De ce a aprins Criza bosniacă Balcanii înaintea Primului Război Mondial

La 6 octombrie 1908, Viena a făcut pasul pe care îl pregătise de ani întregi. Austro-Ungaria a anunțat anexarea Bosniei și Herțegovinei. Cu o zi înainte, Bulgaria își declarase independența față de Imperiul Otoman. În câteva ore, ordinea fixată la Berlin în 1878 a început să se clatine. Marile Puteri au protestat, Serbia și-a mobilizat armata, iar o chestiune care părea regională a devenit o criză europeană.

Criza bosniacă, cunoscută și ca Criza anexării, s-a încheiat în aprilie 1909, când Tratatul de la Berlin a fost modificat pentru a accepta noul fapt împlinit. Dar sfârșitul diplomatic nu a însemnat și împăcare. Relațiile dintre Austro-Ungaria și Serbia, dintre Austro-Ungaria și Rusia, au fost deteriorate permanent. Iar anexarea, împreună cu reacțiile pe care le-a stârnit, a contribuit la drumul spre Primul Război Mondial.

Un echilibru provizoriu din 1878

Originea crizei stătea în chiar textul Tratatului de la Berlin. Prin articolul 25, Austro-Ungaria primea drepturi speciale asupra provinciilor otomane Bosnia și Herțegovina și asupra Sangeacului Novi Pazar. Formula era limpede: provinciile urmau să fie ocupate și administrate de Austro-Ungaria, iar aceasta își păstra dreptul de a menține garnizoane și drumuri militare și comerciale în zona Sangeacului de Novi Pazar.

Din 1878 până în 1908, Austro-Ungaria și-a exercitat aceste drepturi, controlând hotărâtor Bosnia și Herțegovina și ocupând Sangeacul împreună cu Imperiul Otoman. Dar tratatul lăsase nerezolvată problema dispoziției finale a provinciilor. Era o stăpânire reală, fără a fi încă o anexare formală.

Sangeacul Novi Pazar avea o importanță care depășea harta locală. El separa Muntenegru de Serbia și împiedica unirea lor politică și geografică. Pentru Austro-Ungaria, era și o zonă de așteptare pentru o eventuală expansiune spre Salonic, în Macedonia stăpânită de Imperiul Otoman.

În același timp, Tratatul de la Berlin menținea Strâmtorile Constantinopolului închise pentru navele de război pe timp de război. Pentru Rusia, acesta era un punct dureros: flota sa de la Marea Neagră rămânea blocată.

În Serbia, lucrurile se schimbaseră după lovitura de stat din 1903. O nouă familie regală ajunsese la putere, iar politica se orientase în interesul eliberării Bosniei și al Sangeacului de la Novi Pazar. Relațiile cu Austro-Ungaria s-au deteriorat treptat. Prin 1907, ministrul de externe austro-ungar Alois Aehrenthal a început să pregătească soluția care urma să schimbe totul: anexarea.

Înțelegerea de la Buchlov

Ocazia a venit printr-o inițiativă rusă. La 2 iulie 1908, ministrul de externe al Rusiei, Alexander Izvolsky, i-a scris lui Aehrenthal. Propunea o discuție despre schimbări reciproce în Tratatul de la Berlin: Rusia urmărea o soluție favorabilă pentru Strâmtorile Constantinopolului, Austro-Ungaria pentru anexarea Bosniei și Herțegovinei și pentru problema Sangeacului de Novi Pazar.

La 14 iulie, Aehrenthal a răspuns cu o acceptare prudentă. Apoi, la 10 septembrie, după discuții interne lungi și complicate, a venit cu o formulă diferită: dacă Rusia avea o atitudine prietenoasă față de anexare, Austro-Ungaria își retrăgea trupele din Sangeac. Chestiunea Strâmtorilor urma să fie discutată separat, pe un fundament prietenos.

La 16 septembrie, cei doi s-au întâlnit la castelul Buchlov, în Moravia. Discuția a durat șase ore. Nu s-au luat minute. Izvolsky trebuia să redacteze concluziile și să i le trimită lui Aehrenthal. Pe 21 septembrie, Aehrenthal i-a cerut documentul; două zile mai târziu, Izvolsky a răspuns că îl trimisese țarului pentru aprobare. Documentul, dacă a existat, nu a fost prezentat niciodată.

De aici înainte, totul s-a desfășurat sub semnul a două versiuni. În varianta atribuită lui Aehrenthal, Rusia accepta să mențină o „atitudine prietenoasă și binevoitoare” dacă Austro-Ungaria anexa Bosnia și Herțegovina. În schimb, Austro-Ungaria urma să fie binevoitoare față de dorința Rusiei de a deschide strâmtorile pentru navele de război. Cele două părți luau în calcul și independența Bulgariei. Serbia și Muntenegru nu primeau concesii teritoriale, dar, dacă susțineau anexarea, Austro-Ungaria nu avea să împiedice expansiunea Serbiei în Balcani și urma să sprijine revizuirea articolului 29, care limita suveranitatea Muntenegrului. Un punct era însă ferm: după negocierile cu Poarta și Puterile, „problema Bosnia și Herțegovina nu ar mai fi intrat discuție”.

Varianta lui Izvolsky era alta. La 30 septembrie, aflat la Paris, a fost informat că anexarea urma să aibă loc pe 7 octombrie. La 4 octombrie, într-un raport cerut de ambasadorul britanic în Franța, Francis Bertie, Izvolsky susținea că anexarea era o chestiune de rezolvat de către semnatarii Tratatului de la Berlin. Rusia nu o considera un motiv de război dacă Austro-Ungaria se retrăgea din Sangeacul de Novi Pazar, dar cerea, odată cu celelalte guverne, modificări favorabile: deschiderea strâmtorilor, independența Bulgariei, concesii teritoriale pentru Serbia și abolirea limitărilor impuse Muntenegrului prin articolul 29.

Octombrie 1908, clipa rupturii

Succesiunea evenimentelor a fost rapidă. Pe 5 octombrie, Bulgaria și-a declarat independența față de Imperiul Otoman. Pe 6 octombrie, împăratul Francisc Iosif a anunțat locuitorilor Bosniei și Herțegovinei că intenționează să le ofere un regim autonom și constituțional sub autoritatea sa, iar provinciile au fost anexate. În ziua următoare, Austro-Ungaria și-a anunțat retragerea din Sangeacul Novi Pazar.

Problema era limpede: independența Bulgariei și anexarea Bosniei nu erau prevăzute în Tratatul de la Berlin. Au urmat proteste, presiuni și negocieri. Aehrenthal se așteptase la aprobare largă. A primit, în schimb, opoziție din toate direcțiile.

Serbia cere, Imperiul Otoman boicotează

Dintre toți vecinii, Serbia a reacționat cel mai dur. Și-a mobilizat armata, iar la 7 octombrie Consiliul de Coroană a cerut fie anularea anexării, fie compensații. Aceste compensații au fost definite apoi ca o fâșie de pământ în partea nordică a Sangeacului Novi Pazar. Cererile au fost respinse.

Imperiul Otoman a protestat și el, dar mai vehement față de independența Bulgariei decât față de anexarea Bosniei și Herțegovinei, asupra cărora nu mai avea perspective practice de guvernare. Totuși, reacția otomană a avut efect economic. S-a desfășurat un boicot împotriva Austro-Ungariei. El a provocat pierderi comerciale importante monarhiei dualiste. În cele din urmă, Austro-Ungaria a rezolvat chestiunea și a obținut consimțământul otoman în schimbul sumei de 2,2 milioane de lire, prin protocolul din 26 februarie.

Marile Puteri și jocul conferinței ratate

Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia au văzut anexarea și independența Bulgariei ca încălcări ale Tratatului de la Berlin. Din acest motiv, au fost favorabile unei conferințe internaționale. Numai că opoziția germană, plus manevrele diplomatice legate de locul, natura și condițiile conferinței, au întârziat procesul până când ideea a fost abandonată. În locul ei, Puterile au ajuns la modificarea tratatului prin consultări între capitale.

Italia aștepta compensații pentru recunoașterea anexării, așa cum prevedea sistemul de tratate al Triplei Alianțe cu Austro-Ungaria. Aceste compensații nu au venit. Mai târziu, acesta avea să fie unul dintre motivele pentru care Italia a rupt alianța cu Austro-Ungaria în 1915.

Germania a avut un rol decisiv în finalul crizei. Berlinul a înțeles că rămânea, practic, numai cu Austria drept aliat sigur și a ales să o susțină ferm. Presiunea asupra Rusiei a crescut. La 22 martie, Germania a cerut un răspuns clar dacă Rusia accepta modificarea articolului 25 din Tratatul de la Berlin pentru a recunoaște anexarea. Sub această presiune, Izvolsky a cedat și a recomandat guvernului să accepte. La 23 martie, țarul a aprobat decizia.

Un sfârșit diplomatic, o rană politică

Serbia a fost, la rândul ei, constrânsă să dea înapoi. La 31 martie, a făcut declarația formală de acceptare față de Austro-Ungaria. Criza era practic închisă. Între 7 și 19 aprilie, Marile Puteri au semnat, în diferitele capitale, amendamentele la Tratatul de la Berlin.

Pe hârtie, Austro-Ungaria obținuse o victorie diplomatică aproape totală. Bosnia și Herțegovina fuseseră anexate, iar faptul împlinit fusese acceptat. În realitate, costul politic a fost mare. Relațiile cu Serbia și Rusia au fost afectate ireversibil. În Serbia, anexarea a inflamat naționalismul. În Europa, criza a lăsat impresia unei ordini internaționale care putea fi răsturnată prin presiune și risc.

De aceea Criza bosniacă contează mai mult decât durata ei, 1908-1909. Ea a arătat cât de fragil devenise echilibrul european și cât de repede o modificare teritorială putea aduce continentul în pragul războiului. Criza s-a stins. Dar resentimentele pe care le-a lăsat au continuat să ardă.