Cine a fost Carol I, regele care a condus România spre independență

În mai 1866, prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen călătorea incognito, sub numele de Karl Hettingen. Conflictul dintre Prusia și Imperiul Austriac făcea drumul riscant, iar preluarea tronului românesc nu era privită favorabil nici peste tot în țara sa de origine. A mers cu trenul prin Düsseldorf, Bonn, Freiburg, Zürich, Viena și Budapesta, apoi a pășit pe pământ românesc la Drobeta-Turnu Severin. De acolo, Ion C. Brătianu l-a însoțit spre București.

La 10/22 mai, vestea sosirii fusese deja răspândită prin telegraf. Aproximativ 30.000 de oameni îl așteptau pe noul conducător. La Băneasa i s-a oferit cheia orașului, iar în Dealul Mitropoliei, în fața legilor unei țări pe care abia începea să o cunoască, prințului i-a fost citită formula jurământului:

„Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”

Carol a pus mâna dreaptă pe Evanghelie și a rostit în românește un singur cuvânt: „Jur”. Începea cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, una de 48 de ani.

Prințul chemat într-o țară amenințată

Carol se născuse la Sigmaringen, la 20 aprilie 1839, cu numele complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Era al doilea fiu al prințului Karl Anton și al prințesei Josephine. Tatăl său fusese ministru-prezident al Prusiei între 1858 și 1862, într-o perioadă de reforme moderat liberale.

Pregătirea tânărului prinț fusese în primul rând militară. După studiile elementare de la Dresda, a urmat școala de cadeți din Münster și Școala de Artilerie și Geniu din Berlin. În 1864 a luptat ca voluntar în armata Prusiei în Al Doilea Război al Schleswigului, participând la asalturile de la Fredericia și Dybbøl. Experiența avea să-i fie folositoare mai târziu, la Plevna. În 1866 ajunsese căpitan. Era descris ca disciplinat, sănătos, cunoscător al mai multor limbi europene și adept al unor idei liberale.

România se găsea atunci într-un moment critic. Alexandru Ioan Cuza fusese silit să abdice printr-o lovitură de stat, iar dubla sa alegere fusese temeiul pe care puterile europene acceptaseră unirea Moldovei cu Țara Românească. Odată cu plecarea lui, însăși unirea risca să fie desfăcută. Guvernul provizoriu și Locotenența Domnească aveau nevoie de un principe străin capabil să întărească statul și să-i ofere sprijin extern.

Relația familiei Hohenzollern-Sigmaringen cu Napoleon al III-lea, înrudirea cu familia domnitoare prusacă și recomandarea împăratului francez au cântărit în alegere. Ion C. Brătianu a negociat cu prințul și cu tatăl acestuia la Düsseldorf. La 15 aprilie 1866, un plebiscit a arătat că 99,9% dintre electori sprijineau venirea lui Carol. Consultarea nu cuprindea însă întreaga populație: dreptul de vot aparținea boierilor și anumitor categorii urbane, mai puțin de 16% dintre cei aproximativ 4.400.000 de locuitori.

Franța a susținut alegerea, Prusia a fost de acord, iar Marea Britanie a oscilat între prudență și o neutralitate binevoitoare. Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman vedeau în gestul românilor încă un pas spre neatârnare. La 10 mai 1866, deputații l-au ales în unanimitate domn al Principatelor. Imperiul Otoman l-a recunoscut la 23 octombrie ca domn ereditar, dar sub suzeranitatea sultanului.

Constituția care pregătea desprinderea

La 29 iunie 1866, parlamentul a adoptat cu votul unanim al celor 91 de deputați o constituție inspirată de modelul belgian. Actul era liberal, dar nu democratic. Îi acorda domnului dreptul de a numi titularii funcțiilor publice, de a conferi grade militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa sau refuza legi și de a acorda amnistieri ori comutări de pedepse.

Constituția a făcut tronul ereditar pe linie masculină, prin dreptul primului născut, iar urmașii lui Carol urmau să fie crescuți în religia ortodoxă. Tot atunci, numele de „Principatele Unite” a fost înlocuit oficial cu „România”. Obligațiile față de Înalta Poartă nu au fost înscrise în text. Omisiunea era un pas calculat spre independență.

Principiul monarhiei constituționale spunea că regele domnește fără a guverna. În practică, Carol a exercitat o influență considerabilă. Urmărea presa, consulta opoziția și aprecia momentul în care un prim-ministru trebuia schimbat. Viața politică se organiza în jurul liberalilor și conservatorilor, iar guvernele influențau alegerile pe care apoi le câștigau.

Primii ani au fost instabili. Liberalii radicali s-au opus planurilor sale de reorganizare a armatei și de construire a căilor ferate. În 1870, Candiano Popescu a încercat să provoace revolte în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a rezistat numai câteva ore. Candiano s-a predat, a fost grațiat de Carol, iar mai târziu a luptat în Războiul de Independență.

Tot în 1870, în timpul războiului franco-prusac, atașamentul lui Carol față de Germania a intrat în contradicție cu preferințele românilor și aproape l-a costat tronul. Spre toamna acelui an se gândea la abdicare. La 22 martie 1871 a înlăturat guvernul liberal al lui Ion Ghica și l-a numit prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu. Stabilitatea guvernării conservatoare dintre 1871 și 1876 l-a făcut să renunțe la gândul plecării.

Plevna și câștigarea independenței

Cotitura domniei a venit în războiul ruso-turc din 1877-1878. România și-a proclamat independența în mai 1877, iar Carol a trecut de la rolul de monarh constituțional la acela de comandant prezent pe câmpul de luptă.

La 15/27 mai 1877, a vizitat bateriile românești de la Calafat și a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. După prima lovitură, a rostit: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Artileria otomană a răspuns, iar schimbul de focuri a durat o oră.

Ofensiva rusă s-a oprit în fața cetății Plevna. La 28 august 1877, după o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, Carol a primit comanda trupelor ruso-române care asediau fortificațiile. Generalul rus Totleben i-a fost șef de stat major. Asediul a continuat până la 10 decembrie, când Osman Pașa a încercat să spargă încercuirea. Rănit și înfrânt, comandantul otoman a capitulat.

Trupele române au continuat luptele la Smârdan și Vidin. Victoria militară nu a adus însă imediat un loc egal la masa negocierilor. Reprezentantul român Eracle Arion nu a fost primit la discuțiile ruso-turce încheiate prin Tratatul de la San Stefano, sub motivul că România nu era încă independentă. Tratatul îi oferea Dobrogea, dar îi lua sudul Basarabiei, cu județele Cahul, Bolgrad și Ismail.

Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut independența absolută a României față de Imperiul Otoman. Recunoașterea definitivă a venit după acceptarea schimbului teritorial și modificarea articolului 7 din Constituție, care acordase drepturi politice numai persoanelor de rit ortodox. România a preluat administrația civilă a Dobrogei în noiembrie și decembrie 1878. Carol a dispus apoi construirea podului peste Dunăre dintre Fetești și Cernavodă, pentru a lega provincia de restul țării.

De la principe la primul rege

Războiul schimbase poziția țării și prestigiul conducătorului ei. Carol a primit titlul de „Alteță regală” în 1878. La 14 martie 1881 a fost proclamat rege, iar la 10 mai a avut loc încoronarea. Coroana a fost făcută din țeava unui tun otoman capturat la Plevna. România devenea regat, iar Carol, primul ei rege.

Sub domnia sa, economia a fost redresată, industria și infrastructura s-au dezvoltat, iar statul a primit instituții moderne. În Munții Carpați a fost construit Castelul Peleș. Carol s-a implicat și în cultură: a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1867, apoi protector și președinte de onoare al instituției între 1879 și 1914. A finanțat Fundația Universitară „Carol I”, a vizitat expoziții de pictură la Viena și München și, ajutat de Mite Kremnitz, și-a publicat memoriile.

În spatele rolului public se afla un om rece, meticulos și preocupat de prestigiul dinastiei. Regina Elisabeta spunea că era „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Carol își îndeplinea cu devotament îndatoririle, dar nu și-a uitat rădăcinile germane.

O întâlnise pe Elisabeta, principesă de Wied, în timpul unei călătorii făcute în 1869 pentru a-și găsi o soție. A cerut-o în căsătorie după o convorbire de cel mult o oră, iar nunta a avut loc în același an. Diferențele dintre firea sa calculată și temperamentul visător al Elisabetei au apăsat asupra căsniciei. Unicul lor copil, principesa Maria, născută în 1870, a murit în 1874, la vârsta de patru ani. Pierderea a îndepărtat cuplul, deși spre sfârșitul vieții cei doi au fost descriși drept buni prieteni.

Fără un fiu, succesiunea a devenit o problemă de stat. Fratele său Leopold a renunțat la drepturi în 1880, iar fiul acestuia, Wilhelm, a renunțat la rândul său. Ferdinand, fratele mai tânăr al lui Wilhelm, a devenit moștenitor și urma să-i succeadă lui Carol.

Modernizarea care nu a ajuns la sate

Marea limită a domniei s-a văzut în lumea rurală. Economia rămânea bazată pe agricultură, iar majoritatea covârșitoare a populației era formată din țărani. Pe măsură ce marii proprietari încercau să reziste competiției externe, exploatarea țărănimii se accentua. Carol nu a inițiat reforma agrară capabilă să schimbe sistemul.

Urmările au fost violente. Răscoala din aprilie 1888 a cuprins 27 dintre cele 32 de județe ale țării. În februarie 1907, o răzmeriță începută în satul Flămânzi s-a extins în câteva săptămâni din nordul Moldovei până în Muntenia și Oltenia. Țăranii nu dețineau pământul pe care îl lucrau și erau supuși exploatării marilor proprietari și comercianților agricoli.

Armata și artileria au fost folosite împotriva răsculaților. Au circulat bilanțuri de aproximativ 9.000 de morți sau 10.000 de victime. În timpul crizei, Carol a promis o reformă agrară și împroprietărirea țăranilor, dar promisiunea nu a fost îndeplinită după reprimarea revoltei. Statul se modernizase, însă principalul său sector economic rămânea într-o stare primitivă, iar administrația era afectată de corupție și ineficiență.

În politica externă, regele acționa uneori într-un cerc foarte restrâns. În 1883 a încheiat un tratat secret care lega România de Tripla Alianță, pentru a o proteja împotriva Rusiei. Parlamentul și publicul nu au cunoscut existența lui până la începutul Primului Război Mondial.

În 1913, România a intrat în Al Doilea Război Balcanic. Pacea semnată la București a adus țării sudul Dobrogei, Cadrilaterul, și a fixat frontiera pe linia Turtucaia-Balcic. Era ultima mare extindere teritorială a domniei lui Carol.

Ultimul consiliu al unei domnii de 48 de ani

În vara anului 1914, tratatul secret din 1883 a revenit asupra regelui ca o obligație personală și politică. Carol voia ca România să intre în război alături de Puterile Centrale și considera că sprijinirea Imperiului German era alegerea onorabilă. Opinia publică înclina însă spre Antantă, iar tratatul putea fi activat numai dacă Rusia ataca unul dintre semnatari.

La 21 iulie/3 august 1914, Carol a convocat Consiliul de Coroană, a dezvăluit existența alianței și și-a susținut opțiunea. Majoritatea membrilor s-a opus ferm. România a rămas neutră. După zeci de ani în care influențase guverne, alegeri și direcția politicii externe, regele nu și-a putut impune ultima mare hotărâre.

Carol I a murit la Castelul Peleș, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la ora 5:30, în urma unei sincope provocate de o miocardită cronică. Regina Elisabeta i-a fost alături. Consiliul de Miniștri a preluat temporar atribuțiile regale, până când Ferdinand I a depus jurământul.

În cei 48 de ani ai domniei, principele venit incognito devenise conducătorul armatei de la Plevna și primul rege al unei Românii independente. A consolidat unirea, a întemeiat o dinastie și a construit instituțiile unui stat modern. Tot în timpul său, țărănimea a rămas prinsă într-o ordine agrară nedreaptă, iar revolta din 1907 a arătat costul acestei modernizări incomplete. Între coroana de oțel și satele răsculate se află întreaga tensiune a domniei sale.