1517, Cele 95 de teze care au declanșat Reforma Protestantă

La 31 octombrie 1517, ruptura istorică nu părea iminentă. Martin Luther a trimis o scrisoare arhiepiscopului de Mainz și Magdeburg, Albrecht von Brandenburg. Plicul conținea și cele 95 de teze, redactate în latină, sub titlul Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum. Acestea erau formulate ca propuneri pentru o dispută academică. Ele ridicau, totuși, o problemă ce depășea zidurile universității: modul în care Biserica trata iertarea, pedeapsa, pocăința și banii.

Relatarea celebră susține că, în aceeași zi, sâmbătă, 31 octombrie 1517, Luther ar fi bătut în cuie tezele pe ușa bisericii din Wittenberg. Episodul a intrat în istorie, deși nu este pe deplin confirmat. Un lucru este cert: scrisoarea a plecat, tezele au început să circule și, pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Luther le-a înmânat unor cunoscuți. Fără știrea sa, aceștia le-au tipărit. Din acel moment, textul a devenit subiect de discuție în întreaga Germanie.

Ceea ce avea să se numească Reforma Protestantă a pornit de aici. Nu dintr-o scenă confirmată în ultimul detaliu, ci dintr-un text scurt, incisiv, menit disputei, care a atins un nerv sensibil al epocii.

O problemă teologică reflectată în viața cotidiană

Martin Luther era profesor de teologie morală la Universitatea din Wittenberg și predicator. Cele 95 de teze au fost scrise împotriva practicii contemporane a Bisericii Catolice referitoare la vânzarea de indulgențe. În lumea catolică de atunci, indulgențele făceau parte din ceea ce sursa engleză numește economia mântuirii. Conform acestei logici, omul care păcătuia și se mărturisea primea iertare și nu mai era destinat pedepsei veșnice în iad, dar putea rămâne dator cu o pedeapsă vremelnică. Aceasta putea fi satisfăcută prin fapte de milă. Dacă nu era împlinită în timpul vieții, rămânea de îndeplinit în purgatoriu.

Aici interveneau indulgențele. Ele promiteau micșorarea acestei pedepse vremelnice. Prin abuzurile sistemului, clerici câștigau din vânzarea indulgențelor, iar papa acorda sancțiune oficială în schimbul unei taxe. Preoții puteau acorda indulgențe plenare, adică satisfacție completă pentru pedeapsa vremelnică rămasă. Acestea erau cumpărate și pentru cei despre care se credea că se află în purgatoriu.

Din acest mecanism s-a născut și formula populară pe care Luther o citează în teza 27: că îndată ce bănuțul zăngănește în cutia de bani, sufletul zboară din purgatoriu. Formula era puternică fiindcă era simplă. Puneai banul. Sufletul era eliberat. Pentru mulți, întrebarea dureroasă despre moarte, frică și pedeapsă părea să primească un răspuns imediat.

În 1515, papa Leon al X-lea acordase o indulgență plenară menită să finanțeze construcția bazilicii Sfântul Petru din Roma. În 1517, Johann Tetzel fusese însărcinat să o predice și să o ofere. Campania sa, dusă în orașe apropiate de Wittenberg, i-a atras pe mulți locuitori ai Wittenbergului, care călătoreau acolo pentru a cumpăra indulgențele, de vreme ce vânzarea fusese interzisă în Wittenberg și în alte orașe saxone.

Luther nu pornea de la o curiozitate abstractă. Din 1514 predicase deja împotriva abuzului indulgențelor și împotriva modului în care ele ieftineau harul, în loc să ceară pocăință autentică. În 1517 a devenit deosebit de preocupat când enoriașii săi, întorși după ce cumpăraseră indulgențele lui Tetzel, susțineau că nu mai aveau nevoie să se pocăiască și să își schimbe viața pentru a primi iertarea păcatelor. A început atunci să studieze problema mai atent, a contactat experți și a predicat de mai multe ori despre indulgențe în cursul acelui an.

În miezul tuturor acestor lucruri stătea o ceartă despre bani, dar și întrebarea dacă omul se poate simți împăcat printr-o hârtie sau dacă iertarea cere, mai întâi, schimbarea vieții.

Pocăința, mai importantă decât iertarea cumpărată

Prima teză dă tonul întregului text. Luther pornește de la cuvintele lui Iisus Cristos: „Poenitentiam agite”. El spune că Domnul a vrut ca întreaga viață a credincioșilor să fie caracterizată de pocăință. Nu de un act punctual, nu de o tranzacție, ci de o stare continuă. În primele teze, el insistă că pocăința nu poate fi redusă la penitența sacramentală administrată de preoți și că nici pocăința lăuntrică nu există fără a se arăta în afară.

De aici începe ruptura. Dacă viața creștină întreagă este pocăință, atunci certitudinea vândută pe scurtătură devine suspectă. Dacă adevărata căință înseamnă luptă lăuntrică, umilire, teamă, îndreptare, atunci o scrisoare de iertare nu poate înlocui această lucrare. Luther spune limpede că papa nu poate retrage decât acele pedepse pe care le-a impus el însuși sau prin autoritatea canoanelor. Nu poate ierta vinovăția decât declarând iertarea pe care Dumnezeu o dă.

Apoi urmează unul dintre cele mai sensibile puncte: purgatoriul. Tezele 14-29 pun sub semnul întrebării multe dintre ideile răspândite despre starea sufletelor de acolo și despre puterea papei asupra lor. Luther spune că teama și groaza pot constitui ele însele pedeapsa purgatoriului și că nu se poate dovedi nici prin rațiune, nici prin Scriptură că sufletele sunt lipsite de starea meritorie ori că toate sunt sigure de propria binecuvântare. Când ajunge la pretenția directă a predicatorilor de indulgențe, lovitura este clară: ei greșesc când spun că omul este eliberat de orice pedeapsă și mântuit prin indulgențele papei.

Aici apare și teza care a rămas una dintre cele mai cunoscute:

Ei le predică oamenilor, spunându-le că îndată ce bănuțul zăngănește în cutia de bani, sufletul zboară afară [din purgatoriu].

Luther răspunde imediat: când bănuțul zăngănește, ceea ce poate crește este câștigul și avariția. Rezultatul mijlocirii bisericii se află numai sub autoritatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, exact în locul unde predicatorii vorbeau cu cea mai mare certitudine, el introduce îndoiala, una care zdruncina întregul mecanism.

În tezele 30-40, atacul se mută asupra siguranței false. Nimeni nu este sigur că propria căință este sinceră, spune Luther, și cu atât mai puțin că a ajuns la deplina iertare. Oamenii pocăiți sunt rari. Iar aceia care se cred siguri de propria mântuire pentru că au scrisori de iertare se află, împreună cu învățătorii lor, sub o osândă grea. Căința caută și dorește pedepsele. Iertările generoase doar le ușurează și oferă posibilitatea de a fi disprețuite.

De aceea, pentru Luther, problema nu era că se exagera puterea indulgențelor, ci că ele schimbau felul în care omul se raporta la păcat, pedeapsă și Dumnezeu.

Banii săracilor și comoara adevărată

Pe măsură ce textul înaintează, tezele se apropie tot mai mult de viața socială. Luther repetă formula „Creștinii trebuie să fie învățați”. Nu este o întâmplare. El mută disputa din terenul predicatorilor către terenul credincioșilor obișnuiți.

Creștinii trebuie să fie învățați că a da sau a împrumuta săracilor este o lucrare mai bună decât a cumpăra iertări. Că acela care vede un om în nevoie și trece pe lângă el, iar apoi își dă banii pe iertări, nu cumpără indulgențele papei, ci indignarea lui Dumnezeu. Că dacă nu au mai mult decât le este necesar, oamenii sunt obligați să păstreze ce este nevoie pentru propria familie și să nu risipească banii pe iertări.

Aici se vede una dintre marile forțe ale textului. Nu rămâne suspendat în abstracțiuni. Leagă teologia de alegerile concrete: familia, săracii, folosirea banilor, felul în care este înțeleasă mila.

În același timp, Luther nu desființează autoritatea papei. Din contră, în mai multe teze îl apără de ceea ce se predică în numele lui. El spune că iertarea și primirea binecuvântărilor acordate de papă nu trebuie disprețuite. Afirma că, dacă papa ar cunoaște sumele pretinse de predicatorii iertărilor, ar prefera ca biserica Sfântului Petru să ajungă cenușă decât să fie zidită cu pielea, carnea și oasele turmei lui. Mai mult, spune că papa ar dori, așa cum îi este datoria, să le dea din banii lui acelor nenumărați oameni cărora anumiți vânzători ambulanți de iertări le iau banii prin lingușire, chiar dacă pentru asta ar trebui vândută biserica Sfântului Petru.

Tezele 56-66 ating și doctrina „comorilor bisericii”, din care papa acordă indulgențe. Luther spune că aceste comori nu sunt pronunțate sau cunoscute suficient printre oamenii lui Cristos și ajunge la una dintre formulele decisive ale întregului text: adevărata comoară a bisericii este Evanghelia cea sfântă a slavei și harului lui Dumnezeu. În opoziție, comoara indulgențelor este văzută ca un instrument care pescuiește bogățiile oamenilor.

Nu era o corecție de limbaj, ci o mutare de centru. De la comoara administrată și distribuită prin indulgențe, la Evanghelie. De la bani și pedepse calculate, la harul lui Dumnezeu.

Întrebările laicilor și pericolul ridicolului

Ultima parte a textului este cea mai incisivă. Luther adună întrebările și obiecțiile pe care laicii le pot ridica. Nu sunt expuse ca simple curiozități, ci ca probleme pe care Biserica nu le poate respinge doar prin forță. Dacă papa poate salva un număr nelimitat de suflete pentru niște bani amărâți cu care să construiască o biserică, de ce nu golește purgatoriul din iubire sfântă și pentru nevoia cumplită a sufletelor? De ce continuă slujbele de înmormântare și pomenire pentru morți, dacă este greșit să te rogi pentru cei mântuiți? De ce nu construiește papa această biserică a Sfântului Petru cu proprii bani, dacă bogăția lui este mai mare decât a celor mai înstăriți oameni?

Asemenea întrebări sunt periculoase pentru sistemul indulgențelor, dar și pentru prestigiul papei. Luther o spune deschis în teza 90: a respinge prin forță aceste argumente și obiecții ale laicilor, fără a le rezolva prin prezentarea motivelor, înseamnă a expune biserica și pe papa la batjocura vrăjmașilor lor și a-i face pe creștini să fie nefericiți.

Aici se vede cât de adâncă devenise fisura. Dacă predicarea indulgențelor nu era corectată, se pierdeau rigoarea doctrinară și respectul. Oamenii învățați și oamenii obișnuiți deopotrivă puteau ajunge să privească instituția cu neîncredere și ironie.

Finalul tezelor nu propune o pace ușoară. Dimpotrivă. Luther cere să fie lăsați deoparte profeții care spun „Pace, pace”, când nu este pace, și îi binecuvântează pe cei care spun „Crucea, crucea”, când nu este cruce. Creștinii trebuie îndemnați să-l urmeze pe Cristos, îndurând pedepsele, moartea și iadul, și să fie încrezători cu privire la intrarea în ceruri mai degrabă prin multe suferințe decât prin asigurarea păcii.

Într-un text pornit de la indulgențe, destinația finală este aceasta: o viață creștină care nu caută asigurarea ieftină, ci drumul greu al pocăinței.

De la o dispută universitară la o ruptură istorică

Tezele au fost scrise ca propuneri pentru o dispută academică formală. În antet, Luther îi invita pe cei interesați, inclusiv pe învățați din alte orașe, să participe. Acest tip de exercițiu nu era neobișnuit în mediul universitar. Între 1516 și 1521, Luther a pregătit la Wittenberg douăzeci de seturi de teze pentru dispute. Faptul că acest text a depășit cadrul universității spune mult despre tensiunea timpului.

După trimiterea scrisorii către Albrecht, tezele au fost copiate și distribuite rapid celor interesați. Au fost tipărite în latină la Basel, Leipzig și Nürnberg. Mai târziu, în același an, Kaspar Nützel le-a tradus în germană, iar copii ale traducerii au fost trimise în mai multe locuri din Germania. Luther a pretins ulterior că nu dorise ca ele să fie răspândite atât de larg. Dar odată tipărite, textul scăpase din mâna autorului.

Reacția a venit repede. Albrecht pare să fi primit scrisoarea și