Ungaria în Primul Război Mondial și prăbușirea care a dus la Trianon

În vara lui 1914, hotărârea nu era încă luată. După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, contele István Tisza, în fruntea guvernului de la Budapesta, ezita. Nu era convins că momentul era potrivit pentru intrarea în luptă. Abia după ce Germania a promis că va neutraliza Regatul României și că niciun teritoriu al Regatului Serbiei nu va fi anexat Austro-Ungariei, Tisza a sprijinit războiul.

Astfel, o mare putere europeană a intrat într-un conflict care avea să-i consume oamenii, resursele și, în cele din urmă, chiar unitatea. La izbucnirea Primului Război Mondial, Ungaria făcea parte din monarhia dualistă Austro-Ungaria. Războiul a pornit după ultimatumul trimis Serbiei de Franz Joseph I și s-a extins repede în Europa și dincolo de ea.

Un regat mare într-un imperiu mare

În 1914, Austro-Ungaria era una dintre marile puteri ale Europei. Avea 676 443 km² și 52 de milioane de locuitori. Din acest total, Ungaria ocupa 325 400 km² și avea o populație de 21 de milioane.

Imperiul era și bine legat prin calea ferată. Până în 1913, lungimea totală a liniilor ferate ale Imperiului Austriac și Regatului Ungariei ajunsese la 43 280 de kilometri. În Regatul Ungariei, rețeaua atingea în 1910 22 869 de kilometri și lega peste 1 490 de așezări. Aproape jumătate din căile ferate ale imperiului, 52%, fuseseră construite în Ungaria.

La prima vedere, imaginea de ansamblu părea solidă. Austro-Ungaria era mai urbanizată decât unii dintre adversarii săi direcți, iar economia ei era mai industrializată decât cea a Regatului Italiei. Războiul nu se câștiga însă doar din statistici generale. Se câștiga sau se pierdea cu armate pregătite pentru o încercare extremă.

O armată uriașă, cu slăbiciuni adânci

Armata austro-ungară era o structură multietnică. Prima linie era formată din armata terestră și marina comună, unde limba de comandă era germana. Aceste forțe reprezentau 87% din totalul armatei, alături de Landwehrul austriac și de Honvédségul Regal Maghiar, unde se vorbeau maghiara și croata. A doua linie era compusă din Landsturmul austriac și din „Népfelkelés”, „ridicarea populară” maghiară.

În 1914, armata s-a confruntat cu cea mai mare provocare din istoria ei de până atunci. După mobilizare, forțele armate au fost grupate în șase armate, cu un total de 3,2 milioane de soldați. Între 1914 și 1918, 9 milioane de oameni au servit în armată, dintre care 7,8 milioane în forțele de luptă. În timpul războiului, Austro-Ungaria a mobilizat 7,8 milioane de soldați, iar peste 3,8 milioane au fost recrutați din Regatul Ungariei.

Dimensiunea era impresionantă, pregătirea mai puțin. Față de alte armate din Europa, Ungaria avea puțini veterani, echipamente tehnice slab dezvoltate și cheltuieli militare reduse. Artileria era insuficientă la începutul războiului, deși a fost dezvoltată puternic mai târziu. Aprovizionarea cu muniție nu a fost rezolvată corespunzător nici până la sfârșitul conflictului. Armata nu avea o aviație adecvată: înainte de război dispunea doar de 42 de piloți militari și 40 de avioane. În plus, conducerea unei armate atât de diversă etnic era în sine o problemă serioasă.

Fronturile pe care au mers trupele ungare

Nu există bătălii importante legate exclusiv de regimentele maghiare. Trupele au luptat însă cu hotărâre, iar unitățile recrutate din Ungaria au fost considerate de încredere și folosite pe scară largă în prima linie, mai ales pe frontul rusesc și pe frontul italian.

În ansamblu, forțele Austro-Ungariei au rămas în mare parte unite pe durata războiului, în ciuda caracterului lor multietnic. Sprijinul german a contat în mai multe ofensive, dar armatele imperiului s-au dovedit mai ales capabile în rol defensiv, pe toate teatrele de război în care au fost angajate.

Între 3 și 15 decembrie 1914, în bătălia de la Limanowa, husarii au oprit ofensiva rusă. Pe aripa dreaptă, diviziile 10 cavalerie Budapesta și 11 cavalerie Debrecen au luptat corp la corp și au avut un rol decisiv. La 11 decembrie, colonelul Ottmár Muhr a murit conducând apărarea regimentului 9 cavalerie Sopron. În același timp, Artur Arz și Imre Hadfy, aflați în comanda diviziei 39 Kassa, au distrus divizia 15 rusă la Livno.

La Przemyśl, apărarea fortăreței a rezistat cinci luni. Linia principală de apărare, formată din trupe ungare, a păzit cetatea din noiembrie 1915 sub comanda lui Árpád Tamásy, care conducea divizia 23 Szeged. Când muniția și rezervele de hrană s-au epuizat, Przemyśl a capitulat, lăsând în urmă 120 000 de prizonieri de război.

Pe frontul Isonzo, forțele ungare au participat la toate cele douăsprezece bătălii. Pe platoul Doberdo și lângă Karst, cele mai grele lupte au fost duse de unguri, care reprezentau o treime din totalul forțelor armate. S-au remarcat în mod special regimentele 20 Nagyvárad și 17 Budapesta. La 15 iunie 1918, lângă râul Piave, armata a 6-a, comandată de arhiducele József Ágost, a ocupat cea mai mare parte a muntelui Montello și a păstrat poziția până la sfârșitul războiului. Lupte decisive au purtat regimentul 31 Budapesta și divizia 11 Debrecen.

Trupele ridicate în Regatul Ungariei au petrecut puțin timp apărând teritoriul propriu-zis al Ungariei. Excepțiile au fost ofensiva Brusilov din iunie 1916 și, câteva luni mai târziu, invadarea Transilvaniei de către armata română, ambele respinse. Un număr mic de soldați austro-ungari au luptat și pe teatre mai îndepărtate, inclusiv la Gallipoli, în Peninsula Sinai și în Palestina.

Prețul plătit

Războiul a adus pierderi uriașe. Din cei peste 8 milioane de oameni mobilizați în Austro-Ungaria, mai mult de un milion au murit. În zonele majoritar maghiare, rata deceselor a ajuns la 28 la mia de locuitori, un nivel depășit în interiorul Austro-Ungariei doar de germanii austrieci.

Raportat la întreaga armată a monarhiei, pierderile Ungariei au fost cele mai mari dintre toate națiunile din Austro-Ungaria. Istoricii au propus două explicații posibile: caracterul mai agrar al Ungariei, unde mobilizarea era mai ușoară, și faptul că soldații ungari erau considerați mai demni de încredere și mai disciplinați decât soldații altor grupuri etnice din imperiu.

Din război, spre destrămare

În anii conflictului, la Budapesta s-au confruntat două griji politice. Pe de o parte, teama pentru integritatea teritorială a Ungariei. Pe de altă parte, tentația extinderii. În iulie 1914, István Tisza a convins Consiliul Coroanei să nu ceară noi teritorii din Serbia. Opoziția, la rândul ei, a transmis în secret Antantei că o Ungaria independentă ar putea fi proclamată și că ar fi gata să semneze o pace separată dacă frontierele i-ar fi garantate. Mihály Károlyi a intrat în contact cu italienii, britanicii și francezii.

Toamna lui 1915, după succesele armatei austro-ungare, a răcit aceste dispoziții separatiste. Politicienii ungari s-au orientat atunci spre anexarea nordului Serbiei și, posibil, a Muntenegrului. Când România a intrat în război împotriva monarhiei habsburgice, în august 1916, guvernul Tisza a anticipat anexări de teritorii românești, iar opoziția radicală din parlament, condusă de Mihály Károlyi, și-a întărit propaganda separatistă. În martie 1917, Tisza a propus împărțirea României între Ungaria și Rusia, cu păstrarea unui mic stat-tampon românesc. Prin Pacea de la București din 7 mai 1918, România a cedat Ungariei doar trecătorile carpatice. Un alt „succes” al expansionismului teritorial ungar a fost aprobarea, în octombrie 1918, a alipirii Bosniei-Herțegovina și Dalmației la regat.

Prăbușirea venea însă mai repede decât planurile. La 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial s-a încheiat pentru Austro-Ungaria, deși în momentul colapsului toate forțele se aflau încă în afara frontierelor din 1914. Odată cu armata s-a prăbușit și imperiul. Liderii politici ai grupurilor etnice din Regatul Ungariei au cerut state naționale independente. Împăratul-rege i-a permis lui Károlyi să formeze un guvern la Budapesta, iar acesta a declarat independența Ungariei la 31 octombrie 1918.

Trianon, urmarea care a schimbat totul

Independența nu a oprit revendicările teritoriale ale Antantei și ale aliaților săi împotriva Ungariei. La 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria a pierdut aproximativ două treimi din teritoriu și mai mult de jumătate din populație. Dacă lăsăm deoparte coloniile, a fost cea mai mare pierdere teritorială a unui stat la acea vreme.

În Ungaria rămasă după Trianon au trăit în jur de 8 milioane de maghiari, iar peste 3 milioane au rămas în afara noilor granițe. 102 813 kilometri pătrați, adică întreaga parte estică a Ungariei și Transilvania, au fost atribuiți României, mai mult decât suprafața Ungariei rămase, de 93 030 km². Partea de nord a fost anexată de Cehoslovacia nou creată, iar Austria a primit teritorii din vestul Ungariei. Partea sudică a fost dată Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în care a fost inclusă și Croația, după o uniune personală de peste 800 de ani cu Ungaria.

După război, armata Ungariei a fost redusă drastic. Efectivele au fost limitate la 30 000 de oameni, iar țării i-au fost interzise forțele aeriene, tancurile și armamentul sofisticat. Frontierele au fost trasate astfel încât toate liniile naturale de apărare erau tăiate, lăsând teritoriul rămas vulnerabil în fața unei invazii.

Așa s-a încheiat drumul început în 1914, sub semnul unei ezitări politice și al încrederii într-o mare putere. Cu milioane de oameni trimiși pe front, cu pierderi grele și cu o monarhie destrămată, Primul Război Mondial a fost pentru Ungaria mult mai mult decât un conflict pierdut. A fost momentul în care i s-a schimbat soarta.