1916, campania în care România a pierdut Bucureștiul

În seara zilei de 27 august 1916, trei armate române au traversat Carpații Meridionali pentru a intra în Transilvania. Primele atacuri au avut succes. Trupele austro-ungare, inferioare numeric, s-au retras, iar începutul campaniei părea să confirme o ofensivă rapidă. La ora 21, în aceeași seară, ambasadorul Edgar Mavrocordat prezenta la Ministerul de Externe din Viena declarația de război a României. Conflictul devenea o realitate oficială.

Lunile de toamnă au adus însă o răsturnare de situație. După victorii tactice inițiale, armata română a suferit înfrângeri succesive. Statul și instituțiile militare s-au retras în Moldova, în timp ce Puterile Centrale au ocupat două treimi din țară, inclusiv Bucureștiul. Cauzele acestui dezastru sunt identificabile: amestecul politicului în deciziile militare, incompetența și lașitatea unei părți din eșalonul de comandă, alături de lipsa dotărilor pentru un război modern.

Transilvania, începutul care a înșelat așteptările

Intrarea în Transilvania a lăsat impresia că inițiativa aparține României. Înaintarea a forțat retragerea austro-ungarilor, însă manevra nu s-a produs într-un vid strategic. Dincolo de frontul din munți exista cel sudic, iar desfășurarea evenimentelor a demonstrat că o ofensivă își pierde valoarea dacă expune vulnerabilități majore pe alt flanc.

În ziua intrării în război, autoritățile de la București i-au arestat pe Ioan Slavici și Ioan Bălan, români cu cetățenie austro-ungară. Gestul indică tensiunea momentului. Războiul însemna și o ruptură totală în viața publică și politică a țării.

La jumătatea lui septembrie, germanii au trimis patru divizii pe frontul transilvănean, moment în care avansul românesc s-a oprit. Deși rușii au deplasat trei divizii în ajutor, aceste trupe nu au beneficiat de aprovizionare. Sprijinul extern nu a reușit să influențeze raportul de forțe acolo unde România avea nevoie de menținerea inițiativei.

Istoricul Esposito consideră că alegerea Transilvaniei ca obiectiv prioritar a fost o eroare strategică deoarece a ignorat prezența armatei bulgare în spate. Acesta notează că, după eșecul trecerii prin munți, Înaltul Comandament nu a constituit o rezervă mobilă și nu a concentrat forțele pentru a obține superioritate. Începutul promițător masca deficiențe structurale grave.

Turtucaia și lovitura dinspre sud

Contraatacul Puterilor Centrale a venit din direcția subestimată de strategii români. Generalul August von Mackensen a condus o armată formată din germani, bulgari și otomani, atacând dinspre Bulgaria la 1 septembrie, pe axa Dunăre-Constanța.

Turtucaia a devenit punctul critic al acestei etape. Garnizoana încercuită s-a predat pe 6 septembrie. Pe frontul dobrogean, luptele au continuat până la 21 septembrie, după sosirea generalului rus Andrei Medardovici Zaioncikovski, trimis să oprească înaintarea lui Mackensen spre calea ferată București-Constanța.

Înfrângerea de la Turtucaia a dictat un nou ritm al campaniei. România nu mai putea privi doar spre Transilvania, fiind obligată să trateze sudul ca pe o urgență. Schimbarea precipitată a centrului de greutate al operațiunilor a avut costuri imediate.

Flămânda, planul îndrăzneț care s-a rupt

Pe 15 septembrie, Consiliul de război a suspendat ofensiva din Transilvania pentru a concentra efortul pe distrugerea grupului Mackensen. Așa a apărut Ofensiva Flămânda.

Planul presupunea lovirea inamicului în flanc prin traversarea Dunării la Flămânda, în timp ce trupele româno-ruse din Dobrogea atacau spre Cobadin și Kurtbunar. Succesul ar fi redat inițiativa României.

La 1 octombrie, două divizii românești au forțat Dunărea și au stabilit un cap de pod. Totuși, încercarea de a sparge frontul din Dobrogea a eșuat, iar o furtună puternică a distrus podul de pontoane în noaptea de 1-2 octombrie. Generalul Averescu a decis anularea operațiunii.

Eșecul de la Flămânda a eliminat ultima șansă de a recâștiga libertatea de manevră. Din acest punct, campania a intrat în faza unei retrageri continue.

Trecătorile cedează

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania a fost preluată de Falkenhayn, care a declanșat o ofensivă proprie. Primul atac, lângă Hațeg, a blocat înaintarea Armatei I române.

Ulterior, divizii germane de elită au surprins coloanele românești lângă Sibiu. Trupele s-au retras în munți, iar germanii au ocupat Pasul Turnu Roșu. Această mișcare a compromis apărarea românească în zonă.

Până la 25 octombrie, după eșecul de la Brașov și presiunile din nord, armata română se afla din nou în interiorul vechilor granițe. Rezultatele ofensivei din august fuseseră anulate strategic. Falkenhayn a atacat apoi Pasul Vulcan pe 10 noiembrie, împingând apărătorii spre câmpie. Până la 26 noiembrie, luptele părăsiseră zona montană. Lipsa rezervelor și criza de aprovizionare au lăsat armata fără capacitatea de a alege locul confruntărilor.

Dobrogea, cheia mutării lui Mackensen

În a doua jumătate a toamnei, situația din Dobrogea s-a degradat. Mackensen a reluat ofensiva pe 20 octombrie, învingând trupele ruse care s-au retras spre Delta Dunării. Armata rusă era demoralizată și rămăsese fără provizii.

Mackensen a profitat de succes pentru a transfera în secret jumătate din forțele sale la Sviștov. Această manevră i-a oferit libertatea de a pregăti forțarea Dunării și lovitura decisivă împotriva frontului românesc.

Bucureștiul, momentul în care frontul s-a rupt

La 23 noiembrie, trupele lui Mackensen au traversat Dunărea pe la Sviștov, surprinzând apărarea română. Generalul Constantin Prezan a încercat un contraatac folosind întreaga rezervă, vizând joncțiunea dintre forțele lui Mackensen și Falkenhayn. Planul depindea de sprijinul rușilor, care însă au refuzat cooperarea.

Atacul român de la 1 decembrie a fost oprit, iar germanii au contraatacat pe toate fronturile. Acesta a fost punctul în care campania din 1916 a fost definitiv pierdută.

Guvernul s-a refugiat la Iași, iar Bucureștiul a fost ocupat pe 6 decembrie. Doar starea precară a drumurilor a salvat restul armatei de la distrugere totală. Statul român își continua existența doar în Moldova.

Moldova, linia pe care România a rămas în picioare

Retragerea nu a însemnat capitularea. Rușii au trimis întăriri masive pentru a bloca o eventuală invazie germană în sudul Rusiei. Frontul s-a stabilizat la mijlocul lunii ianuarie 1917. Deși pierduse mare parte din teritoriu, România continua să lupte.

Miza campaniei din 1916 a fost supraviețuirea statului. În ciuda înfrângerilor, linia din Moldova a rezistat, permițând reorganizarea. Victoria germană s-a bazat pe superioritatea logisticii și a conducerii militare.

Anul 1916 a demonstrat diferența dintre entuziasmul inițial și rigoarea unui război pe mai multe fronturi. Campania începută în Carpați s-a încheiat la Iași, marcând una dintre cele mai dure experiențe militare ale României.