Cine a fost Gheorghe Asachi și de ce a schimbat cultura Moldovei

La 1 iunie 1829, la Iași, apărea Albina românească, prima gazetă românească din Moldova. Nu era doar începutul unui ziar. Era semnul că un proiect mai vechi, mai încăpățânat și mai amplu începea să prindă formă: acela de a da Moldovei instituții moderne și de a face din limba română un instrument de școală, teatru, știință și viață publică. În articolul-program, Gheorghe Asachi vorbea limpede despre această nevoie: „Dorința celor ce demult poftesc înființarea unui mijloc înlesnitoriu prin carele să poată nația noastră cunoaște îmbunătățirile și înaintirile mintei ominești, precum și cursul întîmplărilor lumei de care tot omul atîrnă, astăzi să plinește prin publicația acestei gazete.”

În jurul acestui om se adună aproape tot ce înseamnă început de instituție culturală în Moldova primei jumătăți de secol XIX: cursuri în limba română, școli, Academie, teatru, tipografie, reviste, manuale, litografii, inițiative artistice. Gheorghe Asachi a fost poet, prozator, dramaturg, traducător, ziarist, pictor, profesor, organizator de școli, arhivist și animator cultural. A fost, cum spun sursele, o personalitate complexă, „cărturar de tip renascentist”, risipit „cu dărnicie” în aproape orice domeniu al culturii. Dar povestea lui nu e liniară. Ea începe cu formația unui tânăr trecut prin Lemberg, Viena și Roma, atinge momentul de forță al întoarcerii în Moldova și al construirii unor instituții, apoi se frânge politic în 1848, când omul care fusese precursor al generației pașoptiste ajunge adversarul ei.

Copilul din Herța și lungul drum spre Occident

Gheorghe Asachi s-a născut la 1/12 martie 1788, la Herța, în Moldova de Sus. Spre sfârșitul vieții, el însuși nota: „Georgi Asaky este născut la Herța târgușor în Moldova de Sus, la anul 1788, Martie 1, ziua Săntei Dochii, homonimă cu Dachia seau Daçia pre care el a ilustrat’o prin Ballada Dochia și Traian.” Părinții lui locuiau de fapt la Târnauca, sat aflat la mică distanță de Herța. Tatăl, Lazăr Asachi, preot, va avea un rol important în educația fiului și în traseul familiei. Lazăr și Elena Asachi au avut trei fii: Gheorghe, Petru și Daniel, acesta din urmă mort tânăr.

În vara anului 1795, Lazăr Asachi s-a mutat cu familia la Lemberg, „pentru creșterea copiilor”. Gheorghe avea abia șapte ani. Acolo învață la colegiu între 1796 și 1803, iar la gimnaziul din Lemberg continuă studiile în polonă, latină și germană. Între 1802 și 1804 urmează, în cadrul Universității din Liov, cursuri la Facultatea de Filozofie, unde studiază logica matematică, istoria naturală, fizica, metafizica și etica. În aceeași perioadă urmează și un curs special de arhitectură.

La Lvov, spune sursa, și-a pus bazele culturii enciclopedice și i s-au înfiripat concepțiile iluministe. Acolo a cunoscut literatura poloneză și literatura clasică română. Mai târziu, unele afirmații despre doctoratul său în filozofie sau despre diplome de inginer și arhitect au fost contrazise. Sursele insistă că Asachi a urmat cursurile Universității din Lvov, dar nu și-a susținut toate examenele și nu și-a obținut gradul de doctor.

O boală schimbă însă direcția vieții sale. Îmbolnăvit de friguri, este sfătuit să schimbe clima și pleacă la Viena, unde ajunge la 16 iulie 1805. Aici studiază astronomia și matematicile superioare cu Johann Tobie Bürg, dar și pictura, susținut de o bursă acordată de mitropolitul Veniamin Costache din partea Eforiei Școalelor. Drumul nu se oprește aici. În 1808 pleacă la Roma, unde își completează studiile până în 1812, urmând arheologia, epigrafia, pictura și sculptura, citind literatură italiană și scriind sonete.

Italia a contat enorm. A călătorit prin Trieste, Veneția, Padova, Ferrara, Bologna, Florența, Siena, Viterbo, Baiano, Roma și Napoli. La Napoli a vizitat teatrul San Carlo și catedrala San Gennara. A coborât singur în craterul Vezuviului și a vizitat Pompei. La Roma a studiat literatura Renașterii, a făcut cercetări arheologice, a cercetat Columna lui Traian, „o vie arheologie nemuritoare”, și a căutat în Biblioteca Vaticanului documente despre istoria românilor. Acolo a descoperit manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, Istoria imperiului Otoman, în traducere engleză, de unde a luat motivul pentru „Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțu”.

Tot la Roma o cunoaște pe Bianca Milesi, pe care o numește Leuca, Leufca sau Cintia. Asachi o va numi „muza mea și primul meu amor”. Din această legătură se nasc sonetele italiene reunite în La Leucaide d’Alviro Corintio-Dacico, publicată la Roma în 1812. În 1811 publică primul său sonet în italiană, în Giornale del Capidoglio, sub semnătura Giorgio A. Moldavo. În același an scrie și primul poem în limba română, „Cătră Italia”.

Întoarcerea din 1812 și pariul limbii române

În anul 1812, contextul european părea să deschidă speranțe mari. Generalul Miollis, comandantul garnizoanei franceze din Roma, l-a îndemnat să se întoarcă în Moldova, unde, nota Asachi, armata franceză urma să treacă „spre a restatornici Imperiul antic al Dacii”. La 30 august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce la Iași. Venea cu o cultură vastă, cu experiența Occidentului și cu ambiția de a juca un rol de „restaurator” în țara sa.

Realitatea pe care o găsește este, după surse, tristă: lipsa școlilor, bibliotecilor, ziarelor și a instituțiilor moderne. De aici începe marea lui operă de organizator. În februarie 1813, domnitorul Scarlat Callimachi îl numește impiegat-referendar la Departamentul Treburilor din Afară. Tot în 1813, prin hrisovul din 15 noiembrie, obține aprobarea de a ține la Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” în limba română. Era un pas decisiv.

În 1814, Asachi predă „pentru întâia oară… în limba română un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură”. Aritmetica în 1814, algebra în 1815, geometria în 1816, apoi ingineria în 1817 și arhitectura în 1818. Sensul acestui efort era mai mare decât simpla ținere a unor lecții. Asachi demonstra că „științele” se pot preda și în limba română, nu numai în greacă, cum se considera până atunci.

Această schimbare de limbă era și o schimbare de lume. Ea însemna o ieșire dintr-un tip de învățământ dominat de tradiție și deschiderea către o cultură utilă, tehnică, aplicată. În 1818 apare prima promoție de ingineri hotarnici formați în țară. Pentru Moldova, acesta era un început instituțional, nu doar un succes personal.

Asachi se ocupă aproape patru decenii de organizarea școlilor din Moldova, între 1813 și 1849. În 1820 reorganizează Seminarul de la Socola, aducând din Transilvania profesori precum Ion Costea, Ion Manfi, Vasile Fabian-Pop și Vasile Popp. Toate obiectele se predau de acum în limba română: gramatica română și latină, caligrafia, geografia, aritmetica, istoria universală, logica, filozofia și retorica.

În 1828 deschide Gimnaziul Vasilian la Trei Ierarhi. Hrisovul din 28 martie 1828 îi aprobă funcționarea, iar inaugurarea are loc în luna mai. Se predau aici româna, matematica, geografia, logica, retorica, mitologia, poezia, arheologia și istoria naturală. Școala era gândită ca una de grad înalt, la care aveau acces și copii din familii cu venituri modeste.

Punctul culminant rămâne însă Academia Mihăileană, inaugurată la 16 iunie 1835, pe care sursa o numește realizarea sa de căpetenie. La deschidere au vorbit Mihail Sturdza-Vodă și referendarul Asachi. Cuvintele lui din acea zi arată clar ce voia să clădească:

„Cu acest feli de rânduială se întemeiază astăz la răsăritul Evropii un așăzământ de învățătură carile…va revărsa asupra doritorilor dreapta lumină, va sădi în inimile lor simțiri de virtute și va povățui mâinile lor cătră folositoare meșteșuguri.”

Academia funcționa la Seminarul de la Socola, cu trei facultăți: filozoficească, juridică și teologică. Aici vor preda, între alții, Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu. În același timp, Asachi pune bazele învățământului artistic și tehnic, întemeiază în 1834 Institutul pentru educația fetelor din Moldova, în 1841 școala de arte și meșteșuguri și sprijină extinderea rețelei de școli primare.

Teatrul, tiparul și o lume nouă la Iași

Pe 27 decembrie 1816, „pe a sa cheltuială”, Gheorghe Asachi organizează prima reprezentație teatrală în limba română din Moldova. Piesa era Mirtil și Hloe, într-un salon particular, în casa hatmanului Costache Ghica. Rolurile erau jucate de membri ai familiilor Ghica și Sturza. Mirtil și Hloe a fost doar începutul. Asachi traduce și adaptează piese străine și, din 1837, conduce efectiv, pentru o vreme, teatrul românesc din Iași.

În 1836 înființează Conservatorul filarmonic-dramatic din Iași împreună cu vornicul Ștefan Catargiu și spătarul Vasile Alecsandri. Reprezentațiile elevilor încep la 28 februarie 1837. În stagiunea 1837-1838 se joacă drame, comedii și vodeviluri prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue. La 20 februarie 1838 se interpretează pentru prima dată în limba română opera Norma de Vincenzo Bellini, cu libretul tradus tot de el.

Acest efort teatral mergea în paralel cu altul, la fel de important: tiparul și presa. La 1 iunie 1829 apare Albina românească, „gazetă politică-literară”, primul ziar românesc din Moldova. Asachi întemeiază tipografia „Albina” și tipolitografia prin care își susține propriul proiect cultural. Aici apar primele lui volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese, dar și traduceri, manuale, gramatici, calendare, lucrări științifice.

Programul gazetei era unul de informare și educare. Asachi spunea despre folosul ei: „Folosul gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni”. Gazeta publica știri interne și externe, informații despre comerț, agricultură, știință și tehnică. Avea chiar o rubrică specială, Iconomia câmpului. Cititorii aflau aici despre „Luminarea cea de gaz”, despre „Puțul artezian din Paris” sau despre „Telegraful electro-magnetic”. În preajma a zece ani de existență, Asachi considera că scopul didactic fusese atins: „prin acest mijloc s-au răspândit între cetitori multe folositoare cunoștinți”.

Tot la tipografia „Albina” începe să multiplice din 1833 tablouri și gravuri cu teme istorice: „Muma lui Ștefan cel Mare împiedică pe fiul său de a intra în Cetatea Neamț, la 1484”, „Ștefan cel Mare a Moldovei cuvîntează al său testament politic”, apoi litografii precum Dochia și Traian, Lupta moldovenilor cu cavalerii teutoni, Bătălia de la Baia. În jurul lui, teatrul, tiparul, desenul și istoria lucrează împreună la aceeași construcție culturală.

În 1841 înființează și o fabrică de hârtie pe o mică proprietate de pe Cetățuia, lângă Piatra Neamț, numită „Petrodava”, menită să asigure hârtia necesară presei din Moldova. Presa, pentru Asachi, nu era un adaos. Era infrastructură culturală.

Un iluminist moldovean

Sursele îl definesc limpede: Gheorghe Asachi a fost „un iluminist tipic” și un reprezentant al iluminismului românesc. În biblioteca sa se aflau Contractul social, lucrări de Bernardin de Saint-Pierre, Samuel Pufendorf, Condillac. Ideile contractului social și ale dreptului natural i-au marcat gândirea, chiar dacă într-o formă moderată. Reformismul lui nu mergea spre ruptură radicală, ci spre schimbare treptată, în limitele legilor.

El critica unele racile ale societății, dar credea în îmbunătățiri succesive. Regulamentul Organic i s-a părut cadrul legal care putea susține astfel de planuri. A fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea acestuia și a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg cu delegația însărcinată să prezinte proiectul. În timpul drumului a trimis spre publicare observațiile sale de călătorie, sub titlul Estract din jurnalul unui călători moldovean.

Ca iluminist, Asachi punea mare preț pe rolul personalităților istorice și pe voința conștientă a oamenilor în făurirea istoriei. În Prefața la Fragment istoric a moldoromânilor scria:

„Filele istoriei viitorului nostru sunt albe, de la noi atârnă a se putea înscrie în ele faptele unei vieți civile pacinice, însemnate cu plinirea legilor, religiei și a statului, cu esemple de virtute, de dorul luminării și a dezvoltării mijloacelor materiale…”

La 8 noiembrie 1842, într-o conferință ținută la Academia Mihăileană, definea „Dorința folosului obștesc” ca „o aplecare necontenită de a contribui precât ne iartă puterile și împrejurările la folosul, mulțămirea și cinstea patriei, a politiei și a familiei noastre”. Formula aceasta rezumă, poate mai bine decât orice listă de funcții, fibra interioară a proiectului său.

În aceeași logică se înscrie și activitatea de arhivist al statului, începută la 1 ianuarie 1832, când organizează pentru prima dată Arhivele Moldovei și culegerea de documente referitoare la istoria țării. Tot cu sprijinul lui iau ființă Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală. A propus o școală elementară pentru comunitatea armeană și școli elementare pentru populația evreiască. A susținut utilizarea experților străini în educație și artă, aducând profesori și pictori de la Viena.

Scriitorul și limitele omului politic

Asachi a scris poezii, balade, sonete, fabule, piese de teatru, librete, nuvele și nuvele istorice. În poezie a abordat ode, elegii, sonete, imnuri, meditații, satire, epistole. A versificat legende istorice precum Dochia și Traian și Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris nuvele istorice precum Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna, sursă de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi. A recuperat de la Lemberg, în 1869, manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu.

Dar figura lui nu poate fi desprinsă de controversa politică. Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, Asachi se situează, după expresia sursei, pe poziții „de reacțiune”, în slujba domnitorului Mihail Sturdza, de care îl legau o veche amiciție și o lungă colaborare. Condamnă mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o consideră „antipatriotică”. Nu a înțeles și nu a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști.

Aici apare marea ruptură a biografiei sale. Omul care pregătise terenul pentru o cultură națională modernă nu merge mai departe odată cu generația nouă. Gazeta sa se ține departe de frământările anului 1848, iar el îi osândește pe participanții la mișcările revoluționare din Principate. Din acel moment, își pierde rolul preponderent pe care îl avusese aproape patru decenii în viața culturală a Moldovei. Este depășit treptat de dezvoltarea ulterioară a culturii și literaturii naționale.

Mai târziu, totuși, salută actul Unirii Principatelor Românești și îi adresează urări lui Alexandru Ioan Cuza. În poezia Odă la Dumnezeu, încheie cu versurile:

„Strânge Țările-Unite prin un nod nemuritor,
Cum origine au una, fie a lor și fericire;
Toți românii să închege de frați numai un popor,
Că puterea stă-n Unire!”

Acest gest nu șterge controversele, dar arată încă o dată complexitatea unui om care a oscilat între instinctul construcției naționale și conservatorismul politic.

Ultimii ani și urma lăsată

În 1827, Asachi se căsătorise cu Eleonora, devenită Elena Asachi după trecerea la ortodoxie, o tânără austriacă, fiică a lui Anton Teyber. Elena compunea muzică pentru imnurile, cântecele și piesele soțului său, organiza serate muzicale la Iași și a devenit profesoară la Conservator. Cei trei copii ai ei din prima căsătorie au fost adoptați de Asachi. Dintre ei, Dimitrie Asachi avea să fie om de știință, autorul primului manual de topografie în limba română, iar Alexandru Asachi, grafician și autor de litografii și ilustrații la nuvelele istorice ale tatălui său. Hermiona Asachi, cu multiple aptitudini artistice și intelectuale, avea să devină soția istoricului francez Edgar Quinet.

În 1848, moartea fiicei sale Eufrosina îl lovește dureros. Tatăl o va jeli în poeziile Eufrosina și Fiicei mele Eufrosina. Spre sfârșitul vieții, în 1869, la vârsta de 81 de ani, face o călătorie la Lemberg și cumpără manuscrisul Țiganiadei de la Suzana Budai-Deleanu, fiica autorului.

La 12/24 noiembrie 1869, Gheorghe Asachi moare la Iași, la vârsta de 81 de ani. Este înmormântat în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți”. Peste douăzeci de ani, prin subscripție publică, i se ridică o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia, realizată de sculptorul Ion Georgescu în 1887, este inaugurată solemn în 1890, iar osemintele sale și ale soției sunt depuse în cripta de la baza monumentului.

Când privești în ansamblu biografia lui, ceea ce rămâne mai puternic este această muncă de temelie. Gheorghe Asachi nu a fost doar autorul unor cărți sau directorul unor instituții. A fost unul dintre oamenii care au încercat să schimbe instrumentele de bază ale unei societăți: limba predării, forma școlii, circulația ideilor, scena teatrului, tiparul, manualul, imaginea istoriei. A fost un precursor al generației pașoptiste și, în același timp, un adversar al revoluției de la 1848. A fost un iluminist, dar unul moderat. A fost un constructor de instituții și un om politic controversat.

De aceea, locul său în istorie nu stă într-o formulă simplă. El contează pentru că a dat Moldovei mijloacele prin care o cultură modernă în limba română putea funcționa. Iar în spatele acestor începuturi se vede mereu aceeași idee, rostită de el însuși: dorința „folosului obștesc”.