1916, ordinul „Mihai Viteazul” care a ridicat miza onoarei militare

Toamna lui 1916 a comprimat timpul. România intrase în război, frontul cerea hotărâri rapide, iar vechiul sistem de recompensare a faptelor de arme nu mai ajungea. În acel moment de presiune, regele Ferdinand a luat o decizie care spunea ceva esențial despre felul în care statul voia să numească și să așeze meritul militar. La 26 septembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 2968, era instituit Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară de război a României.

Nu era doar o decorație nouă. Era un răspuns la o problemă veche, devenită brusc urgentă. Până la 27 august 1916, cadrul legal existent permitea decorarea militarilor care se distingeau pe câmpul de luptă doar cu însemnele de război ale ordinului Steaua României, în gradele de cavaler, ofițer și comandor, și cu medalia Virtutea Militară de război. Reglementările rămase încă din perioada Războiului de Independență împărțeau aceste recompense într-un fel care nu mai corespundea spiritului vremii. Steaua României se putea acorda tuturor militarilor. Virtutea Militară era acordată diferențiat: clasa I ofițerilor, clasa II subofițerilor și trupei.

În armatele europene ale vremii, regula generală era alta: ordinele reveneau exclusiv ofițerilor, în timp ce subofițerii și trupa erau recompensați prin alte distincții, de rang mai mic. În acest context, pentru a adapta sistemul românesc de ordine și decorații la aceste cerințe și pentru a ridica moralul ofițerilor și trupei, a fost creat Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”. Din primul articol reieșea limpede rostul lui: era destinat să răsplătească „faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”.

Un ordin născut în focul campaniei

Felul în care a apărut ordinul spune mult despre graba și gravitatea clipei. Decretul din 26 septembrie 1916 a fost urmat, la 21 decembrie același an, de un nou Înalt Decret, nr. 3249, prin care vechiul text de instituire era modificat și ratificat. Acest al doilea decret prevedea că modalitățile și condițiile de conferire urmau să fie precizate printr-un regulament. Numai că acel regulament nu a fost redactat și publicat în perioada războiului.

Asta nu a împiedicat însă ordinul să intre imediat în viața armatei. El era organizat pe trei clase, III, II și I, iar regula era strictă: „nimeni nu poate obține o clasă superioară dacă nu este decorat cu clasa III”. Numărul membrilor era nelimitat, dar exigența simbolică era mare. În forma lui inițială, ordinul se acorda exclusiv pentru fapte excepționale de război ale ofițerilor care se distingeau în fața inamicului.

Mai târziu, această prevedere a fost lărgită. Distincția a putut fi conferită și ofițerilor aflați la comanda sau în statele majore ale marilor unități luptătoare, atunci când forțele acestora obținuseră victorii importante. Schimbarea nu micșora prestigiul ordinului. Dimpotrivă, arăta că războiul nu era privit doar prin gestul individual din linia întâi, ci și prin capacitatea de a conduce, organiza și transforma lupta într-un succes militar.

Chiar și forma noii distincții poartă amprenta începutului. Decretul din septembrie 1916 o descria în termeni foarte generali, iar însemnele noului ordin fuseseră desenate chiar de suveran. Crucea era treflată, smălțuită albastră și cu marginile de aur. În centru se afla cifra de aur încoronată a regelui Ferdinand I, iar deasupra coroana regală de aur. Pe revers, tot pe fond albastru, apărea data 1916. Panglica era roșie-vișinie, cu dungi de aur la margini.

Primele nume și ierarhia meritului

Primele conferiri au venit aproape imediat. La 28 septembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 2970, ordinul a fost atribuit pentru prima dată unui număr de 9 ofițeri români care se distinseseră în Bătălia de la Turtucaia și în operațiile militare inițiale din Dobrogea. Intrarea ordinului în circuitul faptelor de război a fost, așadar, legată direct de front și de nevoia de a fixa repede, oficial și solemn, un criteriu al excepționalului.

La numai câteva zile distanță, la 1 octombrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 2990, era decorat și primul ofițer străin: căpitanul Milenko Milicievici, din Divizia Sârbă de Voluntari, pentru fapte de eroism din timpul luptelor de la Cocargeaua. Ordinul era românesc, dar încă de la început a putut spune ceva și despre solidaritatea militară de pe front.

Ierarhia celor trei clase s-a construit apoi treptat, prin nume și prin campanii. Primii ofițeri decorați cu clasa a II-a au fost generalii de corp de armată Constantin Prezan și Alexandru Averescu, la 21 iulie 1917, prin Înaltul Decret nr. 759, pentru modul în care au organizat și condus acțiunile de luptă din vara anului 1917. Pasul era important: ordinul nu mai recompensa doar actul de curaj în fața inamicului, ci și conducerea militară care făcea posibilă rezistența și victoria.

Clasa I a venit și mai târziu. Primul ofițer decorat cu această clasă a fost generalul de corp de armată Constantin Prezan, la 5 februarie 1920, prin Înaltul Decret nr. 372, pentru modul cum a condus operațiile din Transilvania și Ungaria din anii 1918-1919. În felul acesta, traseul unei cariere și al unui război se reflecta în chiar arhitectura ordinului: clasa III, apoi clasa II, apoi clasa I.

Și în rândul ofițerilor străini, aceeași ierarhie a fost marcată prin figuri precise. Primul ofițer străin decorat cu clasa a II-a a ordinului a fost generalul Dmitri Șcerbaciov, comandantul Grupului de armate ruse pe frontul românesc, la 18 iulie 1917, pentru modul cum a pregătit și condus operațiile de pe frontul român din luna iulie 1917. Primul ofițer străin decorat cu clasa I a fost generalul Joseph Joffre, Comandantul Suprem al Armatei Franceze, la 26 noiembrie 1919.

Statistica primului mare ciclu de acordări, cel legat de Primul Război Mondial și de operațiile militare postbelice, arată dimensiunea acestui prestigiu. Au fost decorați 78 de ofițeri străini și 315 ofițeri români, unii dintre ei de mai multe ori. Totodată, au fost decorate drapelele de luptă a 39 de regimente. Repartiția pe clase spune și ea ceva despre raritatea vârfului: la ofițerii străini, 12 clasa I, 7 clasa II și 72 clasa III; la ofițerii români, 1 clasa I, 4 clasa II și 314 clasa III.

Un singur ofițer român a primit toate cele trei clase ale ordinului: generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan, care comandase în timpul războiului Armata de Nord și Marele Cartier General al Armatei României. Cu clasa a doua au mai fost decorați, alături de el, doar alți trei generali: Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu și Gheorghe Mărdărescu.

Semnul vizibil al unei elite militare

Prestigiul unei distincții stă și în felul în care ea se vede. Modelul din 1916 și dezvoltările lui ulterioare alcătuiesc un limbaj al rangului și al meritului, lizibil pe uniformă. Forma generală rămânea aceeași: cruce treflată din metal auriu, emailată în albastru.

Clasa I, sub formă de placă, avea dimensiunea crucii de 60 mm și purta pe brațul vertical coroana regală și cifra regelui Ferdinand. Se purta pe partea stângă a pieptului. Clasa a II-a avea aceeași dimensiune a crucii, iar pe avers se aflau, de asemenea, coroana regală și cifra regelui Ferdinand; pe revers, în centru, apărea anul 1916. Crucea era surmontată de coroana regală, de care, printr-un inel, se prindea panglica vișinie, lată de 37 mm, cu margini aurii de 3 mm. Această clasă se purta la gât. Clasa a III-a avea crucea de 40 mm, cu aceleași încrustații ca la clasa a II-a, și se purta atârnată pe partea stângă a pieptului. Când ofițerii purtau și alte decorații, Ordinul Mihai Viteazul era așezat primul din stânga.

În timp, forma ordinului a fost modificată de mai multe ori. Regulamentul Legii Ordinelor și Medaliilor Naționale conferite în timp de război, aprobat prin Înaltul Decret nr. 4354 din 19 decembrie 1938 și modificat prin Înaltul Decret nr. 716 din 10 februarie 1939, a oferit pentru prima dată descrieri precise ale decorațiilor celor trei clase. Tot atunci a apărut și prima modificare de formă după 1916: introducerea a două spade încrucișate între brațele crucii.

Primul regulament propriu-zis al ordinului a fost adoptat abia la 6 noiembrie 1940, prin Decretul Regal nr. 3709, sub denumirea Regulamentul Legii Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”. A urmat Decretul Regal nr. 1932 din 30 iulie 1941, care stipula că ordinul, în toate cele trei clase, va fi conferit în timp de război ofițerilor pentru „fapte de arme cu totul excepționale”. Apoi, prin Decretul Regal nr. 2787 din 8 octombrie 1941, modelul decorației a fost din nou modificat. Forma și dimensiunile erau păstrate, dar pe avers se afla central cifra încoronată a regelui Ferdinand și pe brațul inferior anul „1916”, iar pe revers, cifra încoronată a regelui Mihai și pe brațul inferior anul „1941”.

Prestigiul ordinului s-a văzut și în drepturile care au început să fie legate de el. Deși inițial acestea nu erau prevăzute, printr-o lege specială promulgată de regele Ferdinand la 12 mai 1927, ofițerilor decorați le-au fost acordate drepturi materiale: împroprietărirea gratuită cu un lot de 25 ha teren arabil, acordarea unui lot de casă de 500 mp și gratuități pe mijloacele de transport ale statului.

În jurul ordinului s-a creat și un semn distinct al apartenenței. Prin Decretul Regal nr. 328 din 10 februarie 1931, regimentele ale căror drapele fuseseră decorate cu ordinele Mihai Viteazul, Steaua României și Virtutea Aeronautică sau cu medalia Virtutea Militară, precum și personalul militar care servea în acestea, au primit dreptul de a purta o furajeră specifică. Se purta pe umărul stâng, la capătul epoletului, de către toți militarii corpului, cât timp erau în activitate într-o unitate decorată cu una dintre aceste patru distincții.

În 1936, prin Decretul Regal nr. 2859 emis de regele Carol al II-lea, a fost introdus și portul unei uniforme speciale pentru cavalerii ordinului. Ea consta dintr-o mantie albă pe care era aplicată crucea ordinului, confecționată din postav albastru. Ca acoperământ de cap, decretul prevedea o cușmă din blană de miel, de culoare albă.

Închis, schimbat, apoi reînființat

Istoria ordinului nu a fost liniară. La 18 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1935, ordinul model 1916 a fost închis și înlocuit cu un ordin continuator, Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade. Noul ordin a fost acordat doar pentru fapte de arme săvârșite după 23 august 1944. Modelul său avea pe avers cifra încoronată a regelui Mihai, iar pe revers, central, anul „1944”.

A urmat ruptura radicală de după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ordinul a fost desființat de autoritățile comuniste. Un simbol al meritului militar de război, atât de strâns legat de monarhie, de front și de memoria victoriei, dispărea astfel din sistemul oficial al decorațiilor.

După 1989, drumul s-a redeschis. Ordinul Mihai Viteazul a fost reînființat, făcând parte din categoria „decorațiilor militare de război”, așa cum au fost ele definite prin Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României. În 2003 a fost adoptată și legea specifică de funcționare, Legea nr. 327/2003 privind Ordinul Mihai Viteazul.

„Ordinul Mihai Viteazul este cea mai înaltă decorație militară de război ce se acordă ofițerilor si unităților militare, pe timp de război sau în misiuni sub jurisdicția unor organisme internaționale la care statul român este parte, pentru fapte de arme sau acțiuni de luptă cu totul excepționale.”

Noua lege a adus și o particularitate fără precedent în istoria ordinului. Pentru prima dată, se prevedea posibilitatea ca el să poată fi conferit și pe timp de pace, unor ofițeri și unități militare care participă la misiuni sub jurisdicția unor organisme internaționale la care statul român este parte, numai în cazuri cu totul excepționale, pentru acțiuni de mare amploare și cu cotă de risc ridicat.

Din 1916 în 2003, același nume, alt chip

Modelul prevăzut de Legea nr. 327 din 23 iulie 2003 păstra elementele definitorii ale decorației desființate în 1948, dar le reinterpreta în forme precise. Clasa I este compusă din însemnul propriu-zis și placa clasei I. Însemnul și panglica clasei I sunt identice cu cele ale clasei a II-a. Bareta are forma unei panglici dreptunghiulare din rips, iar pe centrul ei este prins un romb din argint aurit. Rozeta clasei I se prezintă ca o panglică dreptunghiulară din rips argintiu, peste care se aplică rozeta clasei a III-a. Placa clasei I este o stea cu 4 grupe de raze diamantate, confecționată din argint cu titlul de 9250/00, cu lățimea de 70 mm și înălțimea de 75 mm. Pe ea este aplicat însemnul propriu-zis, avers, al clasei a III-a.

Clasa a II-a păstrează caracteristicile generale ale clasei a III-a, dar crucea are diametrul de 60 mm, lățimea brațelor de 10,5 mm, iar însemnul este surmontat de o semicunună deschisă din frunze de stejar și de laur împletite. Panglica este lată de 45 mm, cu benzile aurii plasate la 1 mm de margini. Bareta poartă în centru un disc din argint, iar rozeta reia în formă redusă cromatica panglicii.

Clasa a III-a, baza întregii ierarhii, este o cruce treflată cu brațe egale, cu diametrul de 44 mm și cu lățimea brațelor de 9 mm, confecționată din argint cu titlul de 8000/00, aurit, emailată albastru închis. Pe avers, în centru, este aplicată o acvilă aurită, ținând în cioc o cruce ortodoxă, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan și având pe piept armele României. Pe revers, la capetele brațelor orizontale, sunt scriși anii „1916” și „2000”, ca repere istorice ale ordinului. Însemnul este surmontat de o semicunună formată din frunze de stejar și de laur împletite, iar panglica este din rips moarat roșu-vișiniu, cu câte o bandă aurie la 1 mm de margini.

Această continuitate de formă și de nume ascunde, de fapt, o mare schimbare de epocă. Ordinul născut în condițiile dure ale anului 1916, pentru a răsplăti ofițeri aflați în fața inamicului, a ajuns să poată fi acordat, în împrejurări strict excepționale, și pentru misiuni desfășurate sub jurisdicția unor organisme internaționale. Criteriul central a rămas însă același: excepționalul în slujba armatei și a statului.

De aceea, istoria Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul” nu este doar povestea unei decorații. Este povestea felului în care un stat își alege vârful onoarei militare, îl schimbă odată cu războaiele și regimurile politice, apoi îl readuce, cu grijă, în centrul propriei sale memorii. În 1916, acest ordin s-a născut din urgență. Tocmai de aceea a durat.