1911, nașterea Mâinii Negre și drumul spre Sarajevo

La sfârșitul anului 1911, în parlamentul sârb apărea un nume care avea să capete o greutate mult peste aparența lui conspirativă: „Mâna Neagră”. În spatele acestei denumiri se afla o organizație secretă întemeiată în mai 1911, într-o Serbie deja obișnuită cu complotul, violența politică și ideea că harta regiunii putea fi schimbată prin acțiune clandestină. Nu era o societate oarecare. Era alcătuită din ofițeri ai armatei, iar ținta pe care și-o propunea depășea cu mult granițele unui stat: unirea tuturor teritoriilor cu majoritate sud-slavă care nu se aflau atunci nici sub Serbia, nici sub Muntenegru.

Povestea Mâinii Negre nu începe, de fapt, în 1911. Începe mai devreme, într-o cultură a conspirației deja formată. Începe cu o întâlnire din 1901, continuă cu sânge vărsat în Belgrad în 1903 și capătă un sens nou după anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austria în 1908. Când organizația „Unificare sau Moarte” a prins contur, terenul era deja pregătit. Iar în 1914, numele ei avea să fie legat de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, de criza din iulie și, în cele din urmă, de izbucnirea Primului Război Mondial.

Înainte de Mâna Neagră

În august 1901, un grup de căpitani a înființat o conspirație împotriva dinastiei Obrenović. Prima întâlnire a avut loc la 6 septembrie 1901. Acolo s-a pus la cale uciderea cuplului regal, regele Alexandru I Obrenović și regina Draga. În fruntea acestui grup se afla căpitanul Dragutin Dimitrijević, cunoscut drept Apis.

Ceea ce fusese planificat în secret s-a transformat în faptă în noaptea de 28/29 mai 1903, stil vechi. Apis a condus personal un grup de ofițeri ai armatei care a ucis cuplul regal la Belgrad, la Vechiul Palat. Nu s-au oprit acolo. Conspiratorii i-au ucis și pe prim-ministrul Dimitrije Cincar-Marković, pe ministrul armatei Milovan Pavlović și pe generalul-adjutant Lazar Petrović. Episodul a intrat în istorie drept lovitura de stat din mai.

Acest moment spune mult despre mediul din care avea să se nască Mâna Neagră. Nu era vorba doar despre naționalism, ci și despre convingerea că violența conspirativă putea decide direcția statului. Oameni care acționaseră deja împotriva puterii legitime, ofițeri care își construiseră legături în interiorul armatei și care văzuseră efectul unui complot reușit aveau să joace mai târziu un rol central în noua organizație.

Belgrad, octombrie 1908

La 8 octombrie 1908, la numai două zile după ce Austria a anexat Bosnia și Herțegovina, la Primăria din Belgrad s-au întâlnit miniștri, oficiali și generali sârbi. Întâlnirea a dus la crearea unei societăți semi-secrete, Narodna Odbrana, „Apărarea Națională”. În jurul ei, pan-sârbismul a căpătat un centru și o organizare.

Scopul era limpede: eliberarea sârbilor aflați sub ocupația austro-ungară. Organizația răspândea propagandă anti-austriacă și organiza spioni și sabotori care urmau să acționeze în provinciile ocupate. Au apărut grupuri satelit în Slovenia, Bosnia, Herțegovina și Istria. În Bosnia, această rețea s-a legat strâns de grupări locale de activiști pan-sârbi, între care Mlada Bosna, „Tânăra Bosnie”.

Acesta este unul dintre punctele de cotitură ale poveștii. După 1908, ideea unei lupte pentru unificare nu mai rămânea doar o aspirație politică. Primea formă instituțională, oameni, canale de legătură și un mod de operare care amesteca propaganda, organizația clandestină și pregătirea pentru sabotaj. Mai târziu, Mâna Neagră nu a apărut în gol. A venit peste o infrastructură care exista deja.

În anii 1911-1912, Narodna Odbrana stabilise legături cu Mâna Neagră, iar cele două ajunseseră paralele în acțiune și cu membri comuni. În 1914, de altfel, Mâna Neagră a preluat acțiunile teroriste ale Narodna Odbrana și a lucrat deliberat pentru a estompa deosebirile dintre ele, folosindu-se de prestigiul și rețeaua organizației mai vechi.

Mai 1911, „Unificare sau Moarte”

La începutul lunii mai 1911 a fost înființată organizația „Unificare sau Moarte”. Statutul original a fost semnat la 9 mai. El fusese redactat de Ljuba Čupa, Bogdan Radenković și Vojislav Tankosić, după modelul unor asociații secrete naționaliste germane și al carbonarilor italieni. Numele popular sub care avea să rămână cunoscută, Mâna Neagră, a intrat în uz public la sfârșitul lui 1911, când organizația a fost menționată astfel în parlamentul sârb.

Ținta sa era una ambițioasă și explozivă: unirea tuturor teritoriilor locuite în majoritate de sud-slavi care nu se aflau atunci sub conducerea Serbiei sau a Muntenegrului. Inspirația venea mai ales din unificarea Italiei din 1859-1870 și, de asemenea, din unificarea Germaniei în 1871. Modelul era limpede: state și societăți care reușiseră să adune sub aceeași putere teritorii considerate ale aceleiași națiuni.

Organizația a folosit și revista Pijemont pentru răspândirea ideilor sale. Numele trimitea la Piemont, regatul care condusese unificarea Italiei sub Casa de Savoia. Simbolic, alegerea era transparentă. Mâna Neagră nu se vedea doar ca o societate secretă, ci ca un instrument al unei unificări istorice.

Din acest punct, povestea capătă o claritate neliniștitoare. Nu mai este vorba despre un grup care complotează sporadic, ci despre o organizație cu obiectiv, statut, modele străine asumate și mijloace precise de propagare a ideilor.

O rețea ascunsă în interiorul statului

Până în 1914, Mâna Neagră avea sute de membri, mulți dintre ei ofițeri ai armatei sârbe. Scopul unirii teritoriilor locuite de sârbi era urmărit prin antrenarea de luptători de gherilă și sabotori. Organizația era structurată în celule locale de trei până la cinci membri. Deasupra lor stăteau comitete districtuale, iar peste acestea un Comitet Central la Belgrad. Comitetul executiv, alcătuit din zece membri, era condus în principal de colonelul Dragutin Dimitrijević, Apis.

Forma aceasta de organizare spunea ceva esențial despre modul în care funcționa Mâna Neagră. Secretul nu era un detaliu, ci însăși condiția existenței sale. Membrii știau rareori mai mult decât ceilalți din propria lor celulă și un superior aflat deasupra. O asemenea construcție limita informația, compartimenta responsabilitatea și făcea rețeaua mai greu de desfăcut.

În 1914, organizația ținea deja poziții importante în armată și în guvern. Avea influență asupra numirilor și politicilor de stat. Guvernul sârb era destul de bine informat despre activitățile ei. Tocmai de aici se vede tensiunea cea mare a poveștii: Mâna Neagră nu era o societate secretă izolată de stat, ci un grup care se mișca în interiorul lui, folosindu-i cadrele, prestigiul și oamenii.

Relațiile cu prim-ministrul Nikola Pašić se răciseră considerabil până în 1914. Mâna Neagră era nemulțumită de el și credea că nu acționează destul de agresiv pentru cauza pan-sârbă. Între organizație și Pašić s-a dus o luptă amară pentru putere în jurul mai multor chestiuni, inclusiv controlul asupra teritoriilor pe care Serbia le anexase în timpul războaielor balcanice. În acel moment, dezacordul cu Mâna Neagră devenise periculos, pentru că asasinatul politic era unul dintre instrumentele sale.

Această combinație de clandestinitate, influență instituțională și disponibilitate pentru violență explică forța reală a grupului. Nu era doar o organizație cu un ideal. Era o organizație care se considera îndreptățită să împingă statul într-o anumită direcție și să înlăture obstacolele.

Sarajevo, decizia care a aprins criza

În 1914, Apis ar fi decis că arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei, trebuia asasinat. Motivația atribuită acestei decizii era că arhiducele încerca să-i pacifice pe sârbi, iar succesul unei asemenea politici ar fi împiedicat o revoluție. Aici intră povestea în punctul ei cel mai greu, acolo unde o organizație secretă și logica unei Europe aflate deja în tensiune se întâlnesc.

În acest scop, trei tineri sârbi bosniaci au fost recrutați, potrivit relatărilor din sursele folosite aici: Gavrilo Princip, Nedeljko Čabrinović și Trifko Grabež. Ei au fost antrenați în aruncarea bombelor și în tragere de către membri actuali și foști membri ai armatei sârbe. Apoi au fost trecuți clandestin peste graniță înapoi în Bosnia printr-un lanț de contacte.

Sursele arată însă și un punct de incertitudine important. Decizia de a-l ucide pe arhiduce a fost inițiată de Apis și nu a fost aprobată de întregul Comitet Executiv, dacă Apis a fost într-adevăr implicat, pentru că această chestiune rămâne disputată. Nu este un amănunt minor. El arată cât de greu este uneori să separi în această istorie organizația, inițiativele individuale și responsabilitatea exactă.

Un fapt rămâne însă ferm în centrul poveștii: prin legăturile sale cu asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo în iunie 1914, comisă de membri ai mișcării de tineret Tânăra Bosnie, Mâna Neagră a jucat un rol esențial în declanșarea Primului Război Mondial. Atentatul a precipitat criza din iulie 1914, iar aceasta a dus în cele din urmă la invazia Austro-Ungariei în Regatul Serbiei, în august 1914.

Aici se vede adevărata măsură a evenimentului. O organizație născută în umbra ofițerilor conspiratori, hrănită de idealul unificării și întărită de rețele clandestine a fost legată de un atentat care a rupt echilibrul fragil al continentului. Mizele pe care și le asumase în Balcani au ajuns, în câteva săptămâni, mize europene și apoi mondiale.

Umbra care a rămas

Faimoasă pentru presupusa implicare în asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 și pentru asasinarea cuplului regal sârb în 1903, Mâna Neagră a rămas în istorie ca una dintre acele organizații în care frontiera dintre stat, conspirație și violență politică aproape că dispare. A pornit dintr-un mediu militar, a împrumutat modele din marile unificări europene ale secolului al XIX-lea și a acționat într-un spațiu unde propaganda, sabotajul și crima politică puteau servi același scop.

Influența numelui ei s-a văzut și mai târziu. În 1938, un grup conspirativ numit Konspiracija, creat pentru a răsturna regența iugoslavă, a fost organizat după modelul Mâinii Negre, inclusiv în privința recrutării. Doi membri ai Mâinii Negre, Antonije Antić și Velimir Vemić, au fost consilierii militari ai acestei organizații.

Dar moștenirea cea mai grea rămâne legată de vara lui 1914. Mâna Neagră nu explică singură izbucnirea Primului Război Mondial. Sursele arată însă limpede că, prin legătura ei cu atentatul de la Sarajevo și prin felul în care acel atentat a grăbit criza din iulie, ea a fost un actor decisiv într-un lanț de evenimente care a depășit cu mult scopurile inițiale ale celor care au pus organizația pe picioare. Dintr-o societate secretă născută la Belgrad, Mâna Neagră a devenit unul dintre numele fără de care povestea începutului de secol XX european nu mai poate fi spusă.