterea târzie a unui om care plecase de tânăr și se întorcea deja cu renume european. Muzicianul format la Buda, afirmat la Cracovia, publicat la Lyon și legat de mari protectori ai epocii revenea acasă ca o personalitate. Dar nici această etapă nu a fost una lungă. În 1571, la moartea principelui Ioan Sigismund Zápolya, s-a întors definitiv la Padova.

Acolo a rămas până la sfârșit. În 1576, a murit în timpul ciumei. A fost doborât de ciumă împreună cu întreaga familie. O informație explică o altă mare pierdere: fiind practică obișnuită în acea vreme, toate bunurile victimelor ciumei erau distruse prin foc, astfel încât cea mai mare parte a muzicii sale în manuscris s-a pierdut. Aici se întâlnesc drama personală și drama operei. Moartea lui Bakfark nu a însemnat doar dispariția unui muzician, ci și ștergerea unei părți întinse din creația sa.

Ce a rămas din muzica lui Bakfark

Dincolo de pierderi, moștenirea lui poate fi totuși urmărită. De pe urma sa au rămas trei cărți de muzică pentru lăută. Prima, Liber primus, a fost editată la Lyon de Jacques Moderne și a apărut în 1553. A doua, editată de Adrian Le Roy și Robert Ballard, apare în 1564 la Paris. A treia apare în 1565 la Cracovia.

Lucrările păstrate de la el sunt toate pentru lăută și cer o mare măiestrie a interpreților. Între ele se numără 10 fantezii, 7 madrigale, 8 cântece și 14 motete. Toate acestea sunt aranjamente polifonice uimitor de fidele pentru lăută solo. Cu alte cuvinte, Bakfark nu era un simplu executant strălucit, ci un muzician capabil să transfere pe un singur instrument bogăția mai multor voci.

A mai transcris pentru lăută motete ale unor compozitori contemporani, între care Josquin des Prés, Nicolas Gombert, Clément Janequin, Jacques Arcadelt, Clemens non Papa, Roger Pathie și Orlando di Lasso. Aceste transcripții spun ceva important despre rolul lui Bakfark în cultura muzicală a Renașterii. El nu doar crea, ci și media, prin lăută, circulația unui repertoriu vocal prestigios.

Influența lui s-a transmis și prin elevi. În Polonia a avut câțiva discipoli, între care Adalbert Dlugoraim, lutistul regelui Poloniei Ștefan Báthory. Chiar și acest detaliu, aparent mic, arată că Bakfark nu a fost doar o apariție singulară, ci un punct de transmitere. Tehnica, repertoriul, prestigiul său au trecut mai departe.

De aceea, viața lui rămâne semnificativă dincolo de biografia individuală. În ea se vede condiția muzicianului renascentist la nivelul ei cel mai înalt și mai fragil. Un om format în jurul curții, ridicat de patronaj, răsplătit cu salarii mărite, moșie și înnobilare, purtat prin Franța, Polonia, Viena, Transilvania și Italia, apoi lovit de intrigă politică, închisoare, exil și ciumă. Și, peste toate, un artist atât de exigent cu propria operă, încât a preferat să o distrugă decât să o lase în seama unor interpretări care nu l-ar fi mulțumit.

Din această severitate s-a născut și marea pierdere. Dar tot din ea se înțelege de ce numele lui a rămas legat de ideea de virtuozitate. Bakfark a fost, în vremea sa, unul dintre marii stăpâni ai lăutei. Iar puținul rămas arată că faima nu a fost o întâmplare, ci rezultatul unei arte duse la un nivel pe care contemporanii l-au recunoscut, l-au răsplătit și, în cele din urmă, l-au consemnat.