Cine a fost Paolo Veronese, pictorul care și-a schimbat titlul unui tablou în fața Inchiziției

În aprilie 1573, Paolo Veronese încheia un tablou uriaș pentru refectoriul mănăstirii dominicanilor de pe lângă bazilica Santi Giovanni e Paolo din Veneția. Lucrarea trebuia să ia locul unei opere de Tițian, distrusă într-un incendiu. Era o scenă a Cinei celei de Taină. Numai că, odată terminată, pictura a stârnit nu admirație liniștită, ci suspiciune. Inchizitorii „Sfântului Tribunal” au văzut în ea o atmosferă nepotrivită și i-au reproșat pictorului prezența „bufonilor, bețivilor, piticilor și a altor lucruri necuviincioase”.

Momentul spune mult despre artist. Veronese nu era un pictor al austerității. Era un maestru al mulțimilor, al culorilor luminoase, al arhitecturilor fastuoase și al spectacolului pictat la scară mare. În fața tribunalului s-a apărat cu înțelepciune. A fost declarat nevinovat. Dar i s-a cerut să schimbe titlul tabloului. Din acel moment, Cina cea de Taină a devenit Ospățul în casa levitului.

În această întâmplare se vede întreaga tensiune a epocii sale: libertatea artistului, puterea comenzii religioase, exigențele doctrinare și un mod de a picta pentru care frumusețea, culoarea și mișcarea erau esențiale. Paolo Veronese a trăit în centrul acestei tensiuni și a ieșit din ea ca unul dintre marii pictori venețieni, alături de Tițian și Tintoretto.

Din Verona spre Veneția

Paolo Caliari, numit Veronese după orașul în care s-a născut, a venit pe lume în 1528, la Verona. Tatăl său, Gabriele Caliari, era pietrar și avea solide cunoștințe de sculptură și arhitectură. De la el, viitorul pictor a învățat să modeleze argila și a deprins acel simț al formei care avea să-i folosească mai târziu în creație.

În 1541 intră ca ucenic în atelierul lui Antonio Badile, pictor renumit la Verona și reprezentant al curentului tradițional. Sursele în limba engleză completează această etapă și arată că Badile avea să-i devină mai târziu socru. Tot ele menționează și trecerea lui Veronese, în 1544, pe lângă Giovanni Francesco Caroto, un alt nume important al picturii din Verona. Formarea lui s-a făcut, așadar, într-un mediu solid, în care tradiția locală era încă puternică, dar în care talentul său a început repede să se distingă.

Wikipedia în limba română notează că, începând cu anul 1535, ar fi lucrat cu arhitectul Michele Sanmicheli, care în 1551 îi încredințează decorarea vilei construite pentru familia Soranzo în Treville, nu departe de Castelfranco. Sursa în limba engleză confirmă anul 1551 și colaborarea la Villa Soranzo, precizând că acolo a lucrat împreună cu Giovanni Battista Zelotti și Anselmo Canneri și că din fresce au rămas doar fragmente. Chiar și așa, ele par să fi fost importante pentru afirmarea reputației sale.

În 1552 câștigă concursul pentru decorarea altarului catedralei din Mantova. Era vorba despre o comandă primită de la cardinalul Ercole Gonzaga pentru catedrala din Mantova. Pentru tânărul pictor, acesta era deja un semn limpede că ieșise din cercul strict local.

Pasul decisiv vine în 1553, când pleacă la Veneția. Orașul îl primește ca pe un artist deja recunoscut. Aici primește o comandă de stat importantă: decorarea unor săli ale „Consiliului celor Zece” din Palatul Dogilor. Era vorba despre Sala Consiliului celor Zece și sala alăturată, Sala dei Tre Capi del Consiglio, amenajate în noile încăperi care le înlocuiseră pe cele pierdute în incendiul din 1547.

Din anul 1555, Veronese se stabilește definitiv la Veneția. Va trăi și va lucra aici până la sfârșitul vieții. Orașul devine scena pe care își construiește gloria.

Un maestru al tavanelor, al sălilor și al culorii

La Veneția, Veronese primește numeroase comenzi importante. Lucrează la bolta Marii Săli din Libreria Marciana, iar lucrările de aici, din 1557, i-au adus un premiu judecat de Tițian și Sansovino. Împreună cu picturile sale de plafon, acestea l-au impus printre contemporanii venețieni.

Un punct major al carierei sale începe în 1558, când se apucă de frescele din sacristia bisericii San Sebastiano. Execuția lor îi ocupă mai mulți ani. Ciclul de picturi de aici este socotit printre cele mai frumoase lucrări ale sale. Scena Martiriului Sfântului Sebastian impresionează, prin tensiunea spirituală și prin tehnica desăvârșită a construcției culorii.

În acest timp, Veronese devine un caz rar la Veneția: lucrează și pentru biserici, și pentru palatele notabilităților. Într-un oraș unde mulți artiști erau specializați fie în tematică religioasă, fie în cea laică, el circulă între cele două lumi. Tocmai această capacitate îl definește. Putea picta mari subiecte biblice, dar și scene din istoria antică sau din mitologie.

Faima sa ținea de câteva trăsături care apar constant în surse. Era un mare colorist. Tablourile lui sunt descrise prin strălucirea paletei, splendoarea pensulației, eleganța aristocratică a figurilor și amploarea spectacolului. Lucrările sale cele mai cunoscute sunt cicluri narative elaborate, executate într-un stil dramatic și colorat, pline de decoruri arhitecturale grandioase și de fast. În special marile picturi ale ospățurilor biblice, aglomerate de figuri și destinate refectoriilor mănăstirilor din Veneția și Verona, i-au fixat reputația.

Era și principalul pictor venețian de plafoane. Nu este un detaliu secundar. Pictura de plafon cerea o stăpânire aparte a compoziției, a figurilor văzute din unghiuri dificile și a raportului dintre arhitectură și imagine. Lucrările sale timpurii indicau deja capacitatea de a reflecta atât subtila scurtare în perspectivă a figurilor, cât și un anumit eroism al formelor.

În tabloul Iisus la Emaus, aflat astăzi la Muzeul Louvre din Paris, compoziția se bazează pe axe transversale trasate de brațele întinse ale apostolilor și de mâna ridicată a lui Iisus. Aceste linii duc spre o concentrare a gesturilor în planul central. Descrierea este importantă fiindcă arată modul de lucru al lui Veronese: scena nu stă nemișcată, ci se organizează prin gest, ritm și distribuția atentă a corpurilor în spațiu.

Roma, Maser și clipa gloriei

În 1560, Veronese pleacă la Roma. Acolo descoperă operele lui Rafael și Michelangelo, care îl impresionează profund. Nu este vorba, în surse, de o convertire a stilului său, ci de contactul cu două dintre marile autorități ale artei italiene. Când se întoarce la Veneția, primește imediat o comandă care avea să conteze enorm.

Este chemat să decoreze vila pe care Marcantonio Barbaro o construise la Maser după proiectul lui Andrea Palladio. Frescele realizate aici îi aduc gloria. Acestea sunt descrise ca „fresce de o frumusețe indescriptibilă”, iar întâlnirea dintre artist și arhitect a fost un triumf. Picturile uneau cultura umanistă cu spiritualitatea creștină, includeau portrete ale familiei Barbaro, iar tavanele se deschideau spre ceruri albastre și figuri mitologice. Veronese a folosit perspective complexe și efecte de trompe-l’œil, adică acea iluzie prin care pictura pare să continue sau să transforme spațiul real.

După acest moment, el este considerat unul dintre marii pictori venețieni, alături de Tițian și Tintoretto. Nu doar talentul îl ridicase aici, ci capacitatea de a transforma decorul în poezie vizuală.

Din 1562 datează una dintre cele mai celebre lucrări ale sale, Nunta din Cana Galilei. Călugării benedictini de la mănăstirea San Giorgio Maggiore i-au cerut o compoziție de mari dimensiuni pentru sala de mese. Este o scenă teatrală la care participă zeci de personaje surprinse în mișcare. Pictura a fost realizată în 1562-1563, contractul insista asupra dimensiunilor uriașe, de 66 de metri pătrați, și asupra calității pigmentului, menționând că albastrurile trebuiau să conțină lapis-lazuli. Mai cerea și includerea a cât mai multe figuri.

Scena prezintă minunea prefacerii apei în vin. Aceasta este descrisă ca prevestind Euharistia. Compoziția apare ca o friză de personaje în straie strălucitoare, încadrată de două scări care urcă spre o terasă, de colonade romane și de un cer luminos. Aici se vede una dintre marile intuiții ale lui Veronese: arhitectura, costumele, mulțimea și culoarea nu sunt adaosuri, ci însăși materia din care se construiește povestea.

În acești ani, viața personală și succesul profesional merg împreună. La 27 aprilie 1566 se căsătorește cu Elena Badile, fiica primului său maestru, și se mută în cartierul Sfântul Samuel, în apropierea palatului San Stefano. Din această căsătorie avea să aibă o fiică și patru fii.

Ospățul care a ajuns în fața tribunalului

Marile scene de ospăț erau una dintre specialitățile sale. Dar tocmai în jurul unui astfel de tablou s-a produs episodul cel mai cunoscut al vieții sale.

În 1573, Veronese termină lucrarea destinată refectoriului dominicanilor de la Santi Giovanni e Paolo. Tabloul, de dimensiuni uriașe, avea 5,55 metri pe 12,80 metri. Fusese gândit ca o nouă Cină cea de Taină, în locul unei lucrări de Tițian arse într-un incendiu. Numai că imaginea concepută de Veronese nu răspundea așteptărilor de sobrietate pe care subiectul le cerea în ochii autorităților religioase.

Miezul conflictului este descris limpede. Veronese umpluse scena cu personaje și prezențe considerate străine unui astfel de moment: soldați germani, pitici, animale. Acuzația, rostită de inchizitori, îi reproșa „bufonii, bețivii, piticii și alte lucruri necuviincioase”. În contextul anilor 1570, când teologia Contrareformei căpătase autoritate juridică în Veneția, o asemenea reprezentare nu mai era doar o chestiune de gust. Devenea una teologică, politică și socială.

La 18 iulie 1573, Veronese a fost chemat înaintea Sfintei Inchiziții venețiene. Tribunalul a fost, se arată, mai degrabă prudent decât punitiv, mai mult politic decât judiciar. Artistul s-a apărat spunând că pictorii își iau aceleași libertăți ca poeții și nebunii atunci când spun o poveste.

„we painters take the same liberties as poets and madmen”

În cele din urmă, a fost declarat nevinovat, însă tribunalul i-a ordonat schimbarea titlului. Veronese nu a refăcut scena, dar a fost obligat să o redenumească. Astfel, Cina cea de Taină a devenit Ospățul în casa levitului.

Episodul are o greutate care depășește anecdota. El arată până unde putea merge libertatea artistului într-o republică venețiană a Renașterii târzii și unde începeau constrângerile unei arte religioase supravegheate. Faptul că Veronese a ieșit din proces fără condamnare pentru erezie, sugerează și sprijinul politic discret al unui patron patrician al artelor.

Istorie, mitologie și o lumină care a rămas

Opera lui Veronese nu se oprește la marile subiecte religioase. Lucrările sale laice își iau temele fie din istoria antică, fie din mitologie. Compoziția Familia lui Darius în fața lui Alexandru este prezentată drept o dovadă a maturității sale artistice. Tabloul urmează tiparul tradiției venețiene „en frise”: figurile sunt înscrise într-un spațiu delimitat de o balustradă, în timp ce arcurile și coloanele decorului din fundal sugerează o ambianță teatrală. În prim-plan se desfășoară spectacolul dramatic al acțiunii.

Această alegere compozițională este bine înțeleasă. În picturile de refectoriu și în Familia lui Darius în fața lui Alexandru, Veronese dispune arhitectura în mare parte paralel cu planul imaginii. Astfel accentuează caracterul procesional al compoziției. Ideea este esențială: artistul a înțeles că efectele de perspectivă prea dramatice ar fi obositoare într-o sală de mese sau într-o capelă și că povestea putea fi absorbită mai bine ca o desfășurare colorată, ritmată, pe orizontală. Aceste picturi pun accent mai puțin pe explozia emoției și mai mult pe mișcarea atent compusă a personajelor, dar mai ales pe incandescența luminii și a culorii.

În Venus și Adonis, din 1580, aflat astăzi la Muzeul Prado din Madrid, istoricii văd una dintre cele mai reușite și armonioase versiuni ale acestui motiv pictat de Veronese. În Marte și Venus, același pictor folosește alegoria pentru a înfățișa o lume pașnică, în care iubirea triumfă asupra agresivității omenești.

Sursele mai arată că Veronese a realizat și altare, tablouri mitologice și portrete. Din atelierul său s-au păstrat numeroase schițe compoziționale în peniță, cerneală și laviu, studii de figuri în cretă și modele în clarobscur. A condus un atelier de familie, în care au lucrat fratele său mai mic Benedetto, fiii săi Carlo și Gabriele și nepotul Luigi Benfatto, numit și dal Friso. După moartea lui, atelierul a rămas activ încă aproximativ un deceniu la Veneția, semnând lucrările „Haeredes Pauli”, adică „Moștenitorii lui Paolo”.

În anii 1580, Veronese, trecut de cincizeci de ani, simte tot mai des nevoia de odihnă. Cei doi fii mai mari, Gabriele și Carletto, îl ajută deja la lucru. În 1583 cumpără o proprietate la San Angelo și se retrage din Veneția. Acolo moare la 19 aprilie 1588. Este înmormântat în mausoleul de la biserica San Sebastiano din Veneția, în mijlocul picturilor pe care el însuși le executase.

Posteritatea lui artistică a fost puternică. Simțul său aparte al luminii și culorii i-a determinat pe pictorii coloriști, inclusiv pe impresioniști, să-și desăvârșească tehnica studiindu-i operele. În limbajul artistic a intrat și noțiunea de „verdele Veronese”, culoarea albastru-verzuie care apare adeseori în tablourile sale. Lucrările de referință amintesc admirația unor mari artiști precum Rubens, Watteau, Tiepolo, Delacroix și Renoir.

Tablourile lui Veronese, preaslăvesc adesea splendoarea „Serenissimei Republici”, dar respiră și o atmosferă de imperturbabilă liniște. În perioada târzie, paleta lui capătă tonuri mai întunecate, ușor melancolice, fără a ajunge la dramatismul lui Tintoretto. Tocmai aici stă locul lui aparte. Veronese nu este redus de surse la un simplu decorator al fastului venețian. Este un artist care stăpânește la perfecție tehnica, care organizează mulțimile și arhitectura cu inteligență și care a făcut din lumină și culoare un mod de a povesti lumea.

Poate că procesul din 1573 l-a făcut celebru dincolo de cercul iubitorilor de artă. Dar ceea ce l-a ținut în istorie este altceva: forța cu care a transformat pereți, tavane și pânze uriașe în scene de o strălucire memorabilă. La Veronese, spectacolul nu ascunde pictura. Este pictura însăși.