1456, Asediul Belgradului care a oprit înaintarea otomană

În noaptea de 21 spre 22 iulie 1456, între zidurile sfărâmate ale Belgradului, lupta a atins un punct critic. Ienicerii pătrunseseră în oraș, breșele se deschiseseră sub loviturile tunurilor, iar cetatea, cea mai puternică piedică din calea otomanilor spre Ungaria, părea gata să cadă. Atunci, Ioan de Hunedoara a poruncit un gest simplu și extrem de eficient: peste ziduri au fost aruncați butuci dați prin gudron și alte materiale inflamabile, apoi au fost aprinși. În câteva clipe, un zid de flăcări i-a despărțit pe ienicerii intrați în oraș de trupele care încercau să-i urmeze.

Asaltul s-a frânt în acel loc. Și, odată cu el, pentru mulți ani, planul lui Mehmed al II-lea de a înainta spre inima Europei a fost blocat.

Asediul Belgradului din 1456 a reprezentat mai mult decât o bătălie majoră între două armate. A fost momentul în care, după căderea Constantinopolului, a devenit evidentă direcția de expansiune a Imperiului Otoman și cine era pregătit să-i opună rezistență. La Belgrad s-au confruntat ambiția unui sultan tânăr, victorios după 1453, și experiența unui comandant care se pregătise îndelung pentru această confruntare, Ioan de Hunedoara.

Istoria Belgradului începe, așadar, înainte ca tunurile să deschidă focul.

Drumul spre cetatea de frontieră

După căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman și-a continuat expansiunea în Europa. Pentru Mehmed al II-lea, următoarea țintă majoră era Regatul Ungariei. Calea prin teritoriile de la nordul Dunării nu era însă cea mai ușoară. O sursă românească explică de ce pătrunderea prin teritoriile Țării Românești și Moldovei, apoi prin Transilvania, ar fi fost dificilă: granițele naturale ale Carpaților Orientali și Meridionali, lungimea traseului și, mai ales, organizarea Voievodatului Transilvaniei făceau o asemenea înaintare greu de realizat.

Calea firească era prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită. Pe acest drum, singura piedică reală era Belgradul, cetate de frontieră aflată atunci sub stăpânire maghiară. Într-o sursă engleză, Belgradul este descris drept cheia regatului, poarta sudică a Ungariei și una dintre cele mai puternice fortărețe din Europa. Poziția sa, la confluența Dunării cu Sava, îi conferea o valoare strategică evidentă.

Ioan de Hunedoara înțelesese de timpuriu acest lucru. Spre sfârșitul anului 1455, după o reconciliere publică cu oponenții săi, a început pregătirile. A aprovizionat și a înarmat cetatea pe cheltuiala proprie și a lăsat-o sub comanda cumnatului său, Mihai Szilágyi, și a fiului său mai mare, Ladislau Huniade. În același timp, a strâns o armată auxiliară și o flotă de aproximativ două sute de caravele.

Faptul că a făcut aproape totul pe cont propriu ilustrează starea politică a momentului. Alți nobili nu au dorit să-l ajute. Se temeau mai mult de influența lui tot mai mare decât de amenințarea otomană. Într-un timp în care primejdia era imensă, Hunedoara a trebuit să lupte atât cu lipsa de oameni, cât și cu neîncrederea propriilor săi aliați potențiali.

Ajutorul a venit din altă parte. Un călugăr franciscan, Ioan de Capistrano, aliat cu Hunedoara, a predicat cu atâta forță necesitatea unei cruciade antiotomane, încât foarte mulți țărani și fermieri slab echipați s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Mulți aveau doar praștii și coase, dar erau plini de entuziasm. Nucleul armatei rămânea alcătuit din mercenari cu experiență și câțiva călăreți din rândul nobilimii. În total, Huniade a reușit să strângă aproximativ 25-30.000 de oameni. Împreună cu trupele lui Capistrano, forțele reunite au ajuns la aproximativ 40.000-50.000 de oameni.

Cetatea care trebuia să țină piept imperiului

Înainte ca Huniade să-și poată aduna toate forțele, armata lui Mehmed a apărut în apropierea Belgradului, în ultimele zile ale lui iunie. Estimările vremii vorbeau despre 160.000 de oameni, în timp ce studiile mai recente indică 60-70.000. Chiar și în varianta mai redusă, disproporția rămânea uriașă. În cetate, Mihai Szilágyi avea doar aproximativ 5.000-7.000 de apărători.

La 29 iunie 1456, tunurile otomane au început să lovească zidurile de la baza promontoriului. Asaltul propriu-zis a început la 4 iulie. Mehmed și-a așezat armata în trei secțiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în centru gărzile personale ale sultanului, ienicerii, și comandamentul. Corpul Anatolian deținea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană, de aproximativ 200 de vase fluviale, avea restul. Vasele au fost plasate în principal la nord-vestul cetății, pentru a supraveghea terenul și a împiedica aprovizionarea. Sava era păzită pentru a bloca un eventual atac al lui Huniade, iar la est Dunărea era supravegheată de spahii.

În fața acestei forțe, apărătorii s-au sprijinit pe zidurile Belgradului. Cetatea era una dintre cele mai bine fortificate din Balcani. După ce fusese aleasă capitală a Principatului sârb de către despotul Stefan Lazarevič în 1404, vechiul castel bizantin fusese transformat într-o capitală puternic fortificată. Arhitectura ei avea trei linii de apărare: castelul interior cu palatul și donjonul imens, orașul de sus cu principalele tabere militare, patru porți și un zid dublu, apoi orașul de jos, cu catedrala în centrul urban și un port la Dunăre. Toate erau despărțite prin șanțuri, porți și ziduri înalte. Documentele vremii subliniază și avantajul natural al fortăreței, aflată la întâlnirea Dunării cu Sava.

Belgradul reprezenta un sistem de apărare complex, gândit să reziste. Acest aspect avea să conteze enorm.

14 iulie, ziua în care blocada a fost spartă

Cheia asediului nu era numai pământul, ci și apa. Flota otomană înconjurase cetatea de-a lungul Dunării tocmai pentru a opri intrarea de oameni și provizii. Huniade a înțeles că fără deschiderea râului, Belgradul avea puține șanse.

La 14 iulie 1456, după cinci ore de luptă pe râu, a reușit un lucru esențial și aproape imposibil. A penetrat blocada navală otomană, a scufundat trei galere și a capturat patru vase mari și douăzeci mai mici. Prin distrugerea flotei sultanului, a putut transporta în cetate trupele sale și hrana necesară. Apărarea a fost astfel întărită exact în momentul în care Mehmed se pregătea să apese și mai tare.

Acesta a fost punctul în care asediul a încetat să mai fie o simplă așteptare a căderii cetății. Huniade era acum înăuntru, iar Mehmed trebuia să cucerească fortăreața rapid.

Bombardamentul a continuat o săptămână întreagă. Zidurile au fost dărâmate și penetrate în mai multe locuri. Sultanul a hotărât atunci atacul total.

Noaptea de foc

La 21 iulie, la apusul soarelui, Mehmed a poruncit asaltul general. Acesta a continuat toată noaptea. Trupele otomane au năvălit asupra zidurilor orașului și au început atacul asupra fortăreței. Era, momentul crucial al întregului asediu.

Răspunsul lui Huniade a fost rapid și precis. A ordonat aruncarea peste ziduri a butucilor dați prin gudron și a altor materiale inflamabile, apoi aprinderea lor. Zidul de flăcări creat astfel a despărțit ienicerii care luptau deja în oraș de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breșe în orașul de sus.

De aici înainte, lupta s-a purtat pe spații înguste, între foc, ziduri și ruine. Ienicerii rămași în interior au fost încercuiți de oamenii lui Szilágyi și, treptat, măcelăriți. Trupele otomane care încercau să treacă spre orașul de sus au suferit pierderi grele. Asaltul feroce de la exterior a fost respins.

Un episod care a rămas în memoria luptei arată că, atunci când un soldat otoman aproape a reușit să ridice steagul sultanului pe vârful unui bastion, un soldat numit Titus Dugović l-a apucat și amândoi au căzut de pe ziduri. Într-o noapte în care totul se putea pierde, asemenea gesturi au devenit parte din rezistența cetății.

Belgradul ținuse. Dar asediul nu se încheiase încă.

Ziua neașteptată care a răsturnat bătălia

A doua zi, 22 iulie, a avut loc ceea ce sursele numesc un eveniment neașteptat. Potrivit unor relatări, armata de țărani a început o acțiune de atac spontană. Deși Ioan de Hunedoara ordonase să nu se facă razii asupra pozițiilor otomane, unele unități s-au strecurat prin meterezele prăbușite, s-au așezat nu departe de liniile inamice și au început să le hărțuiască. Spahiii au încercat să-i împrăștie, fără succes. Curând, și alți creștini li s-au alăturat. Un incident izolat s-a transformat repede într-o bătălie în toată regula.

Ioan de Capistrano a încercat la început să-și retragă oamenii în cetate. Dar s-a trezit înconjurat de aproximativ 2.000 de cruciați. Atunci i-a condus el însuși spre liniile otomane.

„Domnul a făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârșit!”

Capistrano și-a dus oamenii spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În același timp, Huniade a pornit un atac disperat din cetate pentru a ocupa pozițiile artileriei otomane. Aici s-a produs marea răsturnare de situație. Surprinși de această desfășurare neașteptată și, după unele cronici, paralizați de o teamă inexplicabilă, turcii au început să se retragă în dezordine.

Cei 5.000 de ieniceri din garda sultanului au încercat să oprească panica și să recupereze tabăra. Dar trupele lui Huniade s-au unit cu cele ale lui Capistrano, iar eforturile otomane au devenit fără speranță. Ofensiva creștină a ajuns până în tabăra otomană și a capturat artileria. În acel moment critic, Mehmed a refuzat sfatul de a părăsi tabăra pentru siguranța sa, considerând că ar fi fost un semn de lașitate.

Sultanul a intrat personal în luptă. Se afirmă că a ucis el însuși mai mulți inamici înainte de a fi rănit. A fost lovit de o săgeată și și-a pierdut cunoștința. Chiar dacă prezența lui a dat un impuls oștirii sale, armata otomană era prea slăbită pentru a continua. Încercările repetate de a recuceri tunurile au eșuat. Consiliul otoman a hotărât să încheie asediul.

În noaptea de 22 spre 23 iulie, otomanii și-au îngropat morții după obiceiul lor, și-au încărcat răniții în căruțe și au evacuat tabăra în grabă. Răniții au fost duși în 140 de căruțe trase de cai. Mehmed s-a retras, iar restul trupelor s-au întors spre Constantinopol. Asediul se sfârșise.

Victoria costisitoare și ecoul ei de durată

Victoria de la Belgrad a avut un preț greu. La numai câteva săptămâni după încheierea bătăliei, o epidemie de ciumă a izbucnit în oraș și în tabără. Atât Giovanni da Capistrano, cât și Ioan Huniade au căzut victime acesteia. Huniade a murit la 11 august 1456. Capistrano a murit la 23 octombrie, în același an.

Cetatea rezistase, dar fusese grav distrusă. Au urmat lucrări masive de reparații și de întărire. Zidurile de est, pe unde otomanii pătrunseseră în orașul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porții Zindan și a turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări majore aduse cetății până în 1521, când Belgradul a fost cucerit de sultanul Suleiman Magnificul.

Semnificația victoriei a depășit însă cu mult zidurile orașului. Istoricii arată limpede că ea a oprit extinderea Imperiului Otoman spre Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, chiar dacă otomanii au continuat să facă incursiuni, precum ocuparea cetății Otranto în 1480-1481 și raidurile din Croația și Stiria din 1493. Belgradul a rămas până în 1521 bastionul care a apărat Ungaria și, implicit, centrul și vestul Europei de atacurile turcești.

Tot atunci s-a născut și una dintre cele mai durabile amintiri ale acestei victorii. Papa Calixt al III-lea a ordonat ca clopotele să bată la amiază pentru a-i chema pe credincioși la rugăciune pentru apărători. Dar în multe locuri vestea victoriei a ajuns înaintea ordinului, astfel că tragerea clopotelor s-a transformat în come