Cei Patru Mari și tratatele care au redesenat pacea după Primul Război Mondial

În ianuarie 1919, la Conferința de Pace de la Paris, peste 20 de națiuni aliate erau prezente. Și totuși, în clipa în care trebuiau luate marile decizii, cercul se strângea la patru oameni. Woodrow Wilson, David Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando și Georges Clemenceau au devenit miezul puterii de la Paris. Numele sub care au rămas în istorie spune totul despre locul lor: Cei Patru Mari, sau Consiliul celor Patru.

Ei nu reprezentau doar patru state victorioase. Reprezentau patru feluri de a înțelege ce trebuie să urmeze după catastrofa războiului. Pentru unul, pacea trebuia să împiedice definitiv un nou conflict. Pentru altul, Germania nu trebuia zdrobită cu orice preț. Pentru al treilea, promisiunile făcute Italiei trebuiau onorate. Pentru al patrulea, siguranța Franței cerea măsuri dure. Din ciocnirea acestor obiective s-au născut tratatele care au dat forma lumii de după Primul Război Mondial.

Acesta este punctul de plecare esențial. Deși aliații erau numeroși, Cei Patru Mari au fost puterile care au hotărât formele finale ale Tratatului de la Versailles cu Germania, ale Tratatului de la St. Germain cu Austria, ale Tratatului de la Neuilly cu Bulgaria, ale Tratatului de la Trianon cu Ungaria și ale Tratatului de la Sèvres cu Imperiul Otoman. Aici stă greutatea lor istorică: în faptul că pacea europeană a fost concentrată, pentru o vreme, în mâinile a patru lideri și ale viziunilor lor adesea incompatibile.

Patru oameni, o singură masă

Consiliul celor Patru era compus din președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, premierul Regatului Unit, David Lloyd George, premierul Italiei, Vittorio Emanuele Orlando, și premierul Franței, Georges Clemenceau. Fiecare ajunsese la Paris purtând în spate nu doar povara războiului, ci și propriile constrângeri politice.

Existau și dificultăți foarte concrete. Dintre cei patru, doar Clemenceau putea vorbi și înțelege atât engleza, cât și franceza. Orlando nu cunoștea engleza, iar Lloyd George și Wilson nu cunoșteau franceza. Între Orlando și Wilson nu exista, așadar, un mijloc direct de comunicare. Într-o conferință în care cuvintele însemnau frontiere, tratate și putere, acest detaliu spune multe despre felul în care negocierile puteau deveni mai grele chiar înainte de a intra în fondul problemelor.

Și mai spune ceva. Cei Patru Mari nu au fost un bloc omogen. Nu au venit la Paris cu o singură idee despre pace. Au venit cu patru tradiții politice, patru agende și patru feluri de a citi victoria.

Wilson și promisiunea unei alte lumi

Dintre cei patru, Woodrow Wilson a intrat la Paris cu cea mai largă ambiție. Fusese ales președinte al Statelor Unite în 1912 pe baza unei agende de politică internă și reales în 1916, într-o campanie sprijinită de sloganul „He kept us out of war”. Lucrase intens pentru a intermedia o pace de compromis. Dar începutul anului 1917 a schimbat datele jocului: Berlinul a decis să lanseze războiul submarin total, menit să scufunde navele americane care aduceau provizii în Marea Britanie, iar Telegrama Zimmermann propunea o alianță militară cu Mexicul împotriva Statelor Unite.

Când Statele Unite au intrat în război, în aprilie 1917, erau slab înarmate. În schimb, dispuneau de milioane de rezerviști gata să fie înrolați, de miliarde de dolari și de uriașe rezerve de materii prime necesare aliaților. Oficial, Wilson a menținut Statele Unite independente de aliați. În 1918 a preluat personal controlul negocierilor cu Germania, inclusiv al celor privind armistițiul.

Momentul care l-a așezat în centrul scenei europene a fost publicarea celor Paisprezece Puncte. Era concepția sa despre organizarea lumii postbelice astfel încât să fie evitat un nou conflict devastator. Viziunea aceasta a avut un impact enorm asupra ambelor tabere aflate în conflict în Europa și l-a făcut figura dominantă a Parisului.

Obiectivul lui principal era o soluție pe termen lung pentru evitarea războiului, bazată pe Liga Națiunilor și pe autodeterminarea națiunilor. A acordat o atenție deosebită procesului de apariție a unor noi state pe teritoriile imperiilor europene prăbușite la sfârșitul războiului și s-a opus condițiilor dure de pace și reparațiilor de război impuse Germaniei.

Dar tocmai aici începea conflictul cu ceilalți. Wilson venea cu un internaționalism idealist, impregnat de un puternic moralism, orientare care va primi mai târziu numele de Wilsonianism. În logica lui, pacea nu trebuia să fie doar o încheiere a războiului, ci o construcție menită să împiedice repetarea lui. La Paris, această viziune nu era împărtășită în același fel de toți partenerii săi.

Mai era și slăbiciunea lui politică. Deși își formase un grup de consilieri cu cea mai înaltă calificare din diferite domenii academice, personalitatea lui neîncrezătoare l-a făcut să renunțe la o serie de apropiați, între care cel mai important a fost Edward M. House. În plus, a făcut o mare greșeală refuzând să includă în delegația americană vreun politician republican important. Decizia a politizat dezbaterile din țară și i-a slăbit sprijinul inițial. Liderul care voia să dea o nouă ordine lumii ajungea la masa păcii cu propriul sprijin fragilizat chiar din interior.

Lloyd George între urne și realism

David Lloyd George venea dintr-un cu totul alt registru. Liberal britanic, el preluase puterea la sfârșitul anului 1916 și gestionase efortul de război al Marii Britanii. Guvernul lui de coaliție era sprijinit mai ales de conservatori, nu de propriii colegi liberali, iar această ruptură avea să contribuie la declinul Partidului Liberal în politica britanică.

În 1918, imediat după încheierea războiului, a câștigat o victorie răsunătoare în alegeri. În campanie, discursul lui la adresa Germaniei fusese foarte dur. Parisul a arătat însă o altă față a sa. La conferință, Lloyd George a avut o poziție mult mai moderată. Spre deosebire de Clemenceau și Orlando, nu a vrut să distrugă economia și sistemul politic germane prin despăgubiri uriașe.

Fraza pe care a rostit-o despre locul său la masa negocierilor a rămas celebră tocmai pentru că surprinde presiunea dintre poziții atât de diferite:

„Destul de bine, având în vedere că am fost așezat între Isus Hristos și Napoleon [Wilson și Clemenceau].”

În această formulare ironică se vede perfect locul lui Lloyd George. Între idealismul lui Wilson și duritatea lui Clemenceau, el a încercat să joace rolul negociatorului flexibil. Despre el s-a spus că a fost cel mai amabil și mai flexibil și, probabil, cel mai bun la negociere. The New York Times l-a caracterizat drept „a pragmatist determined to protect and expand the interests of the British Empire”. Formula rezumă limpede felul în care moderația lui nu era lipsă de interes, ci calcul politic. Nu voia distrugerea Germaniei, dar urmărea interesele Imperiului Britanic.

Aici se vede una dintre marile tensiuni ale conferinței. Victoria împotriva Germaniei nu rezolva automat întrebarea esențială: cât de aspră trebuia să fie pacea? Lloyd George știa să vorbească dur în campanie și să negocieze mai prudent la Paris. Era una dintre figurile care înțelegeau că între opinia publică și arhitectura unei păci durabile poate apărea o prăpastie.

Orlando și momentul în care Italia s-a ridicat de la masă

Vittorio Emanuele Orlando, numit de obicei „Premierul Victoriei”, a adus la Paris revendicările Italiei. Fusese ales în Camera Deputaților în 1897 pentru districtul Partinico și reales constant până în 1925. Aliat cu Giovanni Giolitti, Orlando devenise o figură politică importantă, iar la Conferința de Pace conducea delegația italiană.

Miza sa era limpede. El cerea îndeplinirea promisiunilor secrete din Tratatul de la Londra din 1915, prin care Aliații promiseseră Italiei compensații teritoriale pentru intrarea în Primul Război Mondial. La Paris, însă, s-a lovit de opoziția lui Wilson. Președintele american a acceptat anexarea de către Italia a Trento, Tirolului de Sud, Triestului și Istriei, dar s-a opus anexării Dalmației. Ciocnirea dintre cei doi a fost una dintre rupturile cele mai vizibile ale conferinței.

Consecințele au fost imediate. Ca urmare a poziției americane, Orlando a pierdut și sprijinul francez și britanic pentru satisfacerea revendicărilor teritoriale italiene. A părăsit Conferința de Pace. Pentru o vreme, masa celor patru a rămas a celor trei.

Absența lui a avut și o semnificație simbolică. Deși Cei Patru Mari reprezentau marile puteri aliate, unitatea lor era departe de a fi solidă. Când cererile italiene nu au fost luate în seamă, Orlando s-a retras temporar, iar celelalte trei țări au rămas principalii arhitecți ai păcii, grupul fiind cunoscut atunci drept „cei Trei Mari”. Delegația italiană s-a întors după 11 zile. Dar întoarcerea nu a însemnat și o soluție satisfăcătoare pentru Italia.

Orlando s-a întors după o scurtă perioadă și a încheiat negocierile. Totuși, problema de fond a rămas. Nu a fost găsită o soluție care să mulțumească Italia. Orlando a demisionat, fiind urmat de Francesco Nitti. Așa-numita „victorie mutilată” a fost apoi folosită ca propagandă și a jucat un rol în ascensiunea lui Benito Mussolini. În cazul Italiei, pacea de la Paris nu a adus liniștire, ci o frustrare politică ce avea să fie exploatată mai târziu.

Există aici o lecție rece a conferinței. Victoria militară nu garantează satisfacția politică. Italia era de partea învingătorilor, dar la Paris s-a simțit tratată ca o putere care nu-și poate transforma pe deplin speranțele în frontiere.

Clemenceau și obsesia siguranței

Dacă Wilson căuta o ordine nouă, iar Lloyd George căuta echilibrul, Georges Clemenceau căuta siguranță. Om de stat francez, medic și jurnalist, el fusese prim-ministru al Franței între 1906 și 1909, apoi din nou din 1917 până în 1920. Poreclele sale, „Le Tigre” și „Père-la-Victoire”, spuneau mult despre felul în care era perceput.

După ce i-a succedat lui Paul Painlevé ca premier în noiembrie 1917, Clemenceau a format un guvern de coaliție în care era și ministru de război. A reînnoit moralul scăzut al Franței, i-a convins pe aliați să accepte un sistem unificat de comandă și a împins efortul de război cu vigoare până la victoria finală.

La Paris, această experiență s-a tradus într-o linie fermă. Clemenceau a insistat asupra dezarmării Germaniei și nu a fost niciodată mulțumit de Tratatul de la Versailles. A fost principalul opozant al lui Wilson, ale cărui idei le considera prea idealiste. Pentru el, problema nu era doar cum ar trebui să arate o lume mai bună, ci cum urma Franța să fie apărată într-o Europă care tocmai trecuse printr-un război devastator.

Clemenceau a fost unul dintre negociatorii care și-au impus cel mai puternic punctul de vedere în prevederile Tratatului de la Versailles. Și totuși, chiar el a rămas nemulțumit la finalul negocierilor, considerând că puterile semnatare nu adoptaseră o poziție destul de dură față de Germania. Această nemulțumire este esențială pentru a înțelege spiritul conferinței. Chiar și atunci când tratatele au fost semnate, unul dintre principalii lor arhitecți credea că pacea nu mersese suficient de departe.

În jurul lui Clemenceau se adună una dintre marile contradicții ale anului 1919. Un lider care contribuise decisiv la victoria finală a Franței nu privea pacea ca pe o încheiere liniștitoare, ci ca pe un compromis insuficient. Tocmai acest sentiment explică asprimea poziției sale și conflictul constant cu idealismul lui Wilson.

Pacea făcută de patru și fisurile lăsate în urmă

Cei Patru Mari au decis formele finale ale principalelor tratate ale ordinii postbelice. Aceasta este partea cea mai vizibilă a moștenirii lor. Dar la fel de important este felul în care au ajuns la aceste forme: prin tensiune, neîncredere, diferențe de limbă, obiective incompatibile și compromisuri incomplete.

Wilson urmărea Liga Națiunilor, autodeterminarea și o pace care să nu împingă Germania spre o nouă catastrofă. Lloyd George căuta o soluție mai moderată decât cea cerută de alții, fără a pierde din vedere interesele britanice. Orlando cerea aplicarea promisiunilor făcute Italiei și a transformat refuzul lor într-o ruptură deschisă. Clemenceau dorea dezarmarea Germaniei și o pace mai severă, din convingerea că siguranța Franței cerea măsuri ferme.

Din această ciocnire s-a născut arhitectura păcii de la Paris. Dar pacea nu a ieșit din conferință ca un proiect coerent al unei singure voințe. A ieșit ca rezultatul unei lupte între viziuni. Chiar numele de Consiliul celor Patru ascunde, de fapt, o realitate mai tulbure: patru lideri la aceeași masă, fiecare împins de propria țară, de propriile calcule și de propriul fel de a înțelege victoria.

De aceea istoria lor nu este doar povestea unor oameni importanți adunați într-o capitală a diplomației. Este povestea felului în care se face pacea după un război uriaș: în săli de negocieri, prin formule de tratat, prin concesii și refuzuri, prin lideri care vor lucruri diferite și știu că deciziile lor vor rămâne. Cei Patru Mari au fost centrul acelui moment. Iar tratatele pe care le-au modelat au fost urmarea lui concretă și durabilă.