Aviația în Primul Război Mondial și nașterea războiului aerian modern

La început, avionul nu părea făcut pentru a decide un război. Era fragil, nou, privit cu neîncredere de mulți comandanți. Și totuși, pe măsură ce fronturile s-au întins de la Marea Nordului la Alpi, iar cavaleria nu a mai putut vedea ce se petrece dincolo de liniile inamice, aparatul de zbor a devenit ochiul armatei. Apoi, foarte repede, a devenit și brațul ei.

Primul Război Mondial a fost primul conflict major în care aeronavele au fost folosite pe scară largă. La început, avioanele au servit mai ales la recunoaștere. Baloanele captive erau deja folosite pentru observarea și reglarea tirului de artilerie, iar Germania a întrebuințat zeppeline pentru recunoaștere deasupra Mării Nordului și a Mării Baltice, dar și pentru bombardamente strategice asupra Marii Britanii și pe Frontul de Est. Din această combinație de improvizație, nevoie și învățare din mers s-a născut o armă nouă.

Când cerul a devenit util frontului

În 1914, avioanele au intrat în război mai ales ca instrumente de observație. Campaniile de început au arătat repede că armatele se mișcau într-un câmp de foc prea dens pentru vechile metode de recunoaștere. Aeronava putea măcar să localizeze inamicul.

În „războiul de mișcare” din 1914, recunoașterea aeriană a avut un rol critic. În timpul bătăliei de la Mons, aeronavele au fost folosite pentru a dirija focul asupra pozițiilor britanice. La 22 august 1914, căpitanul britanic L.E.O. Charlton și locotenentul V.H.N. Wadham din Royal Flying Corps au raportat că forțele lui Alexander von Kluck se pregăteau să încercuiască Forța Expediționară Britanică. Raportul contrazicea alte informații, dar a fost luat în seamă. A urmat retragerea de la Mons, iar viețile a 100.000 de soldați au fost salvate.

Mai târziu, în Prima bătălie de pe Marna, avioanele de observație au descoperit puncte slabe și flancuri expuse în liniile germane. Aliații au putut profita. În Prusia Orientală, la Tannenberg, un atac neașteptat al armatei imperiale ruse a fost semnalat de aviatori germani, iar rușii au fost siliți să se retragă.

Până la sfârșitul lui 1914, pe Frontul de Vest se conturaseră deja trei misiuni clare pentru escadrilele de recunoaștere cu rază scurtă. Prima era fotografierea pozițiilor inamice. A doua, observarea pentru artilerie: avionul transmitea prin radio Morse corecturile necesare, în timp ce bateriile de la sol răspundeau prin semnale pregătite din fâșii de pânză albă. A treia era „contact patrol”, încercarea de a urmări desfășurarea unei lupte și de a păstra legătura cu infanteria care înainta.

Era o muncă periculoasă. Zborul de recunoaștere a rămas, ca toate misiunile aeriene, o afacere riscantă de la un capăt la altul al războiului.

Zorii duelului aerian

La început, lupta în aer era rară și subordonată recunoașterii. Echipajele avioanelor rivale ajungeau uneori să schimbe doar gesturi și zâmbete. Apoi au urmat grenadele, obiectele aruncate din cabină, chiar și cârligele.

Prima aeronavă doborâtă de altă aeronavă a fost un aparat austriac de recunoaștere lovit prin berbecaj, la 8 septembrie 1914, de pilotul rus Piotr Nesterov, în Galiția. Ambele avioane s-au prăbușit, iar toți cei aflați la bord au murit. Curând, piloții au început să tragă cu arme de mână, dar pistoalele erau prea imprecise, iar puștile cu foc singular ofereau șanse mici de lovire. La 23 august 1914, observatorul britanic Leslie da Costa Penn Gaskell a deschis focul asupra unui avion german cu o mitralieră. Din acel moment, lupta aeriană a intrat într-o altă fază.

Problema era simplă și enormă în același timp: cum tragi înainte, în direcția de zbor, fără să sfărâmi elicea? Primele soluții au fost ocolite. Unele avioane de vânătoare de tip „pusher”, cu motorul și elicea în spatele pilotului, ofereau un câmp liber de tragere înainte. Era o soluție utilă, dar cu limite serioase de performanță.

Nevoia reală era alta: o mitralieră montată pe un avion clasic, care să tragă prin cercul elicei. Încercări existaseră înainte de război în mai multe țări, dar fără rezultat decisiv. Unele aparate au folosit arme montate deasupra arcului elicei. Altele au încercat improvizații mai primejdioase. Morane-Saulnier a introdus chiar și „palete deflectoare”, pene metalice montate pe elice, pentru a devia gloanțele care loveau palele. Roland Garros a folosit acest sistem în aprilie 1915 și a obținut mai multe victorii, dar soluția era departe de a fi ideală. Când a fost forțat să aterizeze în spatele liniilor germane, aparatul și arma sa secretă au căzut în mâinile inamicului.

1915, anul în care Fokker a schimbat jocul

În primăvara lui 1915, inginerii Fokker au revenit la ideea sincronizării mitralierei cu elicea. Rezultatul a fost sistemul folosit pe Eindecker, monoplanul care a dat Germaniei un avantaj decisiv pentru o vreme.

În iulie 1915, Fokker E.I a intrat în serviciu ca primul avion operațional echipat cu un mecanism de sincronizare care permitea mitralierei să tragă prin arcul elicei fără să lovească palele. Era un pas tehnic cu urmări psihologice și tactice mult mai mari decât dimensiunile modeste ale aparatului.

La 1 iulie 1915, la est de Lunéville, Kurt Wintgens a forțat la aterizare un avion francez Morane-Saulnier „Parasol” cu un Eindecker înarmat cu mitralieră sincronizată. A fost primul angajament reușit al unui astfel de avion. Până la sfârșitul anului, germanii obținuseră superioritate aeriană, iar recunoașterea aliată devenise mult mai periculoasă.

Acest episod a intrat în istorie ca „Năpasta Fokker”. Efectul material a fost mai redus decât avea să pară mai târziu, dar șocul moral a fost puternic. Britanicii și francezii descopereau că nu mai zburau aproape nestingheriți. Vulnerabilitatea vechilor aparate de recunoaștere a devenit evidentă, iar scandalul a ajuns până în Parlamentul britanic și în presă.

Răspunsul aliaților a venit repede. F.E.2b, D.H.2 și Nieuport 11 au restabilit echilibrul, iar până la bătălia de pe Somme superioritatea aeriană fusese recâștigată. În același timp, devenea clar și rolul principal al vânătorii: să atace avioanele cu două locuri ale inamicului, tot mai importante pentru recunoaștere și observarea artileriei, și să le apere pe cele proprii.

Verdun, Somme și organizarea războiului din aer

În 1916, lupta din aer s-a legat tot mai strâns de cea de pe pământ. Când a început bătălia de pe Somme, multe escadrile britanice aveau încă aparate care deveniseră ținte ușoare. Piloții de înlocuire ajungeau pe front cu prea puține ore de zbor. Cu toate acestea, strategia ofensivă și superioritatea aeriană au permis o implicare mult mai mare a aviației în sprijinul direct al trupelor.

A apărut ceea ce atunci se numea „trench strafing”: atacul cu mitraliere și bombe ușoare asupra trupelor aflate pe câmpul de luptă. De aici înainte, infanteria care ataca sau se apăra avea să fie expusă tot mai des loviturilor venite din aer.

De partea germană, anul 1916 a adus un pas esențial în organizare. Au fost create formațiuni specializate de vânătoare, mai întâi Kampfeinsitzer Kommando, apoi Jagdstaffeln. Reorganizarea aviației germane în Luftstreitkräfte a fost în linii mari încheiată până în octombrie 1916. Ea a pregătit atât escadrilele de bombardament strategic care aveau să lovească Anglia în 1917 și 1918, cât și unitățile specializate pentru sprijin apropiat la sol.

Războiul aerian nu mai era o improvizație curajoasă. Devenea o armă cu structuri proprii, cu unități specializate și cu ofițeri de rang înalt puși să conducă efortul aerian al statelor beligerante.

Aprilie însângerat și pendulul superiorității

Prima jumătate a anului 1917 a fost favorabilă Jagdstaffeln. Royal Flying Corps a suferit pierderi mult mai mari decât adversarul. Avioanele de vânătoare aliate noi intrau în serviciu, dar erau încă puține și adesea înarmate mai slab decât noile Albatros germane, care purtau două mitraliere sincronizate.

Punctul culminant a venit în aprilie 1917, rămas în memorie drept „Aprilie însângerat”. Pierderile britanice au fost deosebit de grele. Și totuși, politica patrulelor ofensive a fost menținută. Lupta pentru stăpânirea cerului devenise o bătălie de uzură.

În a doua parte a lui 1917, balanța s-a înclinat din nou. Sopwith Camel, S.E.5a și SPAD S.XIII, toate înarmate cu două mitraliere orientate înainte, au început să sosească în număr mare. Aparatele de recunoaștere și bombardament cu două locuri au primit, la rândul lor, înlocuitori mai puțin vulnerabili. În același timp, unele modele germane mai noi au dezamăgit sau au avut probleme structurale. Până la sfârșitul anului, superioritatea aeriană trecuse din nou de partea aliaților.

1918, ofensiva de primăvară și prima forță aeriană independentă

În martie 1918, după ieșirea Rusiei din război și Tratatul de la Brest-Litovsk, Germania a încercat o ultimă ofensivă majoră înainte ca americanii să poată interveni decisiv. Ofensiva de primăvară a început la 21 martie.

În aer, lupta a fost marcată de folosirea atent coordonată a unităților de atac Schlachtstaffeln, echipate cu aparate ușoare cu două locuri. Multe aerodromuri britanice au trebuit abandonate în fața înaintării germane, iar pierderile de avioane și echipaje au fost foarte grele de ambele părți, mai ales din cauza focului antiaerian ușor.

În același timp, noile avioane germane, între care Fokker D.VII, nu ajunseseră încă în număr suficient la unitățile de vânătoare pentru a schimba decisiv raportul de forțe. Până când a murit Manfred von Richthofen, în 1918, ofensiva se împotmolise deja în mare măsură, iar britanicii păstrau superioritatea aeriană generală.

Tot în aprilie 1918, serviciile aeriene britanice RFC și RNAS au fost reunite în Royal Air Force, prima forță aeriană independentă din lume, nesubordonată armatei sau marinei. Era semnul cel mai clar că războiul din aer își câștigase locul propriu.

În cursul lui 1918, Statele Unite s-au implicat tot mai mult în efortul aerian aliat. La bătălia de la Saint-Mihiel, Serviciul Aerian american a organizat 28 de escadrile, iar împreună cu unitățile franceze, britanice și italiene s-a ajuns la 1.481 de aeronave: 701 avioane de vânătoare, 366 de observație, 323 de bombardament de zi și 91 de bombardament de noapte. A fost cea mai mare operațiune aeriană a războiului.

Bombardament, apărare antiaeriană și noua față a războiului

Pe măsură ce frontul s-a blocat în tranșee, aeronavele au căpătat valoare și pentru lovirea depozitelor și liniilor de aprovizionare din spatele frontului. La început, avioanele din 1914 puteau duce încărcături foarte mici de bombe. Totuși, începuturile bombardamentului tactic și strategic datează chiar din primele luni ale războiului.

Primele bombardamente aeriene asupra civililor au avut loc în acest conflict. Zeppelinele au lovit orașe precum Liège, Antwerp și Varșovia, iar alte orașe, între care Paris și București, au fost și ele ținte. În ianuarie 1915, Germania a început o campanie de bombardament împotriva Angliei, care a continuat până în 1918, mai întâi cu dirijabile. În 1915 au avut loc 19 raiduri, în care au fost lansate 37 de tone de bombe, provocând 181 de morți și 455 de răniți. În 1916, 23 de raiduri cu dirijabile au lansat 125 de tone de explozivi, ucigând 293 de oameni și rănind 691. Până la sfârșitul războiului, 54 de raiduri cu dirijabile provocaseră 557 de morți și 1.358 de răniți.

Din 1917, raidurile au fost completate de bombardierele Gotha G și de un mic număr de bombardiere grele Zeppelin-Staaken R.VI. Aceste atacuri au produs și un efect mai puțin vizibil, dar important: au obligat Marea Britanie să mute resurse, escadrile și oameni pentru apărarea aeriană.

Pe măsură ce avioanele și baloanele de observație au devenit ținte esențiale, apărarea antiaeriană s-a dezvoltat și ea. Tunurile trăgeau proiectile care explodau în aer în nori de fum și schije, numiți de britanici „archie”. Baloanele, umplute cu hidrogen și extrem de inflamabile, erau apărate de concentrări puternice de artilerie antiaeriană și de avioane de escortă. Observatorii din baloane primeau parașute. Mulți aviatori, în schimb, nu aveau această șansă.

Un moment aparte al acestui nou război a venit la 30 septembrie 1915, în timpul unui raid asupra Kragujevacului. Soldatul Radoje Ljutovac din armata sârbă a doborât cu un tun modificat unul dintre cele trei avioane atacatoare. A fost pentru prima dată când un avion militar era doborât de artileria antiaeriană trasă de la sol.

Eroii noi ai unui război nou

Din această lume de improvizații tehnice, riscuri foarte mari și schimbări rapide s-a născut și figura „asului”. Piloții cu cinci sau mai multe victorii confirmate au fost numiți astfel, iar până la sfârșitul războiului numărul lor a trecut de 1.800. Presa și opinia publică i-au prezentat adesea drept cavaleri moderni.

Dar imaginea romantică ascundea o realitate dură. În aprilie 1917, cea mai grea lună pentru Royal Flying Corps pe tot parcursul războiului, speranța medie de viață a unui pilot britanic de pe Frontul de Vest era de 93 de ore de zbor. Această cifră spune aproape totul despre prețul plătit pentru învățarea războiului în aer.

La sfârșitul conflictului, impactul aeronavelor asupra cursului războiului rămânea mai ales tactic decât strategic. Avionul nu decisese singur războiul. Dar schimbase felul în care armatele vedeau, loveau și se apărau. Corectarea tirului de artilerie, fotografia aeriană, protejarea propriului spațiu aerian, atacul asupra trupelor și începuturile bombardamentului strategic anunțau limpede viitorul. Primul Război Mondial nu a fost doar primul mare război al aviației. A fost locul în care această armă și-a descoperit, în grabă și cu pierderi grele, aproape toate rolurile esențiale ale secolului care urma.