Cine a fost Miklós Horthy și de ce a rămas în istoria Ungariei

La 15 octombrie 1944, Miklós Horthy a anunțat la radio că Ungaria ieșea din război. Era un gest târziu, făcut într-o clipă în care frontul se prăbușea, iar Armata Roșie ajunsese la frontiera țării. Dar Germania se pregătise deja. Cu o zi înainte, Hitler îi ordonase lui Otto Skorzeny să plece în Ungaria cu o misiune specială. În aceeași zi, fiul lui Horthy, Miklós, a fost arestat și folosit drept ostatic de Gestapo. A urmat operațiunea Panzerfaust. La 16 octombrie 1944, Horthy a fost capturat în palatul regal din Buda, forțat să revoce armistițiul și să abdice o zi mai târziu.

Scena aceasta concentrează întreaga dramă a personajului. Timp de aproape un sfert de secol, Horthy fusese omul aflat în vârful statului ungar. A intrat în istorie ca amiralul unei țări fără ieșire la mare, ca regentul unui regat fără rege, ca liderul unei Ungarii care a căutat revizuirea frontierelor impuse după Primul Război Mondial și care, în cele din urmă, s-a legat tot mai strâns de Germania lui Hitler. Sub conducerea sa, Ungaria a trăit un regim autoritarist de dreapta, a recuperat teritorii, a intrat în război alături de Axă, iar guvernele sale au promovat legi antievreiești și, spre sfârșitul războiului, au permis deportarea evreilor în lagărele naziste.

Pentru unii, Horthy a fost omul care a încercat să redea unei țări mutilate prin Tratatul de la Trianon o parte din teritorii și din demnitate. Pentru alții, numele lui rămâne legat de autoritarism, antisemitism și de tragedia evreilor din Ungaria și din Transilvania de Nord. Între aceste două imagini se află biografia unui om care a urcat din marina austro-ungară până la conducerea statului și care a sfârșit în exil, în Portugalia.

Din marina imperiului spre politica unei țări înfrânte

Miklós Horthy s-a născut la 18 iunie 1868, la Kenderes, în Austro-Ungaria. Era fiul lui István Horthy și al Paulei Halassy. A absolvit școala elementară la Kenderes, apoi a continuat studiile la Debrețin, la Universitatea reformată, a urmat Institutul Lähne din Sopron și, în cele din urmă, Academia de Marină din Rijeka. Drumul său a fost, de timpuriu, cel al mării și al disciplinei militare.

În 1886 a primit gradul de Fregatten-Leutnant în marina austro-ungară. A servit la bordul navei de război „Taurus” la Istanbul, a fost ofițer pe crucișătorul „Saida”, apoi comandant al navei „Taurus”. Între 1909 și 1914 a avansat, fiind stimat de împăratul Franz Josef al Austriei. S-a căsătorit la 22 iulie 1901, la Arad, cu Magdolna Purgly, cu care a avut patru copii: Magdolna, Paula, István și Miklós.

În Primul Război Mondial, Horthy a luptat mai întâi cu gradul de căpitan, apoi a urcat până la comanda flotei. La 8 iulie 1916, sub comanda sa, a fost atacat Otranto, cu nava „Novara”, cu trei bărci „Torpedo” și cu submarinul „U-17”; au fost distruse cinci nave italiene de pază militară. La 15 mai 1917, într-o nouă acțiune în același loc, Horthy a pornit la luptă cu crucișătoarele „Novara”, „Helgoland” și „Saida”. A fost rănit la picioare și la cap, dar a continuat să conducă operațiunile de pe targă. În martie 1918 a devenit comandantul flotei austro-ungare. Apoi, în toamna aceluiași an, lumea în care își construise cariera s-a prăbușit. La 30 octombrie 1918 a primit gradul de viceamiral, iar a doua zi a primit ordinul împăratului Carol de a preda flota noului regat al Iugoslaviei.

Sfârșitul războiului a însemnat pentru Ungaria și blocarea accesului la mare. Serviciile de marină militară ale lui Horthy nu mai erau necesare. Dar tocmai atunci începea a doua sa viață, cea politică. În 1919, după preluarea puterii de către Béla Kun la Budapesta și după proclamarea Republicii Sovietice Ungare, țara a intrat într-o criză adâncă. La 4 august 1919, armata română a cucerit Budapesta și a eliberat Ungaria de sub regimul comunist. După retragerea armatei române, la 16 noiembrie 1919, Horthy, care își avea sediul la Szeged, și-a făcut intrarea în capitala Ungariei.

Regentul unui regat fără rege

La 1 martie 1920, parlamentul ungar l-a ales pe Horthy regent al Ungariei, cu 131 de voturi din 141. Titlul său era „Serenissima sa alteță, regentul Regatului Ungar”. Din acel moment și până la 15 octombrie 1944, el a fost figura centrală a statului ungar.

Era o construcție politică neobișnuită. Ungaria rămânea regat, dar fără rege. După două tentative nereușite ale regelui Carol de a-și relua tronul, Horthy a devenit, la 7 noiembrie 1921, unicul domnitor al Ungariei, ca urmare a modificării constituției. În 1920 l-a desemnat pe Pál Teleki ca prim-ministru, iar după demisia acestuia l-a numit pe István Bethlen, care a condus guvernul până la 14 august 1931.

În această perioadă, Horthy nu s-a implicat în viața politică, îndeplinind funcții strict protocolare. Guvernarea horthystă a fost însă de factură conservatoare, autoritară. În plan intern, Ungaria interbelică a fost marcată de național-conservatorism și antisemitism. Încă din 1920 a fost adoptată legea privind reglementarea admiterii în învățământul superior, care, în fapt, limita la anumite procente studenții aparținând etniilor minoritare. Era una dintre primele măsuri antisemite legiferate în Europa interbelică.

Peste ani, din 1938, au urmat noi măsuri antievreiești. Legea numită „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice” a limitat accesul evreimii la viața economică și socială din Ungaria. Circa 250.000 de evrei și-au pierdut locurile de muncă. O altă lege a lărgit definiția juridică a evreului, iar legea din 1941 privind „apărarea rasei” a extins și mai mult această noțiune. „A treia lege evreiască” a interzis căsătoriile mixte.

Horthy avea o orientare conservatoare și a început să simpatizeze cu fascismul, dar, mai mult pentru a se menține la putere. Personal nu a agreat mișcarea fascistă „hungaristă” din Ungaria, Partidul Crucilor cu Săgeți, iar liderul acestei organizații, Ferenc Szálasi, a fost întemnițat din ordinul lui Horthy. Tocmai aici se vede una dintre marile contradicții ale regimului său: ostil comuniștilor și dreptei radicale autohtone, dar dispus să folosească un regim autoritar și să accepte tot mai mult logica antisemită și alianța cu Germania nazistă.

Trianon, Hitler și mirajul revanșei

La 4 iunie 1920, reprezentanții Ungariei au semnat Tratatul de la Trianon. Pentru întreaga epocă horthystă, acesta a fost miezul unei politici revizioniste. Regimul căuta schimbarea frontierelor și recuperarea teritoriilor pierdute după Primul Război Mondial. Aici s-a întâlnit cu ascensiunea lui Hitler.

Când Hitler a început să forțeze statele vecine să retrocedeze teritorii, Horthy a devenit aproape vasalul acestuia, pentru că aceasta părea calea cea mai la îndemână în atingerea scopurilor iredentiste. În noiembrie 1938, prin primul Arbitraj de la Viena, Ungariei i-a fost retrocedată o treime din Slovacia, iar cinci luni mai târziu Regiunea subcarpatică. Horthy însuși recunoștea limitele militare ale țării sale:

„O intervenție militară ungară ar însemna un dezastru pentru Ungaria, fiindcă, la ora actuală, armata cehoslovacă are cele mai bune arme din Europa, iar Budapesta este la doar cinci ore distanță de granița cehoslovacă. În cazul unui raid aerian, m-ar neutraliza înainte s-apuc să mă scol din pat”.

În 1940, prin cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, supranumit în istoriografia română Dictatul de la Viena, Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei. O lună mai târziu, trupele ungare au intrat în Ardealul de Nord. Același regim autoritar a fost exercitat și în Transilvania de Nord, ocupată în urma Dictatului de la Viena. După dezmembrarea Iugoslaviei, în 1941, Ungaria a primit și Banatul Sârbesc, dar administrația acestei provincii a rămas una militară germană.

În teritoriile anexate după 1938, sursa descrie îndepărtarea noilor minorități din viața politică și administrativă și o serie de violențe împotriva lor. În teritoriul luat de la Slovacia, de pildă, autoritățile au confiscat proprietăți, au închis magazine și instituții de învățământ, au scos oameni din serviciu și au început deportarea „coloniștilor” cehi și slovaci la 5 noiembrie 1938. În Voivodina, victimele regimului horthyst în regiunea ocupată au fost în număr de 19.573, iar mulți nemaghiari au fost supuși la muncă forțată ori trimiși pe front.

Toate acestea arată că revizionismul teritorial nu a fost doar o chestiune de granițe pe hartă. El a venit la pachet cu autoritarism, represiune și cu tot mai multă dependență față de Berlin.

Războiul care l-a prins în capcana Axei

Al Doilea Război Mondial, declanșat la 1 septembrie 1939, nu a atras imediat și Ungaria. Dar în aprilie 1941, Ungaria a devenit membru plin al Axei și, alături de Germania și Bulgaria, a participat la atacarea regatului iugoslav. Unitățile armatei germane au tranzitat Ungaria cu consimțământul lui Horthy. În semn de protest, premierul Pál Teleki s-a sinucis.

La 22 iunie 1941, Germania a atacat U.R.S.S., iar Ungaria a intrat în război de partea Axei. Numărul combatanților uciși sau dați dispăruți în lupte a fost de 120.000-147.000. În 1942, după înfrângerea Germaniei și a aliaților Axei la Stalingrad, Horthy a decis să înceapă negocieri de pace cu Aliații. Delegația secretă condusă de Albert Szent-Györgyi a avut mai multe întâlniri cu diplomații britanici din Istanbul. Hitler știa de aceste tatonări diplomatice.

În 1944, când Armata Roșie ajunsese la frontiera Ungariei, Hitler a trecut la măsuri directe. L-a chemat pe Horthy la castelul Kessheim, la marginea orașului Salzburg, foarte aproape de Berchtesgaden. Odată ajuns acolo, Horthy a fost reținut cu forța vreme de 1-2 zile și practic deposedat de o mare parte din puteri. Germania voia să evite o „a doua Italie”. Operațiunea Margareta fusese pregătită din septembrie 1943, iar la 19 martie 1944 opt divizii germane au ocupat Ungaria. Sub presiunea Germaniei, Horthy a fost nevoit să schimbe guvernul. La 23 martie 1944 a fost instalat la putere un guvern-marionetă condus de Döme Sztójay, în timp ce Horthy a rămas șef al statului.

În acel moment, după propria sa declarație citată la Nürnberg, suveranitatea Ungariei exista numai pe hârtie: germanii deveniseră șefi de facto ai statului ungar. Dar asta nu a însemnat că responsabilitățile dispăreau. Dimpotrivă, tocmai în aceste luni s-a consumat cea mai mare tragedie legată de numele său.

Primăvara și vara anului 1944

După ocuparea Ungariei, Adolf Eichmann a ajuns la Budapesta cu un grup de ofițeri SS. La 21 martie a luat ființă Consiliul Evreiesc. La 29 martie a intrat în vigoare o nouă lege care înăsprea discriminarea evreilor: steaua galbenă cusută pe îmbrăcăminte, înregistrarea proprietăților și concentrarea populației evreiești în anumite zone. Eichmann a împărțit Ungaria în 10 districte jandarmerești și 6 zone operaționale antievreiești. Deportarea și concentrarea populației evreiești au fost efectuate de trupele speciale de acțiune Sondereinsatzkommandos.

În prima fază, la 29 martie 1944, Horthy a dat mână liberă guvernului de sub conducerea sa cu privire la ordonanțele antievreiești, nedorind să exercite influență în privința acestora. Sub presiunea germană, i-a numit la Ministerul de Interne pe László Baky și László Endre, oameni cunoscuți în țară ca antisemiți vehemenți. În timpul războiului, Adolf Eichmann a mărturisit la proces că „guvernul ungar a plătit 5.000 de mărci pentru deportarea fiecărei familii de evrei”.

În Transilvania atribuită Ungariei după al doilea Dictat de la Viena, deportările au lovit în special între 15 mai și 9 iulie 1944. Evreii au fost adunați în ghetouri și apoi trimiși la Auschwitz cu miile, chiar câte 12.000, uneori 14.000 de oameni pe zi. În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați. Raportul lui Edmund Veesenmayer din 11 mai 1944 menționa 325.000 de persoane în ghetouri. Autoritățile maghiare au cerut deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

În total, se estimează că au fost deportați circa 450.000 de evrei din Ungaria. Din 825.000 de evrei existenți în Ungaria înainte de război, au supraviețuit Holocaustului doar 260.000. Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare circa 166.000 de evrei, dintre care aproximativ 150.000 în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste și instaurarea unui guvern pronazist.

La 15 iunie, detaliile raportului „Vrba-Wetzler” au fost transmise la B.B.C., iar la 20 iunie au fost publicate în „The New York Times”. Papa Pius XII, președintele Franklin D. Roosevelt și regele Gustav V al Suediei i-au trimis scrisori lui Horthy prin care cereau oprirea atrocităților antievreiești. Sub aceste presiuni, la 7 iulie 1944, Horthy a ordonat „încetarea transferului de evrei către Germania”. El a rezistat ulterior presiunilor lui Hitler, care cerea deportarea celor 200.000 de evrei din Budapesta. După ce Horthy a întors de la graniță un tren cu 1.600 de evrei, la 15 iulie 1944, „The New York Times” a prezentat Ungaria drept ultimul refugiu al evreilor din Europa ocupată de nazism.

Dar această oprire a venit când majoritatea evreimii maghiare nu mai era în viață. Sursa notează limpede: Horthy a avut puterea de a interveni energic și de a opri, la 7 iulie 1944, deportările. Era însă prea târziu.

Abdicarea, exilul și disputa memoriei

În august 1944, Horthy a remaniat guvernul. La 29 august, Géza Lakatos a devenit premier în locul lui Sztojaj. Horthy pregătea ieșirea Ungariei din război și ruperea alianței cu Germania. După capitularea României și trecerea ei de partea Aliaților, a încercat formarea unui nou guvern și a purtat negocieri cu sovieticii. A urmat însă lovitura germană din octombrie. În urma operațiunii Panzerfaust, Horthy a fost arestat și forțat să abdice, iar Ferenc Szálasi a fost instalat prim-ministru. Regimul dictatorial de sub ocupație nazistă a deportat în câteva luni evreii din ghetourile Budapestei; mulți au fost împușcați și aruncați în Dunăre.

Horthy a petrecut restul războiului împreună cu familia sub strictă pază SS, în castelul Hirschberg din Bavaria. Ordinul de execuție dat de Heinrich Himmler pentru executarea familiei Horthy nu a fost executat. În mai 1945, Horthy a fost arestat de americani. După război, a fost adus ca martor la Procesul de la Nürnberg. Deși Tito a cerut ca Horthy să fie judecat drept criminal de război, Aliații au refuzat. A fost eliberat și, după patru ani petrecuți în Bavaria, s-a stabilit în Estoril, Portugalia, unde a murit la 9 februarie 1957.

În Portugalia și-a scris memoriile, „Ein Leben für Ungarn” („O viață pentru Ungaria”). În testament, a cerut să nu fie adus pe pământ ungar înainte de evacuarea ultimului soldat sovietic. În 1993, după plecarea rușilor din bazele lor din Ungaria, rămășițele sale au fost reînhumate la Kenderes. Tot în 1993, la 4 septembrie, a fost reabilitat de parlamentul Ungariei.

De atunci și până astăzi, imaginea lui Horthy rămâne disputată. Cercul extremiste de dreapta și naționaliste din Ungaria încearcă să îl reabiliteze, susținând că a fost discreditat de propaganda comunistă, că ar fi redat demnitatea unei țări dezmembrate prin Trianon și că ar fi încercat să protejeze evreii unguri. În același timp, faptele din timpul regimului său rămân greu de ocolit: autoritarismul, politicile antisemite, alianța cu Germania nazistă și deportările care au dus la moartea a sute de mii de oameni.

Așa a rămas Miklós Horthy în istorie: un personaj al unei epoci sfâșiate, ridicat de prăbușirea unui imperiu și de trauma Trianonului, întărit de revizionism și de frica de comunism, apoi prins în mecanismul Germaniei hitleriste. A condus un regat fără rege și a sfârșit fără putere, prizonier al celor cu care se aliase. Moștenirea lui continuă să spună, poate mai bine decât multe alte destine, cât de scump poate costa unei țări politica făcută între resentiment, autoritarism și iluzia că marile puteri pot fi folosite fără să te înghită.