Bătălia de la Mohács și criza care a lovit Regatul Ungariei

După apus, regele Ludovic al II-lea încerca să scape. Bătălia fusese pierdută, armata ungară se rupsese sub contraatacul otoman, iar câmpul de la Mohács rămânea un loc al înfrângerii. În noaptea aceea, tânărul rege, în vârstă de 20 de ani, a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, îngreunat de armură. Odată cu el dispărea un om, o armată, dar și un mod de a concepe Ungaria: ca regat independent, unificat, capabil să țină piept singur unui imperiu aflat în plină expansiune.

Bătălia de la Mohács, purtată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria, a depășit cu mult ziua în care a avut loc. Forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea, au fost învinse de armata Imperiului Otoman, condusă de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomană a fost decisivă. Ceea ce a urmat a contat și mai mult: împărțirea Ungariei, începutul unor războaie aproape continue între Habsburgi și otomani, transformarea țării într-un câmp de luptă și o traumă care a rămas vie în memoria istorică ungară.

Mohács nu a fost un accident. A fost punctul în care s-au întâlnit ani de slăbire politică, calcule greșite, ajutor venit prea puțin și prea târziu, presiunea nobililor și capacitatea unei armate otomane care a înaintat pe Dunăre aproape fără opoziție. În ziua bătăliei, totul s-a comprimat într-o succesiune rapidă de decizii și lovituri. În săptămânile următoare, înfrângerea s-a transformat în dezastru politic.

O frontieră care ceda

Ungaria se opusese mulți ani expansiunii otomane în sud-estul Europei. Dar în 1521, căderea cetății Belgrad, cea mai puternică fortăreață ungară de pe Dunăre, a schimbat situația. Pierderea ei a lăsat fără apărare mare parte din sudul Ungariei. Din acel moment, pericolul nu mai era abstract. Drumul spre inima regatului devenise mult mai deschis.

Pentru a contracara puterea Imperiului Otoman, Ludovic al II-lea, rege al Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit în 1522 cu Maria de Austria. Speranța era limpede: sprijinul Casei de Habsburg în războiul cu otomanii. Această alianță matrimonială a fost privită de otomani drept o amenințare la adresa puterii lor din Balcani. Ei au căutat să o distrugă.

Înalta Poartă a încercat, potrivit surselor, să amâne o ofensivă militară completă și chiar o posibilă cucerire a Ungariei prin cel puțin o ofertă de pace, poate două. Nu este clar de ce Ludovic a refuzat. Sursele sugerează mai multe explicații posibile. Una dintre ele este presiunea nobililor din vestul Ungariei, influențați de apropierea Habsburgilor și temători că un tratat cu otomanii ar fi putut provoca reacții din partea Austriei. Oricum ar fi fost, tentativele de pace au eșuat. În cele din urmă, turcii au hotărât să atace.

În iunie 1526, armata otomană a urcat pe Dunăre. Fluviul era o cale de transport esențială pentru o astfel de campanie. Între Pétervárad și Buda, pe o lungime de aproximativ 400 de kilometri de-a lungul Dunării, nu exista nici o fortificație, nici un oraș, nici măcar un sat, potrivit sursei engleze. Avansul otoman era amenințător și metodic.

De partea ungară, mobilizarea a fost greoaie. Nobilii nu au înțeles imediat amploarea pericolului. Armata era împărțită în trei unități principale. Armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, avea între 8.000 și 13.000 de oameni și trebuia să păzească trecătorile din munții Transilvaniei. Armata principală era condusă de Ludovic însuși. O a treia forță, mai mică, de aproximativ 5.000 de oameni, era comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Această împărțire avea să cântărească greu. Când otomanii au trecut munții, armatele care ar fi putut întări apărarea erau mai departe de Buda decât inamicul.

Documentele istorice ale vremii, puține, consemnează că Ludovic ar fi preferat retragerea, adică să cedeze teren în fața avansului otoman, în locul unei confruntări directe în câmp deschis. Consiliul de război ungar nu a așteptat însă întăririle din Croația și Transilvania, aflate la doar câteva zile de marș. Alegerea câmpului de luptă de lângă Mohács a fost, potrivit sursei engleze, o gravă eroare tactică.

Câmpul ales și armatele care se apropiau

Forțele maghiare au ales terenul. Era o câmpie deschisă, dar nu netedă, cu mlaștini, lângă Mohács, aproape de Dunăre. Ungurii sperau să folosească avantajul terenului și să lovească armata otomană pe bucăți. Mai aveau și un alt avantaj: trupele lor erau odihnite, în timp ce otomanii tocmai încheiaseră un marș greu, în căldura verii.

Raportul de forțe rămânea sever. Potrivit surselor, Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, iar la Mohács ungurii numărau aproximativ 25.000-30.000. Armata otomană este indicată în surse cu cifre variabile: circa 70.000-100.000 în sursa română, poate 50.000 potrivit altor aprecieri din sursa engleză, deși unii contemporani și istorici moderni au avansat și cifra de 100.000. Dincolo de variația cifrelor, un lucru este cert în ambele texte: otomanii aveau superioritate numerică.

Otomanii aveau și o putere de foc remarcabilă. Ei au adus aproximativ 300 de tunuri, cea mai mare artilerie de campanie a epocii, în timp ce ungurii dispuneau de 85 de tunuri. Armata ungară nu era lipsită de arme de foc. Infanteria ei era, potrivit sursei engleze, neobișnuit de bine echipată cu archebuze, ceea ce îi dădea o putere de foc ridicată în comparație cu standardele vest-europene ale timpului. Problema era alta: nici una dintre armate nu-și putea deplasa ușor această putere de foc. Tunurile și archebuzele erau eficiente mai ales din poziții defensive. De aceea, întrebarea tactică esențială devenea simplă și crudă: cine îl va forța pe celălalt să atace primul.

Structura armatei ungare arată tensiunea dintre speranță și vulnerabilitate: 3.000 de cavaleri grei din banderiile nobiliare, 1.000 de cavaleri grei din garda regelui, 4.500 de călăreți ușori, în principal husari de origine sârbă, 6.700 de infanteriști în principal unguri, 5.300 de infanteriști papali, în principal landsknechți germani, dar și contingente italiene și spaniole, precum și 1.500 de infanteriști polonezi. Exista o armată care încă putea spera, dar exista și o comandă divizată, apăsată de presiunea nobililor care doreau o bătălie imediată.

Decizia de a lupta a fost luată pe 26 august. În tabăra de la Báta, cancelarul Stephen Brodarics l-a sfătuit pe rege să aștepte întăririle din Austria și Boemia. Un grup de nobili i-a impus însă ideea luptei deschise și imediate, chiar împotriva unui inamic superior numeric. Acest moment spune aproape totul despre criza politică a regatului: în fața unei amenințări existențiale, conducerea nu era unită nici măcar asupra întrebării celei mai elementare, aceea a timpului.

După-amiaza în care totul s-a rupt

Bătălia a început în după-amiaza de 29 august 1526. Sursele o plasează, în general, între orele 13:00 și 14:00. Durata exactă rămâne neclară. Unele estimări vechi vorbeau despre două sau trei ore, dar chiar sursele citate sugerează că lupta ar fi durat mai mult, poate patru sau chiar cinci ore. Se știe că otomanii au rămas pe câmp în noaptea de după bătălie, iar unele surse credibile indică faptul că Ludovic a părăsit câmpul abia după apusul soarelui.

Dispunerea ungară era în două linii. În prima se aflau infanteria mercenară și artileria în centru, cu cavaleria grea pe ambele flancuri. A doua linie era formată în mare parte din infanterie de recrutare și cavalerie de rezervă. În fața lor se afla o armată otomană cu ieniceri, cavalerie timariotă, contingente balcanice și artilerie, sub comanda generală a sultanului Suleiman Magnificul și a marelui său vizir, Ibrahim Pașa.

Primul moment al bătăliei a aparținut ungurilor. După ce primele trupe ale lui Suleiman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, ele au fost atacate și împrăștiate de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Atacul pe flancul drept a provocat panică serioasă în rândurile otomane. Ungurii au împins înainte atât de mult, încât, potrivit unor relatări, săgețile sau gloanțele maghiare au lovit chiar cuirasa sultanului.

În acel punct, pentru câteva clipe, posibilitatea unei lovituri reușite a existat. Atunci s-au văzut diferența de adâncime a dispozitivului otoman și disciplina comenzii sale. Pe măsură ce ungurii înaintau, otomanii s-au regrupat odată cu sosirea întăririlor. În versiunea sursei engleze, centrul lui Ibrahim Pașa a căzut înapoi controlat, într-o manevră care a expus flancurile cavaleriei ungare avansate. A urmat contraatacul. Cavaleria și infanteria ușoară au lovit de pe ambele aripi, iar ienicerii și artileria au deschis foc concentrat din poziții pregătite.

Rezultatul a fost devastator. Superioritatea numerică a otomanilor și intervenția la timp a ienicerilor i-au copleșit pe atacatori, mai ales pe cei de pe flancul stâng. Armata ungară, care atacase frontal și înaintase prea departe și prea repede, nu și-a mai putut menține pozițiile. Cei care nu s-au retras au fost încercuiți, capturați sau uciși.

În această succesiune de minute și ore s-a decis soarta bătăliei. Ungurii mizaseră pe șocul cavaleriei grele și pe speranța de a rupe linia adversă înainte ca superioritatea otomană să se facă simțită. Otomanii au răspuns cu planificare, putere de foc și o încercuire executată la timp. Câmpul de la Mohács, ales de unguri, s-a întors împotriva lor.

Moartea regelui și ziua prizonierilor

Înfrângerea s-a transformat repede într-o catastrofă de elită politică și militară. Regele Ludovic al II-lea a încercat să fugă sub acoperirea întunericului, dar a murit în apele de lângă Csele. Odată cu el pierdea armata regală și dinastia Jagellonă în Ungaria și Boemia, după cum precizează sursa engleză.

Printre morți s-au aflat mii de soldați unguri și peste 1.000 de nobili. Sursa română vorbește, în general, despre circa 1.000 de nobili și conducători unguri uciși. Sursa engleză precizează și mai apăsat dimensiunea loviturii: șapte episcopi și douăzeci și opt de baroni s-au numărat printre cei căzuți. În privința pierderilor totale, sursele oferă din nou cifre ușor diferite. În general, este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, iar sursa engleză estimează peste 14.000, dintre care 4.000 de cavaleri și 10.000 de infanteriști. Ambele texte notează și pierderi otomane importante, sursa română vorbind despre un număr similar de morți otomani.

Ceea ce a urmat imediat după luptă a adăugat o nouă dimensiune tragediei. După terminarea bătăliei, sultanul a ordonat executarea tuturor prizonierilor. Două zile mai târziu, a notat în jurnal:

„Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente”.

Între cei 2.000 de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă. Victoria de la Mohács fusese totală pe câmpul de luptă. Nici măcar în tabăra otomană nu se înțelesese imediat cât de mare fusese. În seara bătăliei, Suleiman și statul său major au crezut că se confruntaseră doar cu o parte a armatelor ungare și aliate și, prudent, nu au urmărit energic inamicul înfrânt.

Drumul spre Buda

Corpul principal al armatei turce a avansat spre Buda după 30 august, urmând cursul Dunării, iar la 11 septembrie a intrat în orașul de reședință al regilor maghiari. Regina Maria aflase încă din seara de 30 august despre înfrângere și despre moartea regelui. A încărcat pe o corabie cea mai mare parte a comorilor sale și s-a refugiat la Pozsony, urmată de partea mai înstărită a populației din Buda și Pest. Cetatea regală și orașul erau practic abandonate.

Când au intrat în Buda, otomanii au găsit un centru politic golit de apărare. Doar ambasadorii francez și