1914, Berta cea grasă și începutul războiului de asediu

Ilustrație editorială (Istoria)

În 1914, două tunuri încă aflate în faza de prototip au fost trimise la Liège. Războiul abia începuse, iar forturile belgiene stăteau în calea armatei germane. Acolo, în jurul acestor piese de artilerie de 42 de centimetri, s-a născut numele care avea să treacă din jargonul soldaților în ziare și apoi în istorie: Berta cea grasă.

Oficial, arma se numea kurze Marinekanone 14, iar tipul ei era M-Gerät. Era un obuzier greu construit de Krupp în Germania și folosit de armata imperială germană între 1914 și 1918. Cu calibrul său de 420 mm, a fost una dintre cele mai mari piese de artilerie puse efectiv în luptă.

Lecția de la Port Arthur

Drumul către Berta cea grasă a început înainte de 1914. Geneza proiectului a venit din lecțiile trase de germani și austrieci din războiul ruso-japonez din 1904-1905. Atunci, japonezii au demontat obuziere de coastă de 28 cm și le-au folosit la asediul bazei navale ruse fortificate de la Port Arthur.

Lovitura de învățătură a fost limpede. Până atunci, mulți experți militari credeau că cele mai mari tunuri transportabile de asediu se opresc în jurul calibrului de 20 cm. Port Arthur a arătat contrariul. Cele mai multe state europene nu au tras concluziile acestei experiențe. Germanii și austriecii au făcut-o.

În Imperiul German, nevoia unei artilerii capabile să spargă fortificațiile moderne venea și din calculele strategice. Forturile franceze și belgiene ridicate din beton și oțel cereau altceva decât artileria care fusese suficientă într-un alt război. În acest context, comisia de testare a artileriei a lucrat cu Krupp, iar după mai multe etape s-a ajuns, la sfârșitul lui 1911, la un obuzier de 42 cm pe roți: M-Gerät.

Cum arăta arma care trebuia să rupă forturile

Obuzierul a fost proiectat în principal de profesorul Fritz Rausenberger, directorul secției de proiectări de la Krupp, împreună cu predecesorul său, directorul Dräger. Unele relatări leagă numele Bertha de Bertha Krupp, moștenitoarea imperiului industrial Krupp.

M-Gerät avea o țeavă de aproximativ 5 metri, o bătaie de 9.300 de metri și, montat în poziție de tragere, cântărea 42,6 tone. Proiectilele puteau ajunge la 800 kg, cu o încărcătură explozivă de 100 până la 140 kg. Cadența maximă era de 10 lovituri pe oră. Au fost fabricate 12 exemplare.

Arma nu era o piesă care se muta simplu dintr-un loc în altul. Pentru transport era desfăcută și tractată în mai multe încărcături de tractoare cu motor. În condiții optime, întregul ansamblu se putea deplasa cu 7 kilometri pe oră. Era, cu alte cuvinte, o armă de forță brută, dar și de logistică precisă.

Liège, locul unde a început legenda

În iunie 1914, prototipurile se întorseseră la Essen pentru ajustările finale. După izbucnirea războiului, au fost organizate în bateria 3 și trimise pe frontul de vest. La 4 august, prima armată germană a ajuns lângă Liège. Trupele au intrat în oraș în 1914, dar forturile continuau să bată drumul necesar înaintării. Ele trebuiau reduse.

Artileria grea și-a început atacul la 8 august. Bateria 3 a fost prima baterie de asediu trimisă în luptă și a bombardat Fort de Pontisse la 12 august. Fortul a capitulat după două zile. A urmat Fort de Liers, care s-a predat chiar în timp ce bateria era instalată.

Apoi a venit Loncin. Acolo, apărarea Liège-ului era condusă de Gérard Leman. Tirul a început la 15 august și a durat două ore. A 25-a lovitură a atins un depozit de muniții și a provocat o explozie care a distrus fortul. Germanii l-au scos inconștient pe Leman din ruine. Ultimele două forturi, Hollogne și Flémalle, au capitulat la 16 august.

La Liège, soldații germani au început să numească arma Dicke Bertha. De acolo, porecla a trecut în ziarele germane, apoi la Aliați, care au folosit-o pentru aproape toată artileria germană supergrea.

După Liège, drumul prin forturi

Cucerirea Liège-ului nu a fost sfârșitul, ci începutul. Armatele germane au mers mai departe spre Namur. Forturile de acolo erau slab garnisite, prost întreținute și slab aprovizionate cu muniție. Bateria 3 a tras asupra Fort de Marchovelette, distrus în 23 august de explozia unui depozit de muniții. Apoi și-a mutat focul asupra Fort de Maizeret și a forțat capitularea lui.

După Charleroi și Mons, germanii au ajuns la Maubeuge. Bombardamentul forturilor a început la 30 august. La 7 septembrie, după ce tunurile germane de 21 cm au deschis o breșă în inelul fortificat, artileria de asediu și-a cheltuit muniția rămasă asupra forturilor Leveau, Héronfontaine și Cerfontaine și le-a distrus în succesiune rapidă. Maubeuge a fost ocupat la 8 septembrie.

Armele au fost apoi trimise spre Anvers. Bombardamentul a început la sfârșitul lui septembrie. Bateria 3 a deschis focul asupra Fort de Lier, apoi a atacat și a distrus Fort de Kessel într-o zi și Fort de Broechem în două. Din 7 până în 9 octombrie, armata belgiană s-a retras din Anvers, iar orașul s-a predat la 10 octombrie.

Puterea și limitele unei arme uriașe

Faima Berthei celei grase s-a clădit repede, dar războiul i-a arătat și limitele. La Verdun, în 1916, tunurile de 42 cm au avut misiunea de a reduce forturile Vaux, Douaumont, Souville și Moulainville. Nu au reușit însă să străpungă betonul fortificațiilor moderne. Mai grav, în aceeași bătălie, mai multe piese M-Gerät au fost pierdute din cauza detonării premature a obuzelor.

Problema muniției a devenit serioasă începând din primele luni ale anului 1916. Tunurile de asediu germane au început să sufere explozii interne din pricina muniției defecte. Echipajele erau obligate să coboare din piesă înainte de tragere și să declanșeze focul cu o sfoară. Din cauza acestor pierderi și a focului de contra-baterie al Aliaților, a fost introdus mai târziu un model de calibru mai mic, Beta-M-Gerät, de 30,5 cm, folosit din 1916 până la sfârșitul războiului, dar considerat mai puțin eficient decât arma de bază.

În ultimii doi ani de război, efectul acestor tunuri de asediu a fost adesea redus. Unitățile care le mai aveau au bombardat în principal lucrări de câmp, iar supraviețuirea lor în luptă a fost mică, între accidente și focul inamic. În noiembrie 1918, bateria 5 a predat ultimele două obuziere M-Gerät forței expediționare americane.

Numele care a înghițit arma

Berta cea grasă a intrat în memoria publică într-un fel paradoxal. Numele ei a devenit atât de cunoscut, încât a început să fie folosit impropriu pentru alte tunuri uriașe. Mai ales pentru arma cu care a fost bombardat Parisul în 1918. Confuzia aceasta a rămas multă vreme vie.

Revista Muncă și Voe Bună, în numărul 12 din 15 iunie 1940, vorbea despre „Berthei cea groasă” ca despre tunul care a lovit Parisul la 23 martie 1918 și relata felul în care francezii i-ar fi descoperit poziția și i-ar fi pus capăt cu artileria grea. Dar tocmai aici se vede cât de puternic ajunsese mitul numelui: Paris Gun, tunul feroviar folosit pentru bombardarea Parisului, a fost confundat istoric cu M-Gerät încă din timpul Primului Război Mondial.

Așa s-a fixat în conștiința publică Berta cea grasă. Nu doar ca o armă de 42 de centimetri construită de Krupp, ci ca simbol al unei noi epoci a războiului de asediu. O armă născută pentru a sfărâma forturi și ajunsă, prin propriul nume, mai mare decât conturul ei tehnic.