Bătălia de la Valea Albă, lupta care nu i-a deschis Moldovei drumul spre cucerire

După aproape patruzeci de zile de înaintare prin Moldova, Mahomed al II-lea încă nu-l adusese pe Ștefan cel Mare la bătălia decisivă pe care o căuta. Țara nu se lăsa prinsă ușor. Pădurile și mlaștinile nu îngăduiau desfășurarea clasică a unei armate mari, iar loviturile veneau altfel: din hărțuieli, din ambuscade, din atacuri asupra detașamentelor mici. Sultanul avea nevoie de o singură ruptură, de o bătălie care să hotărască soarta campaniei. Ștefan, dimpotrivă, încercase s-o evite cât putuse.

La 26 iulie 1476, lângă Războieni sau Valea Albă, în județul Neamț, clipa aceasta a venit. O mică armată moldovenească, rămasă în jurul domnului după o primăvară de lupte și după risipirea unei părți din oaste, s-a aflat în fața armatei invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul. Turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost o înfrângere pentru moldoveni. Dar n-a fost și sfârșitul rezistenței Moldovei. Tocmai aici stă greutatea acestei bătălii.

Oastea rămasă după primăvara invaziei

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat la Valea Albă, trebuie văzut mai întâi cu ce forțe a intrat Ștefan în acea zi. Oastea sa avea două forme. Oastea mică era compusă din cetele de pe moșiile boierilor și din cetele de târgoveți. Era o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la 12-15.000 de oameni. Oastea Mare cuprindea, pe lângă această oaste mică, și cetele de răzeși, nu la fel de bine înarmați, dar care puteau ridica efectivul până la 40-50.000 de oameni.

Numai că, în primăvara anului 1476, Moldova fusese lovită din mai multe părți. La cererea sultanului Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul, cetele tătărești au invadat țara. Aproximativ 15.000 de tătari au înaintat din estul Moldovei către sud-vest, încercând să facă joncțiunea cu trupele turcești. Ștefan a pornit mai întâi împotriva lor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt la Ștefănești, pe malul Prutului. A fost o victorie importantă, fiindcă îndepărta un adversar extrem de incomod prin mobilitatea lui.

Victoria aceasta a avut însă un preț imediat. Mari cete de răzeși au cerut să se întoarcă la vetrele lor, ca să vadă ce lăsase în urmă invazia tătărească în satele lor. Ștefan a fost nevoit să-i lase să plece. În locul unei Oști Mari, i-a rămas la dispoziție doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari. Cu această forță a continuat lupta. Nu printr-o ciocnire deschisă, ci prin hărțuirea armatei otomane, mai ales a cavaleriei ușoare turcești, achingiii, acele cete care asigurau, prin jaf, aprovizionarea armatei cu hrană și nutreț.

Sursele în limba engleză întăresc această imagine a campaniei. Moldova era un pământ greu pentru formele clasice de război. Pădurile, mlaștinile, drumurile puține și folosirea terenului de către moldoveni făceau dificilă înaintarea unei armate mari și, mai ales, folosirea eficientă a artileriei grele și a echipamentelor. Armata otomană a înaintat prin țară fără să-l poată sili pe Ștefan la o mare bătălie. Sultanul a fost nevoit să se sprijine chiar pe aprovizionarea adusă de flota otomană de pe Dunăre. Din partea moldovenilor, tactica era limpede: evitarea luptei decisive și nimicirea detașamentelor izolate ori de câte ori se ivea prilejul.

Ziua în care lupta nu a mai putut fi evitată

La Valea Albă, această strategie a ajuns la limită. Potrivit sursei în limba engleză, Ștefan a fost silit să lupte atunci când s-a aflat înconjurat din toate părțile, aproape de Cetatea Neamțului. El a atacat avangarda aflată sub comanda lui Hadım Süleyman Pașa. Acesta a încălecat și a răspuns atacului, iar prin felul în care și-a desfășurat corpurile de oaste, Mahomed a reușit să-l constrângă pe adversar să intre în bătălia pe care o evitase.

Ștefan a încercat să-l înfrângă pe Süleyman Pașa și să-l silească să se retragă. Dar sultanul a alimentat continuu câmpul de luptă cu unități mici. Când a ajuns cu grosul armatei sale, Ștefan a fost silit să se retragă într-o poziție întărită. Acolo se va juca totul.

Desfășurarea luptei, așa cum o dă sursa românească, începe în jurul orei 3 după-amiaza. O parte a cavaleriei moldovenești, aproape 4.000 de oameni, a atacat tabăra musulmană. Nu era o izbucnire pripită, ci începutul unui dispozitiv pregătit. Un alt corp de oaste, de aproximativ 1.000 de oameni, fusese ascuns într-un pâlc de pădure, cu misiunea precisă de a lovi din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe atacatori.

Mahomed, hotărât să rezolve într-o singură bătălie soarta campaniei, a ordonat riposta. Cei 4.000 de călăreți moldoveni s-au retras către Valea Pârâului Alb, o vale întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri. Acolo apărarea fusese pregătită pentru a oferi protecție celor care urmau să țină piept atacului. Cavaleria moldovenească a fost urmărită de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia. Iar în acel punct, urmărirea s-a transformat într-o capcană.

Capcana din Valea Pârâului Alb

Turcii au intrat în focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri. Din pădure a căzut apoi și lovitura flancului: cei 1.000 de călăreți lăsați acolo de Ștefan au atacat din lateral și din spate. Acțiunea a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești. Era exact felul de luptă pe care Moldova îl putea da cu folos: teren pregătit, obstacole, foc concentrat, atac surprinzător dintr-o margine ascunsă.

Sursa în limba engleză adaugă câteva detalii importante despre această poziție. Cu cei 20.000 de oameni aflați sub comanda sa, Ștefan și-a sprijinit spatele de un deal împădurit. Și-a întărit frontul și flancurile prin șanțuri sau întărituri numite peçine, a ridicat lucrări defensive din copaci și căruțe, a așezat caii în fața acestor apărări și și-a plasat artileria chiar în prima linie. Armata moldoveană mai cuprindea și contingente auxiliare alcătuite din ostași poloni și unguri aleși.

De pe această poziție, moldovenii au turnat asupra armatei otomane foc de tun, foc de armă, săgeți și lovituri de arbaletă. Terenul îi ajuta. Pământul pe care stăteau trupele turcești era ceva mai jos, astfel încât multe dintre ghiulele treceau peste capetele soldaților. Dar înaintarea rămânea grea, pentru că locul era puternic împădurit și închis din toate părțile. Lupta se înțepenise într-o apărare îndârjită și într-un atac care nu găsea ieșirea.

Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat să intre în atac ienicerii, infanteria de elită a imperiului. Potrivit sursei românești, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și al arcașilor moldoveni, ei au dat semne că se retrag. Sursa în limba engleză spune că, sub focul artileriei inamice, ienicerii s-au adăpostit și au început să se culce la pământ. În acel moment, sultanul l-a mustrat pe aga ienicerilor, Mehmed Aga, și a înaintat el însuși cu scutul. Văzându-l, ienicerii și-au revenit și s-au ridicat pentru un nou atac.

Sultanul intră în luptă

Aici bătălia se schimbă. Sursa românească vorbește limpede despre hotărârea lui Mahomed de a se avânta personal în luptă, alături de garda sa și de trupele de spahii, cavaleria de elită a Imperiului Otoman. Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor, iar un al treilea val de atac s-a revărsat spre pozițiile moldovene.

Sursa în limba engleză urmărește aceeași mișcare pas cu pas. Când ienicerii au ajuns la un curs de apă foarte lat, dar puțin adânc, au dat peste trupe moldovenești așezate pe malul opus. Mahomed al II-lea a intrat acolo în luptă. Apoi a lăsat ienicerii, a adus cavaleria aflată în spate și a lansat un nou atac împotriva moldovenilor care țineau linia apei, izgonindu-i de acolo. Otomanii au avut și ei pierderi. Este menționat Zachia di Longo. După aceea, sultanul s-a îndreptat spre dealul ținut de Ștefan în persoană, unde Süleyman Pașa era deja angajat în luptă.

Încă o dată, apărarea moldovenească a rezistat. Trupele otomane n-au putut sparge fortificațiile lui Ștefan. În cele din urmă însă, după sursa în limba engleză, forțele aflate sub comanda lui Gedik Ahmed Pașa au deschis o spărtură în frontul moldovean și au năvălit prin ea. Ienicerii lui Mehmed Aga au trecut de obstacole și au atacat. Sultanul se mișca necontenit prin oaste, dintr-o parte în alta. În sursa românească, momentul de ruptură este plasat aproape de lăsarea serii. Atunci apărarea moldoveană este străpunsă.

Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică, menit să întârzie o eventuală urmărire a trupelor sale de către cavaleria turcească. Sub acoperirea întunericului, s-a retras. Sursa în limba engleză spune că, odată cu lăsarea întunericului, moldovenii, epuizați, au început să fugă, iar de atunci bătălia a căpătat un caracter unilateral: turcii loveau în continuare, în timp ce rândurile moldovenilor se răreau. Ștefan a reușit să scape doar cu câțiva oameni. Mulți dintre comandanții săi au fost capturați, iar tabăra sa a fost prădată.

O înfrângere grea și cifrele ei

Faptul esențial este limpede: armata moldoveană a fost învinsă. Dar felul în care s-a măsurat această victorie otomană rămâne una dintre chestiunile cele mai sensibile ale bătăliei. Sursa românească afirmă că pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au notat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce ar putea fi o sursă a toponimului Valea Albă.

Sursa în limba engleză atrage însă atenția că asemenea cifre sunt exagerate. Acolo se spune că afirmația potrivit căreia Mahomed al II-lea ar fi pierdut 30.000 de soldați este cu siguranță o exagerare și că până și o cifră de 3.000 este îndoielnică. Tot acea sursă consideră imposibil ca la Moldova să fi fost trimise armate de o sută de mii de oameni, fie de Süleyman Pașa, fie de însuși sultanul. Din aceeași perspectivă, sunt amintite și aprecierile foarte mari ale unor surse occidentale contemporane pentru armata otomană, estimate la 90.000-150.000 de soldați, numere pe care alți istorici le socotesc exagerate. În schimb, documentele militare otomane păstrate pentru vremea războiului ar arăta o armată apropiată de 30.000.

Dincolo de această dispută a cifrelor, două lucruri rămân sigure în textele-sursă. Mai întâi, că bătălia a fost extrem de dură. Apoi, că victoria otomană a fost obținută cu un cost însemnat, într-o țară care continua să fie ostilă unei ocupații liniștite și unei aprovizionări sigure.

Sursa în limba engleză mai adaugă un detaliu sever despre sfârșitul luptei: Mahomed al II-lea a poruncit executarea a 7.000-8.000 de prizonieri capturați. Tot ea notează că Ștefan a scăpat la limită de soarta lui Tomašević, care purta același nume. Acestea sunt urmele cele mai dure lăsate de o bătălie pe care domnul Moldovei nu a putut s-o evite și pe care a pierdut-o după ore de rezistență.

După câmpul de luptă

Înfrângerea de la Valea Albă n-a deschis însă drumul unei cuceriri depline a Moldovei. Ștefan cel Mare s-a retras împreună cu supraviețuitorii la garnizoanele sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Sursa în limba engleză spune că el s-a retras spre partea de nord-vest a Moldovei sau chiar în Regatul Poloniei și a început să formeze o altă armată.

De partea cealaltă, Mahomed Cuceritorul se găsea în fața unei victorii incomplete. Armata sa suferise pierderi însemnate. Cavaleria ușoară, aceea care asigura aprovizionarea prin jaf cu alimente și nutreț, fusese lovită greu. Liniile de comunicație se întindeau de la Dunăre până la Cetatea Neamțului. Sursa în limba engleză arată că otomanii au ocupat părți considerabile din teritoriul Moldovei, dar n-au putut cuceri unele dintre marile puncte întărite moldovenești, precum Suceava, Neamț și Hotin. În același timp, erau hărțuiți necontenit de atacuri moldovenești de mică amploare.

Peste această dificultate s-au adăugat foametea și o epidemie de ciumă, după aceeași sursă. În Transilvania se strângeau între timp forțe antiotomane sub comanda lui Ștefan V Báthory. Confruntat cu această armată și cu contraatacul lui Ștefan, după eșecul de a cuceri Cetatea Neamțului, sultanul s-a retras din mari părți ale Moldovei în august 1476. Sursa românească rezumă aceeași evoluție într-o singură imagine strategică: Mahomed, cu o oaste slăbită și cu aprovizionarea lovită, a fost nevoit să se retragă din fața Oștii Mari a moldovenilor, care se reunise în nordul țării.

Aici se află miza adevărată a Bătăliei de la Valea Albă. Pe câmpul de luptă, Moldova a fost înfrântă. În campanie, însă, rezistența ei nu s-a frânt. Ștefan a pierdut lupta de la 26 iulie 1476, dar sistemul de apărare al țării, cetățile, refacerea oștii și uzura adversarului au împiedicat transformarea victoriei otomane într-o cucerire hotărâtoare. De aceea, Valea Albă rămâne un moment greu și tulbure al istoriei medievale a Moldovei: o zi de înfrângere care n-a adus supunerea țării.