Cine a fost Lorenzo Ghiberti, artistul care a făcut Porțile Paradisului

În 1401, la Florența, un artist aproape necunoscut intra într-un concurs care avea să-i schimbe viața. Tema era „Sacrificarea lui Ițhac”, iar miza nu era una obișnuită: proiectul celei de-a doua porți de bronz a Baptisteriului Sfântul Ioan Botezătorul. Printre concurenți se aflau nume puternice, între ele Filippo Brunelleschi, Niccolò di Piero Lamberti și Jacopo della Quercia. Tânărul se numea Lorenzo Ghiberti.

Lucrarea-test pe care a prezentat-o, un basorelief de bronz, a fost primită, potrivit autobiografiei sale, „fără niciun glas potrivnic”. Din acel moment, destinul lui artistic s-a legat de porțile baptisteriului florentin. Cariera lui avea să fie dominată de două comenzi succesive pentru perechi de porți de bronz, opere recunoscute drept mari capodopere ale Renașterii timpurii. Cea de-a doua avea să primească mai târziu un nume care a rămas: „Porțile Paradisului”.

Ghiberti nu a rămas doar un mare meșter al bronzului. A fost bijutier, sculptor, arhitect și scriitor de artă, unul dintre promotorii Renașterii italiene. În jurul său s-a format un atelier important pentru sculptura în metal, iar în scrierile sale a lăsat una dintre cele mai prețioase mărturii despre felul în care artiștii noii epoci își înțelegeau meseria, ambiția și raportul cu natura.

Un fiu al atelierului

Lorenzo Ghiberti s-a născut în 1378, la Pelago, în provincia Florența. Sursele îl dau ca fiu al lui Cione di ser Bonaccorso, dar biografia lui timpurie poartă și semnul unei nesiguranțe familiale. Mama sa a trăit la Florența cu bijutierul Bartolo di Michele, zis Bartoluccio, care i-a devenit lui Lorenzo adevăratul tată și îndrumător. Ca semn de recunoștință, tânărul a purtat numele de Lorenzo di Bartolo până la vârsta de 16 ani.

A ucenicit în atelierul lui Bartoluccio și a învățat acolo primele principii ale desenului și ale lucrului cu metalul. În 1392 era deja recunoscut ca bijutier și admis în Ghilda Mătăsii și Aurului. În 1398 a trecut examenele ghildei și a devenit maestru-bijutier. Formarea lui nu s-a oprit însă la aurărie. A primit și pregătire de pictor, de la Gherardo Starnina, și că era atras de mai multe forme de artă, inclusiv de modelarea copiilor după medalii antice.

Acest amestec de disciplină de atelier, gust pentru antichitate și interes pentru pictură spune mult despre omul care avea să apară la concursul din 1401. Ghiberti nu venea doar cu îndemânarea turnării bronzului, ci și cu un ochi format pentru compoziție și pentru expresia figurii umane.

În 1400, când ciuma bubonică a lovit Florența, s-a mutat la Rimini. Acolo a lucrat pentru Carlo I Malatesta, ajutând la frescele de pe pereții castelului. Curând a aflat că guvernatorii baptisteriului de acasă chemau maeștri pricepuți în bronz pentru noul concurs. A cerut voie să plece și s-a întors la Florența. A fost pasul decisiv.

Concursul care a deschis Renașterea

Concursul din 1401 nu a fost doar o competiție de breaslă. Posteritatea și istoria artei l-au privit ca pe un act fondator al renașterii plastice italiene. În acel moment, se vedea deja o ruptură: de o parte, formulele gotice târzii; de alta, o căutare a unității, a monumentalității și a unui nou raport dintre corpuri, spațiu și acțiune.

Basorelieful lui Ghiberti cu „Sacrificarea lui Ițhac”, păstrat astăzi la Bargello, este descris în lucrările de referință ca o lucrare în care Ițhac apare nud, cu un corp atletic, clasic, în stilul sculpturii antice romane. Tocmai aici stă diferența pe care contemporanii și urmașii au văzut-o. Față de moda ascetic-eclesiastică a artei medievale, Ghiberti propunea o manieră diferită și revoluționară.

Sursele înregistrează și rivalitatea cu Brunelleschi. Potrivit uneia dintre tradiții, cei doi au fost finaliștii concursului și li s-a propus să lucreze împreună, însă Brunelleschi a refuzat. Potrivit autobiografiei lui Ghiberti, el a câștigat singur. În versiunea română apare ideea că Brunelleschi, văzând lucrarea-test a rivalului său, s-a retras. Dincolo de aceste diferențe, un fapt rămâne sigur: concursul i-a adus lui Ghiberti faimă imediată și durabilă.

La 23 noiembrie 1403 a fost semnat contractul. Din 1 decembrie, artistul trebuia să lucreze neîntrerupt la poarta baptisteriului până la terminare. În 1407, contractul a fost revizuit și i s-a impus clar să lucreze exclusiv la acest proiect, pentru un salariu anual de 200 de florini. Comanda a devenit centrul vieții sale.

Pentru a o duce la capăt, și-a organizat un atelier mare. În jurul lui s-au format artiști precum Donatello, Masolino, Paolo Uccello și Antonio del Pollaiuolo. Acest fapt contează enorm. Ghiberti nu a fost doar autorul unor porți celebre, ci și unul dintre oamenii în jurul cărora s-a coagulat energia artistică a Florenței.

Douăzeci și unu de ani pentru o poartă

Execuția primei mari comenzi s-a întins pe 21 de ani, între 1403 și 1424. Contractul cerea livrarea a trei basoreliefuri pe an, dar această clauză nu a fost respectată. Chiar și așa, rezultatul a fost suficient de puternic încât să transforme acea poartă într-un reper al artei florentine din primul sfert al secolului al XV-lea.

Sursele engleze precizează că aceste porți din bronz aurit au 28 de panouri. Ele au fost instalate la 19 aprilie 1424 pe una dintre laturile baptisteriului și sunt descrise de istoricul de artă Antonio Paolucci drept „cel mai important eveniment din istoria artei florentine din primul sfert al secolului al XV-lea”.

În jurul panourilor, cadrul era bogat decorat cu frunziș, iar la intersecții apăreau busturi aurite de profeți și sibile. Lucrarea cerea nu doar talent artistic, ci și o stăpânire tehnică excepțională. Pentru turnarea ușilor, Ghiberti a lucrat într-un studio numit Aja, aproape de spitalul Santa Maria Nuova. A construit acolo un cuptor mare pentru topirea metalului. Prima încercare de turnare a eșuat. A doua a reușit. Sursele engleze menționează un volum uriaș de bronz folosit și costuri foarte mari, semn al ambiției și al riscului asumat.

Poarta aceasta a fost realizată plecând de la schema gotică a lui Andrea Pisano, autorul porții de sud, dar Ghiberti a deviat de la acel model. Tocmai în această îndepărtare de tiparul gotic se vede unul dintre punctele de cotitură ale operei sale. El începea să pună în bronz o altă ordine a figurilor, o altă logică a narațiunii și o altă înțelegere a corpului.

Poarta de est și nașterea „Porților Paradisului”

În 1425, după o scurtă vizită la Veneția, Ghiberti a început lucrul la porțile de est ale baptisteriului, cea mai importantă operă a sa. A muncit la ele 27 de ani, până în 1452. Dacă prima comandă l-a făcut celebru, a doua l-a așezat definitiv printre marile nume ale Renașterii.

Acest nou proiect era diferit. În locul structurii anterioare, Ghiberti a realizat două serii de câte cinci panouri, fiecare reprezentând scene biblice. Temele au fost alese de Leonardo Bruni d’Arezzo, pe atunci cancelar al Republicii Florența, și că panourile ilustrau episoade din Vechiul Testament. Fiecare panou cuprindea mai mult de un episod. Formele gotice tradiționale, în special cadrul cu patru lobi, au fost abandonate. Au apărut panouri dreptunghiulare mari, într-un stil complet diferit.

Aici se vede limpede una dintre marile mize ale artei lui Ghiberti: perspectiva. El a folosit perspectiva, nou introdusă de Paolo Uccello și enunțată arhitectonic și matematic de Brunelleschi, într-un basorelief stratificat și neexagerat în profunzime, capabil să cuprindă un mare număr de personaje pe planuri diferite. Lucrările de referință completează că Ghiberti a întrebuințat principiile recent descoperite ale perspectivei pentru a da adâncime compozițiilor sale.

În descrierea propriei opere, Ghiberti a formulat foarte limpede ce urmărea:

„In this work I sought to imitate nature as closely as possible, both in proportions and in perspective… the buildings appear as seen by the eye of one who gazes on them from a distance.”

Fraza aceasta spune tot. Renașterea nu înseamnă, aici, doar o schimbare de gust. Înseamnă dorința de a face ca relieful să se apropie de felul în care ochiul vede lumea. Natura, proporția, perspectiva devin criterii de adevăr artistic.

Atelierul lui Ghiberti a devenit unul dintre principalele centre de activitate din Florența. Istoricii spun că Paolo Uccello a lucrat acolo mai mulți ani și că Donatello a trecut și el prin acel mediu. În ambele cazuri, problema perspectivei reapare. Este greu de spus până unde se întinde inovația elevilor și unde începe influența maestrului. Dar tocmai această dificultate arată greutatea lui Ghiberti.

La vederea noii porți, Michelangelo a rostit fraza care a dat operei numele ei celebru: „Acestea sunt Porțile Paradisului!” Giorgio Vasari le va descrie mai târziu drept desăvârșite. Iar Ghiberti însuși le considera „the most singular work that I have ever made”.

Un atelier, rivali și alte comenzi

Succesul aducea faimă, dar și presiune. Lucrările de referință vorbesc despre căutarea neîntreruptă a unor noi moduri de expresie, despre interferențele celor care finanțau lucrările și despre penuria de bani, factori care l-au împins pe Ghiberti spre activități paralele. În același timp, tocmai acest statut i-a adus alte comenzi importante.

În 1414 a primit comanda pentru 14 statui de bronz ale sfinților protectori ai Florenței, destinate nișelor exterioare ale bisericii Orsanmichele. A lucrat la ele între 1416 și 1427 și a realizat trei: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Matei și Sfântul Ștefan. Originalele se păstrează la Muzeul Orsanmichele. Lucrările de referință insistă asupra performanței tehnice a statuii Sfântului Ioan Botezătorul, pe care o numesc o realizare importantă pentru vremea ei.

Relația cu Brunelleschi a rămas una de concurență, invidie și apreciere reciprocă. În 1418, ambii au participat la concursul pentru construirea Domului Santa Maria del Fiore. Meritul soluției tehnice i-a fost recunoscut lui Brunelleschi în 1423, când i s-a încredințat întreaga responsabilitate a lucrărilor. Ghiberti s-a retras atunci, invocând obligațiile anterioare. Mai târziu, după moartea lui Brunelleschi, i s-a propus să continue lucrările la dom, dar reușita sa a fost limitată. Sursele folosesc acest episod pentru a arăta că talentul unui mare artist plastic nu însemna automat pricepere egală în construcții.

Viața lui personală, așa cum este descrisă în lucrările de referință, arată și dimensiunea socială a succesului său. Până în 1417 era căsătorit cu Marsila, fiica lui Bartolommeo di Lucca. Au avut doi fii, Tommaso și Vittorio. Un document fiscal din 1427 arată că deținea terenuri importante în Florența și în afara orașului și că avea bani investiți în obligațiuni guvernamentale. Cu alte cuvinte, Ghiberti a fost mai bogat decât mulți dintre artiștii contemporani. Faima lui s-a tradus în siguranță materială.

Artistul care și-a scris singur epoca

Dacă porțile i-au asigurat gloria vizibilă, „Comentariile” i-au oferit un alt loc în istorie. Între 1447 și 1455, Ghiberti s-a dovedit și scriitor de artă. A scris în noua limbă italiană literară trei volume de istorie a artei, rămase neterminate, care merg de la autorii antici până la vremea sa și includ propria autobiografie.

Importanța acestei opere este remarcabilă. Sursele o numesc prima autobiografie a unui artist sau, mai prudent, cea mai veche autobiografie de artist care s-a păstrat. A fost o sursă majoră pentru Vasari în „Viețile” sale. Pentru istoricul de azi, textul are o dublă valoare. Pe de o parte, păstrează date biografice. Pe de alta, dezvăluie felul în care un artist al Renașterii își înțelegea propria muncă.

Ghiberti era interesat de antichitate, colecționa artefacte clasice și participa activ la răspândirea ideilor umaniste. În „Commentario terzo” a discutat pe larg și despre optică. Studii mai recente susțin că a cunoscut „Cartea despre Optică” a lui Alhazen, tradusă în italiană în secolul al XIV-lea sub titlul „Deli Aspecti”. A. Mark Smith merge până la a sugera că, prin Ghiberti, această carte „may well have been central to the development of artificial perspective in early Renaissance Italian painting.” Chiar formularea prudentă este semnificativă: ea arată cât de serios era luat Ghiberti ca intermediar între știința vederii și arta perspectivei.

În acest sens, el nu a fost doar un sculptor genial, ci și un om care a reflectat asupra temeliilor artei sale. Renașterea, în cazul lui, este și atelier, și text. Și metal topit, și idee.

Moartea și urmele lăsate în bronz

Lorenzo Ghiberti a murit la 1 decembrie 1455, la Florența. A fost înmormântat cu mari onoruri în biserica Santa Croce, iar unii istorici precizează că a fost îngropat acolo la 1 decembrie 1455. Moartea sa închidea o viață lungă, de 77 de ani, petrecută în centrul unuia dintre cele mai fertile momente ale artei europene.

Ce rămânea în urma lui era mai mult decât o operă celebră. Rămânea un model de artist nou. Un om ieșit din disciplina ghildei, dar capabil să-și impună numele. Un meșter al metalului care a transformat bronzul aurit în spațiu, poveste și relief. Un autor care a vrut să imite natura „cât mai aproape cu putință” și care a înțeles că privirea omului poate fi tradusă în artă prin proporție și perspectivă.

În istoria Renașterii, Ghiberti apare adesea alături de Donatello și Brunelleschi. Nu întâmplător. Concursul din 1401, porțile baptisteriului, atelierul său florentin și „Comentariile” lui țin toate de același lucru: trecerea de la o lume artistică medievală la una în care artistul devine personalitate, cercetător al naturii și constructor de forme noi.

În fața baptisteriului din Florența, această schimbare s-a făcut în bronz. Iar numele ei a fost Lorenzo Ghiberti.