Bătălia de la Varna și drumul deschis otomanilor spre estul Europei

În dimineața de 10 noiembrie 1444, lângă Varna, între lac, mare și înălțimile împădurite ale platoului Franga, armata creștină avea puțin loc de manevră și tot mai puțin timp. În față venea o oaste otomană superioară numeric. În spate, terenul nu oferea salvare, ci era o capcană. În noaptea dinainte se discutase retragerea, apoi apărarea. Până la urmă, s-a ales lupta.

A fost ultima bătălie a Cruciadei de la Varna, o încercare disperată de a opri înaintarea otomană în Balcani. S-a sfârșit cu victoria sultanului Murad al II-lea asupra armatelor Poloniei și Ungariei, conduse de Vladislav al III-lea și de Ioan (Iancu) de Hunedoara. Mai mult de jumătate dintre soldații creștini au pierit. Regele a căzut în luptă. Înfrângerea de la Varna a pus capăt, pentru mai multe decenii, eforturilor de a opri cucerirea estului Europei de către Imperiul Otoman.

Un regat în criză și un război care continua

Povestea bătăliei începe cu o criză de succesiune. Regatul Ungariei intrase în dificultate după moartea regelui Sigismund, în 1437. Succesorul său, regele Albert, a domnit doar doi ani și a murit în 1439, lăsând-o pe văduva sa, Elizabeth, cu un copil nenăscut, Ladislaus. În acest gol de putere, nobilii maghiari l-au chemat pe tânărul rege al Poloniei, Vladislav al III-lea, pe tronul Ungariei. De la el așteptau ajutor în apărarea împotriva turcilor.

De cealaltă parte, conflictul cu otomanii nu încetase, chiar dacă se ajunsese pentru o vreme la pace. După expedițiile nereușite din 1440-1442 împotriva Belgradului și Transilvaniei și după înfrângerile suferite de turci în campania lungă a lui Iancu de Hunedoara din 1442-1443, sultanul Murad al II-lea a semnat cu Ungaria un armistițiu de zece ani. În august 1444, după ce a făcut pace cu Emiratul Karaman din Anatolia, a cedat tronul fiului său Mehmed al II-lea, care avea doisprezece ani.

Pacea însă nu a închis războiul. În pofida tratatului, Ungaria a colaborat cu Republica Venețiană și cu papa Eugen al IV-lea pentru organizarea unei noi cruciade. Sursele engleze arată insistența cardinalului Julian Cesarini, care susținea că tratatul nu era valabil, fiind încheiat cu necredincioși. Din clipa în care vestea noii coaliții a ajuns la otomani, Murad a fost chemat să revină. În versiunea românească, fiul său îl convinge printr-o formulare devenită celebră:

„Dacă tu ești sultanul, trebuie să-ți conduci armatele; dar dacă eu sunt sultanul, îți ordon prin prezenta să vii și să-mi conduci armatele”.

Murad s-a întors și a preluat comanda armatei otomane. Din acel moment, drumul spre confruntarea decisivă era deschis.

O cruciadă cu multe promisiuni și lipsuri reale

Armata creștină strânsă pentru această campanie era eterogenă și, de aceea, greu de condus. Era alcătuită în principal din forțe maghiare și poloneze, la care se adăugau boemi, valahi și detașamente mai mici de trupe papale, bosniaci, croați, bulgari, lituanieni și ruteni. Sursa românească menționează și cehi, cavaleri papali, sârbi și valahi. Sursa engleză notează participarea unor refugiați armeni din Regatul Ungariei și faptul că bulgari locali din Vidin, Oryahovo și Nicopolis s-au alăturat înaintării creștine, iar la 10 octombrie, lângă Nicopolis, circa 7.000 de călăreți valahi sub Mircea al II-lea au intrat și ei în campanie.

Pe hârtie, proiectul părea mai amplu decât avea să fie pe câmpul de luptă. Creștinii se bazaseră pe un sprijin naval hotărâtor. Primeau promisiuni de la Veneția că flota acesteia nu le va permite turcilor să treacă Bosforul. În sursa engleză apar și detalii concrete: nave papale, venețiene și burgunde blocau Dardanelele, iar o a doua flotilă de șase corăbii bloca Bosforul. Planul era clar. Armata ungară urma să înainteze spre Varna, iar flotele să împiedice venirea principalelor forțe otomane din Asia.

Planul a eșuat. Ambele blocade au dat greș, iar principala forță otomană, împreună cu sultanul, a trecut Bosforul la 18 octombrie 1444.

În același timp, armata creștină suferea de lipsuri serioase. Maghiarii erau slab echipați. Ajutoarele promise din Albania și Constantinopol nu au sosit. Infanteria era puțină: între una și trei sute de mercenari cehi înarmați cu muschete, potrivit sursei românești. Exista și un număr de aproximativ o sută de care de război, fiecare cu echipajul lui. Restul oștii era în mare parte cavalerie grea, alcătuită din mercenari regali și străini, plus câteva steaguri episcopale și nobiliare.

Rapiditatea înaintării spre Varna nu a putut compensa aceste neajunsuri. Fortărețele otomane au fost ocolite, însă adevărata problemă rămânea alta: dacă flotele nu reușiseră să oprească trecerea otomanilor, campania risca să se transforme dintr-o ofensivă într-o confruntare directă cu o forță mai mare.

Noaptea hotărârii

La 9 noiembrie, târziu, o mare armată otomană, de aproximativ 40.000 sau 60.000 de oameni, s-a apropiat de Varna dinspre vest. Cifrele diferă în surse, dar toate indică un aspect esențial: creștinii erau inferiori numeric. În total, armata lui Iancu și Vladislav număra aproximativ 20.000 de cruciați, deși sursa românească amintește și varianta de 30.000.

În acea noapte s-a ținut un consiliu militar suprem convocat de Iancu de Hunedoara. Cardinalul Cesarini a susținut o retragere rapidă. Problema era că retragerea devenise aproape imposibilă. Armata creștină era prinsă între Marea Neagră, lacul Varna, pantele abrupte și împădurite ale platoului Franga și inamic. Cesarini a propus atunci o apărare de tip wagenburg, o întărire improvizată din care de luptă, până la sosirea flotei creștine. Magnații unguri și comandanții croați și cehi l-au sprijinit.

Însă Vladislav, tânăr, și Iancu de Hunedoara au respins tactica defensivă. Sursele păstrează și cuvintele atribuite lui Iancu:

„To escape is impossible, to surrender is unthinkable. Let us fight with bravery and honor our arms.”

Vladislav a acceptat această poziție și i-a dat comanda. Dimineața, Iancu a așezat armata în arc, între lacul Varna și platoul Franga, pe o linie de aproximativ 3,5 kilometri.

În centru se aflau două steaguri totalizând 3.500 de oameni din garda polono-ungară a regelui, mercenari regali unguri și steaguri ale nobililor maghiari. Cavaleria valahă a fost ținută în rezervă, în spatele centrului.

Aripa dreaptă, așezată spre deal și spre satul Kamenar, număra 6.500 de oameni în cinci steaguri. O conduceau, între alții, episcopul de Varadin, cardinalul Cesarini, episcopul de Eger Simon Rozgonyi și banul Slavoniei, Franko Talovac, care comanda un steag croat. Aripa stângă, cu 5.000 de oameni în cinci steaguri, era condusă de Mihail Szilágyi, cumnatul lui Iancu, și cuprindea transilvănenii lui Iancu, bulgari, mercenari germani și steaguri de magnați unguri.

În spatele acestui dispozitiv, mai aproape de mare și de lac, stătea wagenburgul apărat de 300 sau 600 de mercenari cehi și ruteni sub comanda hatmanului Ceyka, alături de polonezi, lituanieni și valahi. Fiecare car era deservit de 7 până la 10 soldați, iar întăriturile aveau și bombarde.

În față, otomanii își dispuseseră centrul cu ieniceri și trupe din Rumelia în jurul a două movile funerare tracice, de pe una dintre ele Murad observând și dirijând lupta. Ienicerii se fortificaseră în spatele șanțurilor și a două palisade. Aripa dreaptă otomană era formată din kapikulu și sipahii din Rumelia, iar aripa stângă din akîngii, sipahii din Anatolia și alte forțe. Arcașii ieniceri și cavaleria ușoară akîngie ocupau platoul Franga.

Atacul care a rupt lupta

Bătălia a început cu lovitura cavaleriei ușoare otomane asupra croaților conduși de banul Franco Talotsi. Pe partea stângă a creștinilor s-a răspuns cu bombarde și arme de foc, iar atacul a fost oprit. Numai că succesul s-a transformat repede în dezordine. Soldații creștini au pornit în urmărirea otomanilor fără ordine. Cavaleria anatoliană i-a lovit din flanc.

Aripa dreaptă creștină a încercat să se retragă spre mica fortăreață Galata, de cealaltă parte a golfului Varna. Cei mai mulți au fost uciși însă în mlaștinile din jurul lacului Varna și al râului Devnya. Acolo și-a găsit sfârșitul și cardinalul Cesarini. Numai trupele lui Talotsi au reușit să se retragă în spatele wagenburgului.

Pe celălalt flanc, otomanii i-au atacat pe ungurii și bulgarii lui Mihail Szilágyi. Prima lor împingere a fost oprită și respinsă, apoi sipahiii au atacat din nou. În acel moment, Iancu de Hunedoara a hotărât să intervină personal. L-a sfătuit pe Vladislav să aștepte până la întoarcerea lui și a pornit înainte cu două companii de cavalerie.

Acesta a fost momentul de cotitură al bătăliei. Tânărul rege a ignorat sfatul lui Iancu. Cu 500 de cavaleri polonezi a năvălit asupra centrului otoman. Ținta era clară și directă: spargerea infanteriei ienicerilor și capturarea lui Murad. Sursele spun că au fost aproape de reușită.

Dar în fața cortului sultanului totul s-a prăbușit. Potrivit sursei engleze, calul lui Vladislav fie a căzut într-o capcană, fie a fost înjunghiat. Sursa românească rezumă mai dur finalul: regele a căzut într-o capcană și a fost decapitat. Există, în sursa engleză, și o nuanță importantă: cronicarii turci susțin decapitarea pe câmpul de luptă, în timp ce o notă personală a lui Murad al II-lea ar afirma că Vladislav a supraviețuit bătăliei și a fost executat mai târziu în captivitate. Aceeași sursă arată că moartea presupusă a regelui nu a fost văzută de oamenii lui polonezi sau unguri, iar otomanii nu au prezentat nici trupul, nici capul. De aceea au existat incertitudini și zvonuri despre posibila lui supraviețuire. Cert este însă că el nu s-a mai întors nici în Polonia, nici în Ungaria și a fost considerat căzut în luptă.

Pentru o armată deja aflată sub presiune, dispariția regelui din mijlocul atacului a fost lovitura decisivă. Cavaleria rămasă a coaliției s-a demoralizat și a fost înfrântă. La întoarcere, Iancu a încercat cu disperare să recupereze trupul regelui, dar nu a mai putut decât să organizeze retragerea rămășițelor armatei sale. În haosul care a urmat, armata a suferit mii de pierderi și a fost aproape nimicită. Nici capul, nici corpul regelui nu au fost găsite.

După Varna

Înfrângerea a avut urmări imediate și adânci. Mai mult de jumătate dintre soldații creștini au pierit. Moartea lui Vladislav al III-lea a lăsat Ungaria în mâinile lui Ladislau Postumul al Boemiei și Ungariei, un copil de patru ani. Iancu de Hunedoara a devenit regent. Sursa engleză adaugă că, după moartea lui Vladislav, Iancu a ajuns unul dintre cei mai importanți și mai puternici membri ai nobilimii maghiare și a devenit guvernator al Ungariei la 5 iunie 1446.

Iancu însuși a scăpat cu greu după bătălie. Ajuns la Dunăre, a fost capturat în Țara Românească de Vlad Dracul și întemnițat, fie ca garanție în cazul unei represalii otomane, fie pentru o răscumpărare mare. O altă versiune menționată în sursa engleză spune că a fost prins din greșeală de grăniceri valahi care nu l-au recunoscut și a fost eliberat de Vlad Dracul când cei doi s-au întâlnit față în față.

La nivel politic și militar, semnificația bătăliei a fost mult mai mare decât soarta unei singure campanii. Înfrângerea de la Varna a pus capăt eforturilor de a opri cucerirea estului Europei de către Imperiul Otoman pentru mai multe decenii. A fost, cum spune sursa engleză, ultima încercare de a împiedica extinderea otomană în Balcani. Victoria otomană a îndepărtat o opoziție importantă din calea expansiunii lor spre centrul și estul Europei.

De asemenea, ea a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453. Sursa engleză merge mai departe și arată că victoria otomană de la Varna, urmată de victoria otomană din a doua bătălie de la Kosovo în 1448, a descurajat eforturile de rezistență creștină pentru o perioadă considerabilă.