Cine a fost Sigismondo Pandolfo Malatesta, seniorul din Rimini excomunicat de papă

La 25 decembrie 1460, la Roma, numele lui Sigismondo Pandolfo Malatesta a fost chemat într-un proces în lipsă. Papa Pius al II-lea îl socotea vinovat de trădare și îi atribuia o suită de păcate care aveau să-i păteze reputația vreme de secole. A urmat excomunicarea. Imaginea lui a fost arsă public la Roma. Din acel moment, conflictul nu mai era doar al unui senior italian aflat în război cu vecinii săi. Devenea confruntarea dintre un om și o întreagă ordine politică și religioasă care voia să-l zdrobească.

Și totuși, același Sigismondo era recunoscut de contemporani drept unul dintre cei mai redutabili și îndrăzneți comandanți ai epocii sale. A servit papi, Veneția, Florența, Siena, Napoli și chiar pe Francesco Sforza, pe care îl trădase. A rupt asediul de la Piombino printr-o manevră care i-a surprins și pe inamici, și pe aliați. A fost primit triumfal la Florența. A ridicat la Rimini Tempio Malatestiano, unul dintre monumentele simbol ale orașului și ale întregii Renașteri. În jurul lui s-au adunat artiști, poeți, soldați, amanți, dușmani și acuzații de o gravitate ieșită din comun.

Povestea lui Sigismondo Pandolfo Malatesta nu poate fi spusă liniar, ca un șir de date. Este povestea unei puteri câștigate foarte devreme, a unei vieți purtate aproape fără odihnă între războaie și alianțe schimbătoare, a unei ambiții care a produs și glorie militară, și ruină politică.

Un stăpân ajuns la putere prea devreme

Sigismondo Pandolfo Malatesta s-a născut la Brescia, la 19 iunie 1417. Era fiul lui Pandolfo al III-lea Malatesta și al Antoniei da Barignano, și făcea parte din Casa de Malatesta, seniorii Riminiului între 1295 și 1500. Fratele său Domenico Malatesta avea să fie senior al Cesenei. În sursele vremii și în judecățile ulterioare, Sigismondo apare mereu înconjurat de o energie neliniștită, greu de ținut în frâu.

După moartea tatălui său, a intrat foarte devreme în luptă, urmând tradiția familiei. La 13 ani debuta ca om de arme împotriva rudei sale Carlo al II-lea Malatesta, seniorul din Pesaro și aliat al papei Martin al V-lea, care urmărea să anexeze Rimini, Cesena și Fano. Victoria i-a adus, împreună cu frații săi Galeotto Roberto și Domenico, titlul de vicar papal pentru aceste orașe. În 1431, deși avea forțe inferioare, a respins o nouă invazie a Malateștilor din Pesaro. Curând după aceea, când fratele său mai mare a abdicat, Sigismondo a devenit senior al Riminiului, la numai 15 ani.

Era începutul unei cariere excepționale și primejdioase. A fost învestit cavaler de împăratul Sigismund de Luxemburg, al Sfântului Imperiu Romano-German. În 1432 a acceptat comanda unui corp papal. L-a înfrânt pe condotierul spaniol Sante Cirillo și a dejucat încercarea lui Antonio I Ordelaffi de a cuceri Forlì în 1435-1436. Dar același om care lupta pentru papă a ocupat, în anul următor, orașul papal Cervia și a fost excomunicat. A fost însă iertat curând și numit comandant al armatei papale.

Această alternanță spune mult despre lumea în care trăia. Condotierii erau comandanți de oști angajați prin contract, iar fidelitățile se mutau odată cu interesele și cu plata. Sigismondo a fost unul dintre marii maeștri ai acestui joc, dar și unul dintre oamenii pe care jocul i-a înghițit la sfârșit.

Războaie, trădări și o faimă de neîmblânzit

În anii următori, Sigismondo apare în multe dintre bătăliile care definesc Italia secolului al XV-lea. A luptat în Romagna și în Marche alături de Francesco Sforza. A comandat trupele venețiene în campania împotriva Republicii Ambroziene și împotriva lui Francesco Sforza. I-a ajutat pe florentini în rezistența contra invaziei lui Alfonso al V-lea al Aragonului. În 1445, a forțat trupele napolitane să ridice asediul de la Piombino, în Toscana. A reușit printr-o manevră care i-a surprins atât pe inamici, cât și pe aliați. Pentru această izbândă, a fost primit triumfal la Florența.

Dar succesul avea un preț. Acțiunile sale l-au mâniat pe regele Aragonului, care l-a urât toată viața și i-a cerut fiului său să distrugă statul lui Malatesta. În același timp, Sigismondo își crea dușmani și prin felul în care își schimba taberele. În neliniștea sa, l-a trădat de două ori pe Sforza și l-a trădat chiar și pe aliatul de moment Niccolò Piccinino. Întorsăturile acestea nu erau accidente, ci o constantă a politicii sale.

A luptat de mai multe ori împotriva lui Niccolò Piccinino. În 1437, ca comandant venețian, a fost înfrânt la Calcinara sull’Oglio. Mai târziu însă, apărându-și teritoriile de armata de invazie papală condusă de Piccinino, Federico al III-lea da Montefeltro și Malatesta Novello, i-a zdrobit la Monteluro, reușind să obțină unele teritorii din Pesaro, chiar dacă apoi a suferit o înfrângere în fața forțelor lui Federico.

După 1449, a servit pe rând sub Veneția, Florența, Siena, Napoli și chiar din nou pe Sforza. Pacea de la Lodi, din 1454, din care a fost exclus, a împins marile puteri italiene împotriva lui. Teritoriile sale au fost invadate în mod repetat de trupe aragoneze, venețiene și papale. În 1465 avea să comande forțele venețiene în campania împotriva Imperiului Otoman. Între 1464 și 1466 a fost comandant de câmp în Peloponez, în războiul Veneției cu otomanii. Venețienii i-au lăsat, în lipsa lui, un contingent de 150 de oameni pentru apărarea Riminiului și a celorlalte pământuri.

Toate acestea întăresc imaginea pe care contemporanii au păstrat-o despre el. Potrivit unei formulări citate de Catholic Encyclopedia, încă din copilărie era un soldat priceput și îndrăzneț, iar de-a lungul vieții a fost socotit aproape primul căpitan al Italiei. Valoarea și priceperea lui militară erau larg recunoscute. Tocmai de aceea, căderea sa ulterioară a avut atâta greutate.

Căsătorii, acuzații și ruptura cu Biserica

Viața privată a lui Sigismondo a fost la fel de agitată ca viața lui politică, iar în cazul lui cele două s-au amestecat mereu. A avut trei soții legitime. În 1434 s-a căsătorit cu Ginevra d’Este, moartă în 1440. În aprilie 1442 s-a căsătorit cu Polissena Sforza, moartă în 1448, sau în 1449, potrivit istoricilor englezi, în împrejurări misterioase. În 1456 s-a căsătorit cu Isotta degli Atti, care îi fusese amantă încă din 1445, pe când Polissena trăia. Relația cu Isotta era cunoscută public din 1449. Doar această a treia căsătorie nu a fost încheiată pentru un avantaj politic sau militar.

În jurul morții primelor două soții s-au strâns cele mai grave acuzații. În 1461, papa Pius al II-lea l-a acuzat pe Sigismondo de uxoricid, adică de uciderea soțiilor sale Ginevra și Polissena, și de omorârea altor persoane, apoi l-a excomunicat. Istoricii români menționează că Ginevra d’Este a murit otrăvită, iar Polissena Sforza a murit sufocată cu un prosop. Tot aceștia menționează și episodul călugărului franciscan pe care Sigismondo l-ar fi pus să fie ucis fiindcă refuzase să-i divulge secretul spovezii făcute de Polissena.

Istoricii englezi completează imaginea cu procesul în lipsă de la 25 decembrie 1460, în urma căruia Pius al II-lea l-a declarat eretic și i-a atribuit o serie de păcate, între care incest și sodomie împotriva fiului său Roberto și a altora. Ceremonia a fost una neobișnuită și menită să-l zdrobească simbolic. Imaginea lui a fost arsă public la Roma. A urmat o adevărată cruciadă de fapt împotriva lui, într-o ligă care îi cuprindea pe papă, pe regele din Napoli, pe ducele de Milano și pe Federico da Montefeltro.

Istoricii au judecat contrastat această moștenire, dar reputația lui a rămas una apăsătoare. Se complăcea în „viol, adulter și incest”, abuzurile sale sexuale s-au întins chiar și asupra copiilor săi și era pe deplin conștient de păcatele sale. Francesco Guicciardino l-a descris drept un „dușman al păcii și al bunăstării”.

„dușman al păcii și al bunăstării”

Imaginea aceasta sumbră a fost amplificată de condamnarea lui Pius al II-lea, dar nu s-a născut numai de acolo. Numeroase cronici contemporane l-au descris drept tiran și afemeiat. Viața sa, așa cum apare din surse, unește fără rest îndrăzneala militară și violența morală.

Rimini, Isotta și piatra care voia să învingă timpul

Și totuși, același om care a lăsat în urmă atâtea acuzații a fost poet și mecena al artelor. Curtea sa de la Rimini a atras artiști importanți. I-a protejat pe Pisanello, Matteo de’ Pasti, Agostino di Duccio, Leon Battista Alberti și Piero della Francesca. Pentru un senior aflat mereu în campanie și în conflict, patronajul artistic nu a fost un episod secundar, ci o parte centrală a felului în care a vrut să rămână în memorie.

Cel mai puternic semn al acestei ambiții este Tempio Malatestiano. Sursele îl numesc unul dintre monumentele simbol ale Riminiului și ale întregii Renașteri. A fost creat de Leon Battista Alberti. Clădirea, cunoscută și ca San Francesco, era în esență un monument laic dedicat Isottei degli Atti, iubita și apoi a treia soție a lui Sigismondo. Era o clădire de referință a Renașterii, fiind prima biserică ce folosea arcul triumfal roman ca parte a structurii sale.

Sigismondo a dispus construirea acestui templu și ca mausoleu pentru membrii familiei sale. În a doua capelă se află mormântul Isottei degli Atti. Acolo este reprezentată și stema familiei Malatesta: trandafirul, simbol al iubirii față de literatură și arte, și elefantul, simbol al ferocității. Simbolurile spun, fără explicații suplimentare, ce fel de imagine despre sine a vrut să lase: rafinament și forță, cultură și brutalitate.

În jurul Isottei se vede poate cel mai limpede o altă latură a lui Sigismondo. A avut numeroase amante, dar două sunt amintite ca fiind bine cunoscute: Vannetta dei Toschi, care i-a dăruit un fiu, Roberto, și Isotta degli Atti, cu care a avut patru copii. Din relația cu Isotta au rezultat Giovanni, mort după câteva luni de la naștere, Antonia, Sallustio și Vittorio. Documente amintesc Giovanni, Margherita, Sallustio și Antonia și notează că, în 1456, Sigismondo și-a legitimat cei trei copii supraviețuitori, iar pe Sallustio l-a declarat moștenitor. Din căsătoria cu Ginevra nu au rezultat copii. Polissena i-a dăruit doi copii, Galeotto și Giovanna.

Legătura cu Isotta a avut și un înțeles politic. După excomunicarea lui Sigismondo, ea s-a ocupat de conducerea orașului Rimini în numele soțului său, iar după moartea acestuia, în numele fiului lor Sallustio. Într-o lume în care războiul și succesiunea se decideau greu, Isotta a devenit pentru scurt timp puntea dintre domnia lui și ceea ce mai rămânea din ea.

Înfrângerea

După atacul public al papei și formarea ligii împotriva sa, Sigismondo a mai găsit încă resurse să lovească. La 2 iulie 1461, la Castelleone di Suasa, a învins primul contingent al trupelor papale, condus de Napoleone Orsini. În 1462 a reușit să cucerească Senigallia. Dar succesul n-a ținut. Sosirea lui Federico da Montefeltro l-a obligat să fugă la Fano, iar pe 12 august 1462, lângă Senigallia, la gura râului Cesano, Federico l-a zdrobit sever.

Războiul s-a încheiat în 1463, prin intervenția Veneției. Pentru Sigismondo, bilanțul a fost devastator. A pierdut toate teritoriile, cu excepția Riminiului și a unei fâșii de circa 8 kilometri din jurul lui. Și acestea urmau însă să revină Statelor Papale după moartea sa. Pentru un om care își petrecuse viața apărând, extinzând și negociind puterea casei sale, aceasta era aproape o sentință postumă.

În 1468, încercând să schimbe această situație, Sigismondo pare să fi intenționat să-l ucidă pe succesorul lui Pius, papa Paul al II-lea, care îi ceruse să schimbe Rimini pentru Spoleto și Camerino. Dar și-a pierdut curajul și s-a întors la Rimini. Câteva luni mai târziu a murit în reședința sa, Castel Sismondo. Istoricii dau data de 9 octombrie 1468 și precizează că avea 51 de ani. Unii istorici dau 7 octombrie 1468. A fost înmormântat în Templul Malatesta, care nu era încă terminat.

După moartea lui, Sallustio i-a succedat ca moștenitor legitimat, sub regența mamei sale Isotta. Dar ordinea aceasta a durat puțin. Lucrările de referință arată că Sallustio a fost ucis în anul următor, la ordinul lui Roberto Malatesta, fiu nelegitim al lui Sigismondo, care a preluat controlul orașului. Istoricii spun că Roberto, și el un condotier priceput, a reușit pentru scurt timp să mențină controlul asupra Riminiului.

Un nume care nu s-a lăsat judecat simplu

Posteritatea lui Sigismondo Pandolfo Malatesta a rămas frântă între admirație și repulsie. Pe de o parte, a fost unul dintre cei mai redutabili comandanți militari ai timpului său, un om a cărui valoare pe câmpul de luptă era recunoscută de contemporani. Pe de altă parte, sursele îl încarcă de trădări, cruzime și excese sexuale. Chiar și operele pe care le-a inspirat păstrează această dublă imagine.

Piesa Malatesta de Henry de Montherlant descrie aventurile sale. José-Maria de Hérédia îl evocă în Médaille. Ezra Pound îl amintește drept „cel mai bun ratat din istorie”, iar Malatesta Cantos oferă o relatare fragmentară, dar admirativă, a carierei lui de războinic, iubitor și patron. S-a scris despre arta de la curtea sa, despre sfârșitul vieții lui și despre conflictul cu Paul al II-lea. Faptul că o figură atât de compromisă moral a continuat să atragă scriitori și istorici spune ceva esențial: Sigismondo nu poate fi redus nici la monumentul de la Rimini, nici la lista acuzațiilor.

În el se vede foarte limpede unul dintre adevărurile dure ale Renașterii italiene. Strălucirea artistică și violența politică nu stăteau departe una de alta. Puteau să locuiască în același om. Sigismondo Pandolfo Malatesta a ridicat piatră renascentistă și a condus războaie; a căutat gloria și a adunat ură; a fost primit triumfal și apoi ars în efigie. Iar la moarte a rămas înmormântat într-un templu neterminat, ca și cum propria lui viață ar fi refuzat până la capăt orice formă de încheiere limpede.