Andy Warhol, omul care a schimbat felul în care arta privește lumea consumului și celebritatea

În 1962, 32 de pânze au ajuns la Los Angeles. Fiecare înfățișa alt soi de supă Campbell’s. Nimic eroic în aparență, nimic din repertoriul solemn al marii picturi. Și totuși, tocmai acolo era ruptura. Andy Warhol împingea arta spre un loc pe care mulți îl priveau încă de sus: raftul, reclama, obiectul de consum, imaginea repetată până când banalul devenea imposibil de ignorat.

Acela a fost unul dintre momentele în care direcția sa artistică s-a conturat limpede. Nu venea dintr-o lume a atelierelor aristocratice, ci dintr-o familie de imigranți lemkieni din Pittsburgh. Părinții săi erau originari din satul Mikó, azi Miková, în Slovacia, și emigraseră în 1921. În casă se vorbea limba ruteană, iar legătura cu satul natal a rămas vie prin mama sa, Julia Warhola. Andrew Warhola, cum se numea la naștere, a fost botezat în Biserica Greco-Catolică Sf. Ioan Gură de Aur din Pittsburgh. Acolo începe povestea unui om care avea să pună în centrul artei tocmai lucrurile pe care cultura înaltă le ținuse multă vreme la margine.

Un nume nou pentru New York

Andy Warhol s-a născut la 6 august 1928, în Pittsburgh. Tatăl său, miner și apoi zidar, a murit în 1942. În sursele despre viața lui Warhol, acest moment rămâne apăsat și printr-un detaliu care spune mult despre ambiția familiei: pe patul de moarte, tatăl i-ar fi cerut fratelui mai mare al lui Andy ca 250.000 $ să fie investiți în școala lui, fiindcă știa că va deveni un nume important.

După patru ani de studiu la Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh și după obținerea diplomei în arte, tânărul Andrew s-a mutat, în 1949, la New York. Acolo a făcut un gest simplu, dar esențial pentru destinul său public: și-a scurtat prenumele și numele de familie și a început să semneze Andy Warhol.

Orașul i-a oferit imediat condițiile în care avea să se formeze. Debutul nu a fost în muzeu, ci în lumea reclamelor. A executat ilustrații pentru jurnale de modă, a decorat vitrinele magazinelor și a început să fie remarcat repede. A fost apreciat, a frecventat cercurile înalte și a expus în galerii de modă. În anii aceia, înainte de Warhol-ul cunoscut azi, se contura deja un artist care înțelegea ceva decisiv: imaginile comerciale nu erau un rest inferior al culturii, ci una dintre limbile ei cele mai puternice.

În sursele engleze, această perioadă apare și mai concret. Warhol a lucrat pentru reviste de modă importante și a produs un mare număr de reclame în anii 1950. Stilul său distinct l-a făcut foarte cunoscut ca ilustrator de modă, iar desenele sale pentru pantofi i-au adus atenție și premii. Pentru a se promova, și-a tipărit singur cărți cu ilustrații, precum 25 Cats Name Sam and One Blue Pussy și A Gold Book. A folosit adesea și caligrafia mamei sale, Julia Warhol, alături de desene. Încă dinainte de consacrare, universul lui Warhol reunea arta, comerțul, autopromovarea și familia.

Clipa în care reclama a intrat în tablou

La începutul anilor șaizeci, Warhol s-a apucat de pictură. Dar nu a părăsit estetica reclamei. Dimpotrivă, a adus-o în centru. Ciclurile de sticle Coca-Cola și cutiile de supă Campbell’s provin direct din cultura populară de masă. Curând, artistul a adăugat bancnote, fragmente de benzi desenate și reproduceri ale portretelor stelelor de cinema.

Warhol nu privea aceste imagini ca pe simple obiecte decorative. Din sursele engleze reiese limpede că opera lui explora relația dintre publicitate, consumerism, mass-media și cultura celebrității. A îmbrățișat reproducerea mecanică și a contestat granițele tradiționale dintre cultura înaltă și cultura joasă. În 1962, a adoptat seriografia ca tehnică pentru a da picturilor un efect de „linie de asamblare”. Imaginea era mărită, transferată pe o plasă de mătase, iar cerneala era trecută peste sită cu un raclet. Procesul avea ceva industrial și rece, exact ceea ce pentru Warhol devenea fertil artistic.

Începând din acel an, Warhol s-a folosit de seriografie și de tiparul fotomecanic. La seriile de reproduceri executate pe baza unei schițe de Warhol lucra un grup numeros de asistenți. Ritmul a fost rapid: peste două mii de lucrări în decurs de doi ani. Aceasta nu era doar un detaliu practic, ci o declarație de metodă. Artistul nu mai apărea ca meșter retras în unicitate, ci ca organizator al unei producții de imagini.

Primele izbânzi au venit repede, dar nu fără rezistență. În aprilie 1961, picturile sale pop au fost expuse pentru prima dată într-o vitrină a magazinului Bonwit Teller de pe Fifth Avenue. În mai 1962, revista Time l-a inclus într-un articol despre noua direcție artistică. În iulie 1962, expoziția de la Ferus Gallery din Los Angeles, cu cele 32 de pânze Campbell’s, a marcat debutul său pe Coasta de Vest. În octombrie, a participat la expoziția The New Realists de la New York, iar pe 6 noiembrie 1962 s-a deschis prima sa expoziție personală Pop la New York, la Stable Gallery.

Acolo se aflau deja lucrări care aveau să devină emblematice: serii cu Marilyn Monroe, cu sticle de Coca-Cola, cu bancnote și cu cutii de supă. Reacțiile au fost puternice. Unii critici au fost scandalizați de acceptarea deschisă a culturii de consum. Dar tocmai aici stătea miza. Warhol nu încerca să salveze arta de lume, ci să arate că lumea modernă produce deja, în raft, pe ecran și în ziar, un nou tip de iconografie.

Una dintre ideile sale cele mai cunoscute, reținută și în lucrările de referință, privea Coca-Cola. În acel produs, Warhol vedea o egalitate stranie a societății de consum: președintele bea Coke, Liz Taylor bea Coke și oricine poate bea Coke. Această intuiție l-a făcut unul dintre marii interpreți ai Americii secolului XX.

Factory, atelierul care a devenit scenă

În 1964, Warhol și-a mutat studioul la 231 East 47th Street. Locul a devenit cunoscut sub numele de Factory. În română, sursa îl numește atelierul-fabrică. Numele nu era o poză ingenioasă, ci aproape un program. Warhol locuia acolo, iar spațiul a devenit repede loc de întâlnire pentru avangarda new-yorkeză.

Factory apare ca un centru de experiment avangardist, unde se întâlneau drag queens, poeți, boemi, muzicieni și patroni bogați. Spațiul era acoperit cu folie de aluminiu și vopsea argintie de Billy Name. Warhol lucra cu asistenți, iar această colaborare a rămas definitorie pentru întreaga lui carieră.

Din acel loc au pornit picturi, sculpturi, filme, evenimente multimedia și o întreagă mitologie socială. În 1964, Warhol a prezentat la Stable Gallery sculpturi de cutii comerciale, așezate în spațiu ca într-un depozit. Erau cutii de Brillo Soap Pads, Del Monte Peach Halves, Heinz Tomato Ketchup, Kellogg’s Corn Flakes, Campbell’s Tomato Juice și Mott’s Apple Juice. Tot în 1964, pentru Pavilionul statului New York de la World’s Fair din Queens, a creat muralul Thirteen Most Wanted Men, care a fost acoperit după ce oficialii s-au opus imaginilor.

În octombrie 1964, participarea lui la expoziția The American Supermarket a dus mai departe aceeași provocare. Expoziția era gândită ca un mic supermarket, numai că totul, de la produse până la tablouri, era creat de artiști Pop. Întrebarea era simplă și neliniștitoare: ce este, de fapt, arta?

În noiembrie 1964, Warhol a expus prima serie Flowers la galeria Leo Castelli. În mai 1965, la Paris, a prezentat a doua serie Flowers și a anunțat că se retrage din pictură pentru a se concentra asupra filmului. Potrivit istoricilor, a luat conștient poziție împotriva picturii convenționale și nu mai credea în pictură în forma ei obișnuită. Era încă o cotitură. Artistul care cucerise lumea tabloului se muta spre imaginea în mișcare.

Filmele și lumea superstars

Warhol a produs și regizat filme într-un registru experimental și underground. Printre acestea se numără Batman Dracula, realizat în 1964 fără permisiunea de copyright a DC Comics, și Vinyl, din 1965, adaptare după romanul A Clockwork Orange de Anthony Burgess. Printre filmele sale considerate inovatoare și de succes se află Chelsea Girls, realizat în 1966, alături de Bike Boy, My Hustler și Lonesome Cowboys. Multe dintre aceste filme se refereau la subcultura gay și circulau în medii sensibile la legătura dintre artă și sexualitate.

Factory a furnizat spațiul și distribuția. În filmele sale apăreau figuri obișnuite ale atelierului, precum Brigid Berlin, Viva, Edie Sedgwick, Candy Darling, Holly Woodlawn, Ondine, Nico și Jackie Curtis. Lucrările de referință vorbesc despre grupul de personalități cunoscute sub numele de „Warhol superstars”. Era o lume în care faima putea fi rapidă, fragilă și aproape improvizată. De aici s-a legat și expresia pentru care Warhol este creditat că a popularizat-o: „15 minutes of fame”.

În 1966, Warhol s-a implicat puternic și în activitatea formației The Velvet Underground. S-a spus că a colaborat cu acest ansamblu vocal-instrumental psihedelic influent pentru un film experimental. I-a fost manager, că trupa a repetat la Factory și că a cântat în cadrul spectacolelor multimedia Exploding Plastic Inevitable, desfășurate în 1966 și 1967. Warhol a finanțat și albumul de debut al formației, The Velvet Underground & Nico, din 1967.

În jurul său, arta devenea spectacol extins: proiecții, lumini, muzică, performance, film. A urmat și o perioadă de turnee universitare, prin care Warhol își finanța producțiile cinematografice, proiectând filme și răspunzând la întrebări. În 1967, l-a trimis pe actorul Allen Midgette să se dea drept el într-un turneu de pe Coasta de Vest, iar în 1968 a revenit personal în campusurile unde nu apăruse.

Filmul Blue Movie, de 33 de minute, a produs un scandal imens. Viva interpretează în film, foarte explicit, actul sexual cu un bărbat și că atât ea, cât și Warhol au fost profund afectați. După acest scandal, Warhol a cedat total inițiativa filmelor asistentului și discipolului său Paul Morrissey, care a preluat funcțiile filmice ale colectivului Fabricii. Filmele următoare, precum Flesh, Trash, Heat, Blood for Dracula și Flesh for Frankenstein, au fost mai accesibile și mai ușor prezentabile publicului larg decât filmele regizate de Warhol însuși.

3 iunie 1968

La 3 iunie 1968, în Factory, s-a petrecut momentul care i-a schimbat radical viața. Valerie Solanas, scriitoare feministă radicală, l-a împușcat pe Warhol și pe criticul și curatorul Mario Amaya. Amaya a fost rănit ușor și externat în aceeași zi. Warhol, însă, a fost grav rănit și a supraviețuit la limită. A rămas în spital aproape două luni.

Solanas s-a predat poliției după câteva ore și a spus că Warhol „had too much control over my life.” A fost diagnosticată ulterior cu schizofrenie paranoidă și condamnată la trei ani de închisoare.

Efectul asupra lui Warhol a fost profund. O a doua operație, în anul următor, i-a lăsat mușchii abdominali reparați impropriu, iar pentru tot restul vieții a trebuit să poarte un corset chirurgical pentru a împiedica distensia stomacului când mânca. După atentat, Factory a devenit mai reglementată, iar Warhol s-a concentrat să o transforme într-o întreprindere structurată. El însuși i-a atribuit lui Paul Morrissey meritul de a fi transformat locul într-un „regular office”.

Atentatul a împărțit în două biografia lui Warhol. Înainte, Factory fusese un laborator haotic de experiment și faime trecătoare. După, artistul a rămas celebru și productiv, dar lumea lui a devenit mai calculată, mai antreprenorială, mai atent administrată.

Faima ca sistem

După 1968, Warhol și-a lărgit activitatea în mai multe direcții. A fondat revista Interview în toamna lui 1969, împreună cu jurnalistul John Wilcock. Revista, revizuită în ani