1914, Bătălia de la Tannenberg care a zdrobit Armata a II-a rusă

În dimineața de 22 august 1914, comanda Armatei a 8-a germane se schimba în plină criză. Cu doar două zile înainte, germanii fuseseră loviți la Gumbinnen. În fața lor înaintau două armate ruse, una dinspre est, cealaltă dinspre sud. În spatele deciziilor grăbite stătea o teamă simplă și rece: Prusia Răsăriteană putea fi pierdută.

Noua conducere, Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, nu primea o situație liniștită, ci una pe muchie. Germanii aveau în est doar Armata a 8-a, fiindcă planul lor de război împingea grosul forțelor spre vest, împotriva Franței. Rusia fusese privită drept un adversar secundar, care urma să fie ținut în loc până la încheierea campaniei din vest. Numai că mobilizarea rusă venise mai repede decât calculaseră germanii. În mai puțin de o lună, rușii ajunseseră să ridice zece armate complete, iar în Prusia Răsăriteană presiunea se vedea deja limpede: la Tannenberg, raportul de forțe dintre armatele ruse și cea germană era de 29 la 16.

Din acest dezechilibru s-a născut una dintre cele mai studiate bătălii ale Primului Război Mondial. Nu pentru că ar fi fost o simplă ciocnire frontală, ci pentru că a arătat ce puteau face, în primele săptămâni ale războiului, viteza, calea ferată și informația. Germanii au mișcat rapid trupe cu trenul și au reușit să se concentreze pe rând împotriva celor două armate ruse. Rușii, în schimb, au înaintat cu dificultăți de aprovizionare și cu o vulnerabilitate care avea să coste enorm: mesajele lor radio puteau fi interceptate, iar ordinele de marș au fost transmise fără codificare sigură.

Drumul spre capcană

Campania a început sub semnul încrederii ruse. Armatele imperiale au intrat în Prusia Răsăriteană cu obiectivul ocupării orașului Königsberg. Dinspre est înainta Armata I, comandată de Paul von Rennenkampf. Dinspre sud urca Armata a II-a, sub Alexander Samsonov. Împreună, cele două formațiuni urmau să apese ca un clește asupra pozițiilor germane.

Pe hârtie, șansele păreau să le surâdă rușilor. Germanii tocmai simțiseră această presiune la Gumbinnen, pe 20 august, când primul lor contraatac fusese respins. Comandantul german de atunci, Maximilian von Prittwitz, s-a temut că armata sa va fi încercuită și a ordonat retragerea dincolo de Vistula. Hotărârea a fost socotită dezastruoasă. Prittwitz a fost demis, iar la 23 august comanda a trecut la Hindenburg, cu Ludendorff ca șef de stat major.

Dar situația rusă, privită de aproape, era mai puțin solidă decât părea. Germanii aflaseră din comunicațiile interceptate nu doar unde se aflau adversarii, ci și ceva esențial despre relația dintre comandanții ruși: Rennenkampf și Samsonov se detestau reciproc. Mai mult, între cele două armate se căsca un spațiu liber. Tocmai acolo urma să intre planul german.

Problemele de fond ale armatei ruse apăreau încă dinaintea marii ciocniri. Rețeaua feroviară era slabă și nesigură, multe linii erau simple, iar transportul spre frontieră consuma timp. Rușii se loveau și de diferența de ecartament dintre căile lor ferate și cele din restul Europei, ceea ce însemna că trupele și aprovizionarea puteau fi duse cu trenul doar până la graniță. Din acel punct, totul devenea mai greoi. În plus, infrastructura locală era proastă, iar nevoile logistice erau uriașe.

Aceste slăbiciuni aveau să se întâlnească, la Tannenberg, cu exact punctele tari ale adversarului. Germanii dispuneau de flexibilitatea căilor ferate din Prusia Răsăriteană și o foloseau cu o precizie remarcabilă. Armata a 8-a a putut muta corpuri întregi pe distanțe mari, zi și noapte, cu un ritm susținut, pentru a întări punctul decisiv. Asta a făcut posibil ceea ce, la începutul campaniei, părea improbabil: o singură armată germană urma să se întoarcă întâi împotriva lui Samsonov, apoi din nou împotriva lui Rennenkampf.

Gumbinnen și schimbarea de comandă

Între 17 și 22 august, lucrurile s-au mișcat cu repeziciune. Armata I a lui Rennenkampf a trecut frontiera la 17 august și a înaintat încet spre vest. La 20 august, Prittwitz a atacat lângă Gumbinnen, după ce aflase din mesajele interceptate că infanteria rusă se odihnea. În primele ore, o divizie a lui Hermann von François a lovit flancul drept al Corpului XX rus. Rușii s-au retras doar după ce artileria lor, foarte eficientă, a rămas fără muniție. În alt sector însă, atacul german s-a frânt. Artileria grea rusă a contraatacat, iar infanteria germană a fugit în panică. Prittwitz a întrerupt acțiunea și a ordonat retragerea.

Lovitura nu era numai militară, ci și psihologică. La prânz, Prittwitz îi spusese lui Helmuth von Moltke că totul merge bine; seara, a telefonat din nou ca să anunțe dezastrul. Între timp, o nouă veste înrăutățea totul: Armata a II-a rusă, cea a lui Samsonov, trecuse și ea granița. În fața ei se afla, în principal, Corpul XX german. La 20:23, Armata a 8-a a telegrafiat că se va retrage în Prusia de Vest.

În dimineața următoare, calculele s-au schimbat. Statul major al Armatei a 8-a a înțeles că Samsonov era mai aproape de trecerile peste Vistula decât erau germanii înșiși. Așa s-a născut noua prioritate: majoritatea forțelor trebuia deplasată pentru a-l opri pe Samsonov înainte de o retragere mai amplă. Moltke a decis atunci și schimbarea de comandă. Hindenburg și Ludendorff au fost chemați, iar armata a început să se reașeze în mișcare.

Planul era riscant. O parte dintre trupele germane rămâneau doar să-l supravegheze pe Rennenkampf, în timp ce forțele principale erau mutate împotriva lui Samsonov. Corpul I, aflat mai aproape de calea ferată, urma să meargă pe ruta lungă, cu trenul, pentru a se forma pe dreapta Corpului XX. Celelalte corpuri trebuiau să mărșăluiască spre stânga acestuia. Totul depindea de timp, de coordonare și de convingerea că Armata I rusă nu va interveni suficient de repede.

Între Allenstein și Osterode

Noua conducere germană a sosit la 23 august. Hindenburg a formulat limpede miza. Nu era de ajuns ca Samsonov să fie oprit. Armata lui trebuia nimicită, pentru ca germanii să poată întoarce apoi mâna liberă împotriva lui Rennenkampf. Acest obiectiv ridica imediat pariul bătăliei.

Din tabăra rusă veneau însă semne de dezordine. Yakov Jilinski, comandantul Frontului de Nord-Vest, și Samsonov nu cădeau de acord asupra direcției de atac. Samsonov voia să meargă spre nord-vest, pe direcția Allenstein-Osterode. Jilinski voia o lovitură mai spre nord. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis care, în loc să clarifice situația, a adâncit-o. Corpul VI a fost trimis spre Bischofsburg, despărțit de restul armatei. Chiar în sânul ofensivei ruse se crease astfel o ruptură periculoasă.

Între 23 și 26 august, Armata a II-a a împins înapoi unități germane în mai multe puncte. O făcea însă după șase zile de marș în căldură, fără odihnă suficientă și pe drumuri primitive, cu aprovizionarea rămasă în urmă. Samsonov a crezut că flancurile sale nu sunt amenințate și a ordonat grosului trupelor să se îndrepte spre nord-vest, spre Vistula, lăsând doar Corpul VI să continue spre nord. Nu avea suficiente avioane sau cavalerie bine folosite pentru a descoperi acumularea germană de pe stânga sa.

Aici s-a văzut din nou greutatea comunicațiilor. Rușii se bazau pe stații radio mobile. Dar tocmai prin radio transmiteau ordine pe care germanii le citeau. Din aceste interceptări, dintr-o hartă capturată și din informații adunate de la civilii germani refugiați, Hindenburg și Ludendorff au început să contureze încercuirea Armatei a II-a.

La 24 august, cei doi au mers pe linia frontului și au discutat cu Friedrich von Scholtz și cu ofițerii Corpului XX. A doua zi s-au întâlnit cu François, care primise ordin să atace spre Usdau pe 26 august. François a răspuns că nu îi sosiseră toate trupele și toată artileria. Ludendorff a insistat. Replica lui François a rămas una dintre cele mai cunoscute din episoadele pregătirii bătăliei:

„If it is so ordered, of course an attack will be made, and the troops will obviously have to fight with bayonets.”

În același timp, noi interceptări îi linișteau pe germani într-un punct esențial: Rennenkampf continua să înainteze încet spre Königsberg și nu se întorcea spre Samsonov. Fereastra de timp pentru încercuire rămânea deschisă.

Cercul se închide

Lupta decisivă s-a desfășurat între 26 și 30 august. În aceste zile, harta s-a schimbat aproape oră cu oră, dar sensul general a fost unul singur: flancurile Armatei a II-a ruse au început să cedeze, iar centrul ei a înaintat într-un spațiu care se transforma într-o capcană.

Pe dreapta rusă, Corpul VI a intrat în contact cu Corpul XVII german și cu Corpul I de rezervă. Acolo, unitățile ruse au fost împinse înapoi. Pe stânga, François era pregătit să lovească decisiv Corpul I rus. În centru, Corpul XX german, format în mare parte din est-prusaci care își apărau casele, a rezistat cât a fost nevoie pentru ca mișcarea de încercuire să se maturizeze.

În seara de 27 august, germanii au dat ordinul de încercuire. Ludendorff raporta comandamentului superior că Corpul I rus fusese aruncat înapoi, Corpul VI de asemenea, iar corpurile din centrul Armatei a II-a urmau să fie atacate din toate părțile. A doua zi dimineață, un raport aerian a stârnit pentru scurt timp neliniște: armata lui Rennenkampf părea să se miște spre spatele german. Ludendorff a anunțat oprirea atacului asupra lui Samsonov. Hindenburg l-a dus după un gard viu, iar când au revenit a spus calm că operațiunile continuă după plan. Curând, alte interceptări radio au confirmat că Rennenkampf înainta încă încet spre Königsberg.

De aici, mecanismul s-a strâns. François a reluat atacul și a cucerit Soldau, apoi a înaintat spre Neidenburg. În nord, Corpul XX a avansat și el, deși unele dintre diviziile sale fuseseră greu lovite. Corpul I de rezervă a atacat spre Allenstein, iar Corpul XVII a continuat urmărirea rușilor aflați în retragere. Până la sfârșitul zilei de 28 august, jumătate din încercuire era împlinită.

La 29 august, regimentul de cavalerie al lui François a ajuns la Willenberg, iar patrulele Corpului I au făcut joncțiunea cu Corpul XVII german. Cercul era închis. Trupele din centrul Armatei a II-a, care se retrăgeau spre sud, s-au izbit de o linie germană defensivă. Cei care au încercat să spargă frontul traversând câmpul deschis au fost secerati. Zona în care fuseseră prinși era centrată la Frogenau, la vest de Tannenberg, și a fost bătută toată ziua de artilerie.

Comandamentul rus din centru se destrăma exact în clipa în care ar fi avut nevoie de cea mai mare claritate. Samsonov nu mai avea control operațional decât asupra unei părți restrânse din forțele sale. Plecase în teren pentru a încuraja personal trupele și nu mai știa ce se petrece pe flancuri. Când situația a devenit fără ieșire, a dispărut în pădure în noaptea de 30 august și s-a sinucis. Corpul său a fost găsit în anul următor și trimis înapoi în Rusia prin Crucea Roșie.

Numele Tannenberg și ecoul victoriei

Bătălia nu s-a purtat, de fapt, chiar la Tannenberg, ci în apropiere de Allenstein. Și totuși Hindenburg a ales numele Tannenberg, aflat la 30 de kilometri spre vest. Gestul a avut o încărcătură simbolică. El voia ca victoria din 1914 să apară ca o revanșă pentru înfrângerea Cavalerilor Teutoni la Grunwald, cu 500 de ani înainte.

La 31 august, Hindenburg a raportat oficial că trei corpuri de armată ruse fuseseră distruse, iar celelalte două, care nu fuseseră prinse în încercuire, fuseseră grav lovite și se retrăgeau spre Polonia. Înfrângerea Armatei a II-a a adus un prestigiu imens lui Hindenburg și lui Ludendorff. Presa germană l-a ridicat pe Hindenburg la rangul de erou al momentului. Ludendorff a fost lăudat. Max Hoffmann, unul dintre oamenii importanți ai statului major, a rămas mult mai puțin vizibil.

Victoria era însă, cum avea să observe mai târziu David Stevenson, una majoră, dar departe de a fi decisivă. Armata I rusă se afla încă în Prusia Răsăriteană. O săptămână mai târziu, luptele aveau să continue în ceea ce a fost Prima bătălie de la Lacurile Mazuriene. Totuși, Tannenberg schimbase deja tonul campaniei. Rennenkampf s-a retras în grabă peste granița de dinainte de război, înainte de a fi încercuit la rândul său.

Dincolo de rezultatul imediat, Tannenberg a rămas în istorie și ca demonstrație a unor adevăruri dure ale războiului modern. O armată mai slabă numeric poate învinge dacă se mișcă mai repede și dacă înțelege mai bine câmpul de luptă. O comandă dezorganizată poate pierde chiar și atunci când pornește cu avantaj. Iar informația, fie că vine printr-o cale ferată folosită la timp, fie printr-un mesaj radio transmis nechibzuit, poate decide soarta a zeci de mii de oameni.

Pentru Rusia, dezastrul a avut urmări adânci. Ancheta oficială a dat vina pe Jilinski pentru că nu și-a controlat cele două armate. A fost înlocuit. În anii care au urmat, o serie de bătălii aveau să slăbească și mai mult armata rusă, până la ieșirea Imperiului Rus din război. Pentru Germania, Tannenberg a fost o izbândă spectaculoasă, o capodoperă tactică în ochii multora, dar și începutul unei încrederi de sine care, după cum arată chiar continuarea războiului, putea împinge spre iluzii periculoase.

La sfârșitul războiului a fost ridicat un monument în cinstea celor căzuți. Mai târziu, el a fost distrus. A rămas însă numele. Tannenberg nu spune doar povestea unei bătălii. Spune povestea felului în care, în august 1914, în chiar prima lună a marelui război, viteza deciziei și orbirea comenzii s-au întâlnit cu o forță care a schimbat totul pe frontul de est.