Campania Gallipoli și victoria otomană care a schimbat războiul

Imagine: The Seattle star, Public domain, via Wikimedia Commons

În dimineața de 18 martie 1915, strâmtoarea se îngusta până la numai 1,6 kilometri. Acolo au intrat cuirasatele aliate, susținute de crucișătoare și distrugătoare, convinse că pot forța Dardanelele și deschide drumul spre Constantinopol. La ora 2:00 p.m., după o relatare a statului major otoman, „toate firele de telefon au fost tăiate, toate comunicațiile cu cetățile au fost întrerupte, unele dintre tunuri fuseseră scoase din luptă”. Părea clipa în care apărarea cedează.

Dar sub apă așteptau minele. Bouvet s-a scufundat. Irresistible și Inflexible au fost grav avariate. Ocean, trimis să ajute, a fost și el lovit. Suffren și Gaulois au intrat într-o nouă linie de mine pusă în secret de Nusret. Deminatoarele, manevrate de civili și măturate de focul otoman, s-au retras. Iar când amiralul John de Robeck a ordonat „rechemarea generală”, nu se stingea doar un atac naval. Se năștea o altă campanie, mai lungă și mai grea, care avea să înghită peninsula Gallipoli timp de opt luni.

La capătul ei, Aliații se vor retrage în Egipt. Campania va rămâne una dintre cele mai mari victorii otomane din război, un moment definitoriu pentru Turcia, locul în care Mustafa Kemal a ieșit în evidență ca militar și data de 25 aprilie, ziua debarcării, va deveni pentru Australia și Noua Zeelandă „Ziua Anzac”, cea mai importantă comemorare a soldaților morți și a veteranilor de război.

Drumul spre strâmtori

Miza era limpede. Peninsula Gallipoli forma malul nordic al Dardanelelor, iar strâmtoarea furniza o cale maritimă către Imperiul Rus, unul dintre statele Antantei. Regatul Unit și Franța voiau controlul acestei rute. Dincolo de ea se afla și o țintă mai mare: capitala otomană, Constantinopol.

Intrarea Imperiului Otoman în război a schimbat totul. La 30 iulie 1914, liderii otomani acceptaseră un tratat secret de alianță cu Germania împotriva Rusiei. La 2 august, britanicii au rechiziționat două vase de luptă moderne construite pentru Marina Otomană, gest care a tensionat puternic relațiile. Apoi, vasele germane Goeben și Breslau au trecut prin Dardanele spre Constantinopol. În septembrie, misiunea navală britanică a fost rechemată. La 27 octombrie, cele două crucișătoare, rebotezate Yavûz Sultân Selîm și Midilli, au ieșit în Marea Neagră, au bombardat Odesa și au scufundat câteva vase rusești. La 31 octombrie 1914, otomanii au intrat oficial în război de partea Puterilor Centrale.

Pentru Antantă, problema Dardanelelor devenise urgentă. Frontul de Vest ajunsese în impas. Rutele spre Rusia erau blocate sau impracticabile, iar intrarea în Marea Neagră era controlată de otomani. În noiembrie, Winston Churchill a propus un atac naval asupra Dardanelelor, mizând și pe folosirea unor vase depășite, care nu puteau fi trimise împotriva flotei germane. Exista speranța că un atac împotriva otomanilor va atrage și Bulgaria și Grecia de partea Antantei. La 2 ianuarie 1915, Marele Duce Nicolae al Rusiei a cerut ajutor Regatului Unit împotriva ofensivei otomane din Caucaz. Planurile au început să prindă formă.

Ziua în care marea nu a fost de ajuns

La 17 februarie 1915, un avion maritim britanic de pe HMS Ark Royal a zburat deasupra strâmtorii în recunoaștere. Două zile mai târziu a început bombardamentul asupra artileriei otomane de coastă. Până la 25 februarie, cetățile exterioare fuseseră distruse, iar intrarea deminată. Pușcașii marini regali au debarcat la Kum Kale și Sedd el Bahr pentru a distruge tunuri. Churchill a împins operațiunea înainte, convins că succesul e aproape.

Amiralul Sackville Carden i-a telegrafiat la 4 martie că flota ar putea ajunge la Istanbul în 14 zile. O interceptare radio germană arăta că forturile otomane rămâneau fără muniție. Dar Carden, epuizat de stres, a fost scos din comandă. În locul lui a venit John de Robeck. El a condus lovitura principală din 18 martie.

Înfrângerea de atunci a schimbat natura campaniei. Tentativele Aliaților de a forța strâmtoarea doar pe mare au fost oprite din pricina pierderilor și a vremii nefavorabile. A început planificarea capturării fortificațiilor prin atacuri terestre. Două submarine aliate au încercat să traverseze Dardanelele și au fost pierdute din cauza minelor și a curenților puternici.

În tabăra otomană, victoria a ridicat moralul. Ziua de 18 martie avea să fie sărbătorită în Turcia ca o mare victorie. Dar apărarea nu era doar o chestiune de moral. Era și o chestiune de oameni, poziții și timp câștigat.

O peninsulă întărită și o invazie amânată

După eșecul naval, Aliații au adunat forțe terestre pentru a elimina artileria mobilă otomană, cea care împiedica deminatoarele să curețe drumul pentru vasele mari. Lord Kitchener l-a numit pe generalul Sir Ian Hamilton la comanda Forței Expediționare Mediteraneene de 78.000 de oameni. În Egipt se aflau deja soldați australieni și neozeelandezi, reuniți în Corpul ANZAC sub comanda lui William Birdwood. Lor li se alăturau Divizia 29 Britanică, Divizia Navală Regală și Corpul Expediționar Oriental francez.

Operațiunea era complicată din start: număr limitat de trupe, teren accidentat, puține plaje de debarcare și dificultăți logistice grave. Mai mult, forța nu fusese pregătită pentru o debarcare sub foc inamic. Aliații au subestimat capacitatea de luptă a soldaților otomani. Serviciile lor de informații nu au pregătit adecvat campania și, în unele cazuri, s-au bazat pe informații luate din broșuri turistice egiptene.

Amânarea până la sfârșitul lui aprilie le-a dat otomanilor răgazul de care aveau nevoie. Apărarea era organizată de Armata a V-a, comandată de Otto Liman von Sanders. Toți erau de acord asupra unui lucru: cheia era controlul înălțimilor. Aici apărea însă disputa. Mustafa Kemal, locotenent-colonel, credea că Capul Helles și Gaba Tepe sunt cele mai probabile locuri de debarcare. Sanders considera mai vulnerabil Golful Besika, pe malul asiatic, și a concentrat acolo două divizii.

La începutul lui aprilie, după sosirea Diviziei 3 și a unei brigăzi de cavalerie de la Constantinopol, forțele otomane din linia frontului ajunseseră la 60.000-62.077 de oameni. Sanders a ordonat îmbunătățirea comunicațiilor terestre și maritime, mutarea trupelor pe timp de noapte, săparea de tranșee și construirea de poziții pentru tunuri. El avea să scrie mai târziu:

„britanicii ne-au lăsat patru săptămâni bune răgaz pentru toată această muncă înainte de marea lor debarcare… Acest răgaz a fost suficient doar pentru a fi luate cele mai indispensabile măsuri.”

Pe coastă, plajele au fost cablate și minate improvizat. În spate, Divizia 19 a lui Mustafa Kemal a fost păstrată ca rezervă generală, gata să fie trimisă acolo unde va veni lovitura.

25 aprilie 1915

Debarcările, prevăzute pentru 23 aprilie, au fost amânate din cauza vremii nefavorabile și au avut loc la 25 aprilie. Planul Aliaților urmărea să asigure țărmul nordic, să captureze forturile și bateriile otomane și să deschidă drumul flotei spre Marea Marmara și Constantinopol.

La Helles, Divizia 29 a debarcat pe cinci plaje, de la „S” la „Y”. Francezii au făcut o diversiune la Kum Kale, pe malul asiatic. Mai la nord, trupele Anzac urmau să debarce la nord de Gaba Tepe, să înainteze peste peninsulă și să taie retragerea forțelor otomane de la Kilitbahir.

La plaja „Y”, Aliații au debarcat fără opoziție și au înaintat în interior. Era unul dintre cele mai bune momente ale lor din întreaga campanie. Dar, în lipsa ordinelor pentru exploatarea poziției, comandantul și-a retras oamenii spre plajă. Otomanii au adus apoi un batalion al Regimentului 25 și au blocat orice altă mișcare.

La plajele „V” și „W”, debarcările au fost cumplite. La „V”, sub vechea cetate Seddülbahir, trupele au coborât de pe carboniferul convertit SS River Clyde și din bărci deschise. La „W”, Lancashire Fusiliers au debarcat pe un țărm înconjurat de dune și blocat cu sârmă ghimpată. Apărătorii otomani aveau poziții excelente și au produs pierderi grele. Din primii 200 de soldați care au ieșit pe rampa lui River Clyde, doar 21 au ajuns pe plajă. La „W”, Lancashire Fusiliers au pierdut 600 de oameni din 1000.

Și la Anzac debarcarea s-a făcut într-un loc nepotrivit, aproximativ 2 kilometri mai la nord decât fusese planificat. Terenul urca abrupt, era tăiat de ravene și acoperit de vegetație deasă. Unitățile australiene s-au rupt unele de altele, au pierdut contactul și au înaintat în grupuri mici. Până la mijlocul dimineții, Mustafa Kemal reorganizase apărarea pentru contraatac.

În acea zi a fost rostit și unul dintre cele mai cunoscute ordine ale campaniei. Rămași fără muniții și înarmați doar cu baionetele, oamenii Regimentului 57 au primit de la Kemal cuvintele care aveau să intre în memoria războiului:

„nu vă ordon să luptați, vă ordon să muriți. În timpul ce va trece până la moartea noastră, alte trupe și alți comantanți vor putea veni să ne ia locul”

Toți soldații regimentului au fost uciși sau răniți. În armata turcă, numărul 57 nu a mai fost atribuit altui regiment.

Seara, situația de la Anzac era atât de nesigură încât Birdwood s-a gândit la reîmbarcare. Vestea că submarinul australian HMAS AE2 pătrunsese în strâmtoare și ajunsese până la Chanak a fost unul dintre factorii care l-au făcut să renunțe la idee. Trupele au rămas și s-au îngropat în pământ. În locul unei pătrunderi rapide în peninsulă, începea un război de poziții.

Krithia, Anzac și uzura

La 27 aprilie, Divizia 19 a lui Mustafa Kemal, întărită cu șase batalioane din Divizia 5, a atacat la Anzac. Aliații au rezistat cu ajutorul tirului naval. A doua zi, la Helles, au încercat să cucerească Krithia. Planul s-a dovedit prea complex și prea slab comunicat. Soldații Diviziei 29 erau deja epuizați. Înaintarea a fost oprită la jumătatea drumului dintre capul Helles și satul Krithia, după pierderea a 3000 de oameni. O victorie rapidă dispărea.

În mai au urmat noi încercări. A doua bătălie de la Krithia, cu 20.000 de oameni, a fost primul atac general de la Helles. Britanicii, francezii, australienii și neozeelandezii au atacat după o pregătire de artilerie de 30 de minute. Au câștigat puțin, au pierdut mult, iar nici Krithia, nici Achi Baba nu au căzut. Brigada 2 Australiană a înaintat 600 de metri, cu 1000 de pierderi. Neozeelandezii au ajuns la sud de sat. Atacul s-a oprit și a urmat consolidarea.

La Anzac, tranșeele ajunseseră pe alocuri la doar câțiva metri una de alta. Lunetiștii, grenadele și raidurile mici făceau zilnic victime. General-maior William Bridges, comandantul Diviziei 1 australiene, a fost rănit în timp ce inspecta o poziție și a murit la 18 mai.

La 19 mai, otomanii au încercat să-i împingă pe australieni și neozeelandezi „înapoi în mare”. Au atacat cu 42.000 de oameni împotriva a 17.000 de apărători. Dar pregătirile au fost observate de un avion britanic pe 18 mai, iar surpriza s-a risipit. Otomanii au suferit circa 13.000 de pierderi, dintre care 3000 de morți. Australienii și neozeelandezii au pierdut 160 de morți și 468 de răniți. Între morți s-a numărat și brancardierul John Simpson Kirkpatrick, devenit legendar pentru felul în care evacua răniții pe un măgar sub focul inamicului.

Pierderile au fost atât de mari încât s-a organizat o încetare a focului pentru îngroparea morților căzuți între linii. Dar răgazul nu a schimbat sensul campaniei. După înfrângerea contraatacului de la jumătatea lui mai, otomanii au încetat asalturile frontale la Anzac. Acolo și la Helles s-a instalat războiul de uzură.

Augustul speranței și al eșecului

Eșecul de la Helles l-a împins pe Hamilton spre un nou plan. Ținta era creasta Sari Bair și terenul înalt de la Dealul 971 și Chunuk Bair. Între timp, cele cinci divizii inițiale ale lui Hamilton ajunseseră la 15, iar cele șase divizii otomane crescuseră la 16.

Planul prevedea o nouă debarcare la Suvla, la 8 kilometri nord de Anzac, urmată de o înaintare spre Sari Bair. În același timp, la Anzac, urma ofensiva spre culmi. Diversiunea de la „Pinul Singuratic” a reușit să captureze principala tranșee otomană, dar atacurile principale au eșuat. Brigada Neozeelandeză de Infanterie a ajuns la 500 de metri de vârful Chunuk Bair în zorii zilei de 7 august, dar a cucerit culmea abia dimineața următoare. Întârzierea a fost fatală pentru atacul de la Nek al Brigăzii 3 Cavalerie Ușoară Australiană. Barajul inițial de artilerie s-a oprit cu șapte minute prea devreme și apărătorii otomani au fost avertizați. Atacul s-a terminat într-un eșec sângeros.

Nici atacul asupra Dealului 971 nu a mai avut loc după ce Brigada 4 Infanterie Australiană și o brigadă indiană s-au rătăcit în timpul nopții. Neozeelandezii au rezistat pe Chunuk Bair două zile. La 10 august, un contraatac condus de Mustafa Kemal i-a măturat de pe înălțimi. Din cei 760 de oameni ai Batalionului Wellington care ajunseseră pe vârf, 711 au murit sau au fost răniți.

La Suvla, debarcarea din noaptea de 6 august a întâmpinat opoziție redusă. Dar general-locotenent Frederick Stopford și-a limitat obiectivele și nu a forțat înaintarea spre interior. Otomanii au ocupat dealurile Anafarta și au închis frontul într-o nouă linie de tranșee. La 21 august, ultimele încercări britanice de a resuscita ofensiva, la Dealul Scimitar și Dealul 60, au eșuat și ele. La 23 august, Hamilton a trecut la defensivă.

Campania se împotmolea. Condițiile de viață se degradau. Căldura și salubritatea slabă au dus la o explozie a populației de muște. Cadavrele neîngropate se umflau și miroseau greu. Bazele Aliaților erau prost amplasate. Dizenteria s-a răspândit în tranșeele de la Anzac și Helles, în timp ce și otomanii sufereau, la rândul lor, de boli soldate cu multe morți.

Retragerea

După eșecul ofensivei din august, campania se îndepărta de obiectiv. În Regatul Unit, succesul otoman lovea opinia publică. Criticile la adresa lui Hamilton ajungeau clandestin acasă, iar perspectiva evacuării a fost luată în calcul la 11 octombrie 1915. Hamilton s-a opus, dar a fost înlocuit cu general-locotenentul Sir Charles Monro.

Între timp, situația strategică se înrăutățea. Bulgaria a intrat în război de partea Puterilor Centrale, deschizând o rută terestră între Germania și Imperiul Otoman. Germanii puteau aduce artilerie grea și avioane moderne. La începutul lui decembrie, cabinetul britanic a confirmat decizia de evacuare.

Furtunile de la sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie au arătat cât de nesustenabilă devenise poziția Aliaților. Ploaia a inundat tranșeele, a înecat soldați și a purtat cadavrele spre linii. Apoi a venit zăpada, iar alți oameni au murit de frig.

Evacuarea s-a dovedit cea mai bine executată operațiune a întregii campanii. La Suvla și Anzac, retragerea s-a făcut spre sfârșitul lui decembrie, ultimele trupe plecând înainte de zorii zilei de 20 decembrie 1915. Numărul soldaților a fost redus treptat din 7 decembrie. Pentru a masca plecarea, au fost folosite șiretlicuri, între ele și pușca lui William Scurry, care trăgea singură printr-un mecanism cu apă picurată într-o tigaie legată de trăgaci. La Anzac, australienii nu au pierdut niciun om în ultima noapte.

Helles a fost păstrat mai mult, dar evacuarea a fost decisă la 28 decembrie. Liman von Sanders a încercat un atac la 7 ianuarie 1916, la pintenul „Gully”, cu infanterie și artilerie. Atacul a eșuat cu pierderi grele. În noaptea de 7/8 ianuarie, sub acoperirea bombardamentului naval, trupele britanice s-au retras spre plaje. Ultimele trupe britanice au părăsit debarcaderul Lancashire la 04:00 în 8 ianuarie 1916. Regimentul Newfoundland a rămas în ariergardă și s-a retras în cele din urmă la 9 ianuarie 1916.

În ciuda temerilor, evacuarea a scos din peninsulă 35.268 de soldați, 3689 de cai și catâri, 127 de tunuri, 328 de vehicule și 1600 de tone de echipament. Dar au rămas în urmă mari cantități de provizii, vehicule, piese de artilerie distruse și animale sacrificate pentru a nu cădea în mâinile otomanilor. Puțin după zorii zilei, otomanii au recucerit Helles.

Ce a rămas după Gallipoli

Campania s-a încheiat cu o înfrângere pentru Aliați și cu o mare victorie pentru otomani. Istoricii citați în surse se despart asupra nuanțelor, dar nu asupra faptului esențial: Aliații nu și-au atins obiectivele. Au încercat să deschidă strâmtorile și să pună presiune directă asupra capitalei otomane. Nu au reușit.

Cauzele sunt clare în surse: obiective prost definite, planificare slabă, artilerie insuficientă, lipsă de experiență, informații și hărți imprecise, încredere exagerată, logistică inadecvată și deficiențe tactice. Geografia a contat enorm. Forțele otomane au folosit înălțimile din jurul plajelor pentru a fixa invadatorii pe fâșii înguste de țărm.

A existat totuși și o zonă importantă de succes pentru Aliați: operațiunile submarine din Marea Marmara. Între aprilie și decembrie 1915, nouă submarine britanice și patru franceze au făcut 15 patrulări și au scufundat un cuirasat, un distrugător, cinci canoniere, 11 transportoare de trupe, 44 de nave de aprovizionare și 148 de vase cu pânze. Aceste acțiuni au afectat comunicațiile otomane și au forțat abandonarea rutei maritime pentru transporturi.

Pe plan politic, Gallipoli a avut urmări adânci în Regatul Unit. Fisher a demisionat în mai după conflictul cu Churchill. Criza a dus la formarea unui guvern de coaliție. Hamilton a fost rechemat la Londra în octombrie 1915. Churchill a fost înlăturat din funcția de prim lord al Amiralității, a rămas pentru scurt timp în Cabinet, apoi a demisionat și a plecat pe Frontul de Vest. O Comisie a Dardanelelor a anchetat eșecul expediției.

În Turcia, campania a devenit un moment definitoriu al istoriei naționale, o ultimă mare reușită în apărarea țării în timp ce Imperiul Otoman se prăbușea. Lupta a format baza Războiului Turc de Independență și a proclamării Republicii Turcia opt ani mai târziu, sub conducerea lui Mustafa Kemal. În Australia și Noua Zeelandă, Gallipoli este adesea văzută ca momentul apariției conștiinței naționale. Data de 25 aprilie a rămas „Ziua Anzac”.

Prețul a fost uriaș. Se crede că au murit peste 100.000 de oameni. În total, campania a făcut aproape jumătate de milion de victime. Condițiile insalubre au lovit și ele greu: se estimează că cel puțin 145.000 de soldați britanici s-au îmbolnăvit în timpul campaniei, iar numărul turcilor bolnavi este estimat la 64.000.

Gallipoli nu a deschis Dardanelele. Nu a adus Constantinopolul sub bombardamentul decisiv al flotei aliate. Dar a schimbat cariere, guverne, memorii naționale și felul în care armatele aveau să gândească, mai târziu, războiul amfibiu. A rămas în istorie ca o campanie în care miza a fost enormă, drumul a fost greșit ales, iar prețul a fost plătit pe plaje, în ravene și în tranșeele unei peninsule devenite simbol.