Roma antică, drumul de la cetate la imperiu

La 16 iulie 390 î.Hr., la Allia, o armată galică sub conducerea lui Brennus i-a învins pe romani, apoi a mărșăluit asupra Romei. Orașul a fost jefuit și incendiat. Pe Colina Capitolină, un grup de romani s-au baricadat și au rezistat șapte luni. La capătul asediului, galii au acceptat pacea în schimbul a 1000 de livre de aur. Tradiția spune că, văzând balanțe false la cântărire, romanii au pus mâna pe arme, iar generalul Camillus a rostit cuvintele ce au rămas un crez politic și moral al cetății:

„Cu Fier, nu cu Aur, Roma își cumpără libertatea.”

Această scenă ilustrează esența istoriei Romei antice: un oraș lovit, dar care refuză să cedeze; o comunitate care transformă fiecare primejdie într-o lecție de putere; o așezare de pe malul Tibrului care, în aproape douăsprezece secole, a trecut de la monarhie la republică, apoi la imperiu, lăsând în urmă nu doar ruine și amintiri, ci forme de drept, guvernare, armată, limbă și cultură ce au influențat lumea posterioară.

Istoria Romei antice se întinde între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. În acest interval, cetatea a dominat Europa de Vest și aria mediteraneeană prin cuceriri și asimilare. La apogeu, în anul 117 d.Hr., controla aproximativ 5 milioane de kilometri pătrați și o populație estimată între 50 și 90 de milioane de locuitori, reprezentând circa 20% din populația lumii de atunci. Dar povestea Romei vorbește și despre adaptarea continuă a orașului pentru a supraviețui.

Orașul de pe Tibru

Roma antică a început ca o așezare italică, datată tradițional în 753 î.Hr., lângă râul Tibru, în Peninsula Italică. Dovezile arheologice ale așezărilor din jurul Romei apar în jurul anului 1000 î.Hr., dar organizarea la scară largă devine vizibilă abia către 800 î.Hr., cu primele morminte din necropola de pe Colina Esquilină și cu un zid din lut și lemn la baza Colinei Palatine, datat la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr.

Din jurul anului 650 î.Hr., romanii au început să dreneze valea dintre colinele Capitolină și Palatină, locul unde se află Forumul Roman. Până în secolul al VI-lea î.Hr., ei construiau pe Colina Capitolină Templul lui Jupiter Optimus Maximus Dolichenus și se extindeau către Forumul Boarium. Astfel, mica așezare devenea un centru organizat, cu spații de cult, de schimb și de putere.

Romanii și-au descris însă începuturile și printr-un mit fondator, ce îi pune în centru pe Romulus și Remus, descendenți ai lui Marte și ai unei prințese din Alba Longa. Condamnați la moarte, salvați de o lupoaică, ei se întorc pentru a restaura un rege și pentru a întemeia un oraș. Cei doi ajung în conflict, iar Romulus îl ucide pe Remus. Așezarea sa inițială de pe Palatin avea să fie numită mai târziu Roma Quadrata. O altă legendă, consemnată de Dionisie din Halicarnas și reluată de Vergiliu în Eneida, îl aduce în Italia pe Enea, iar numele așezării este legat de femeia Roma, care a incendiat corăbiile pentru a opri plecarea.

Dincolo de legendă, realitatea istorică indică un aspect clar: Roma a crescut printr-o combinație de tratate și forță militară. A ajuns să-și controleze vecinii, apoi întreaga Peninsulă Italică, asimilând cultura greacă din sudul Italiei și cultura etruscă. Din acest amestec s-a dezvoltat o putere cu o remarcabilă capacitate de absorbție.

Regii, apoi republica

Dovezile literare și arheologice atestă existența regilor la Roma. Romanii credeau că monarhia lor era electivă și vorbeau despre șapte regi legendari, în mare parte fără legături de sânge. Chiar și după abolirea monarhiei, a rămas o funcție vestigială, rex sacrorum, care păstra vechile atribuții preoțești ale regelui. Spre sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., Roma controla un teritoriu de aproximativ 780 de kilometri pătrați și avea probabil până la 35.000 de locuitori. Fusese construită și Regia, în jurul anului 625 î.Hr., iar romanii atribuiau perioadei regale crearea primelor organizații populare și a Senatului.

Schimbarea decisivă a venit în jurul anului 509 î.Hr., când, potrivit tradiției, ultimul rege, Tarquin cel Mândru, a fost detronat. În locul monarhiei s-a instalat un sistem bazat pe magistrați aleși anual și pe adunări reprezentative. Republica romană s-a născut astfel din refuzul concentrării puterii într-o singură mână, dar și din nevoia de a organiza mai eficient o comunitate în expansiune.

Cei mai importanți magistrați erau cei doi consuli, care exercitau împreună autoritatea executivă și comanda militară. Ei lucrau cu Senatul, inițial un consiliu consultativ al patricienilor, dar devenit tot mai puternic. Funcțiile de tribun, chestor, edil, pretor și cenzor au completat mecanismul politic. La început rezervate patricienilor, magistraturile au fost deschise ulterior și plebeilor. Votul se exercita în adunări precum comitia centuriata și comitia tributa.

Acest sistem a conferit Romei o mare forță, dar și o tensiune permanentă. Republica era un amestec de democrație și oligarhie. Legile puteau fi adoptate doar prin votul adunării populare, însă Senatul deținea autoritatea reală, chiar dacă formal era numai un corp consultativ. De aici s-a născut o energie politică extraordinară, dar și conflicte ce nu s-au stins niciodată.

În același timp, Roma și-a întărit hegemonia în Italia. A supus treptat celelalte popoare ale peninsulei, inclusiv pe etrusci. Ultima mare amenințare a venit când Tarentum a cerut ajutorul lui Pyrrhus din Epirus în 281 î.Hr., dar tentativa a eșuat. Romanii și-au consolidat cuceririle prin fondarea de colonii în puncte strategice.

Războaiele ce au deschis marea

În secolul al III-lea î.Hr., Roma a întâlnit un adversar pe măsura ambiției sale: Cartagina, puterea maritimă din vestul Mediteranei. Primul Război Punic a început în 264 î.Hr., într-un context local, pornit de la Messina și de la jocul intereselor dintre Cartagina, Siracuza și Roma. Dar miza adevărată era Sicilia și accesul la mare.

Pentru o putere terestră, lupta cu o putere maritimă a fost dificilă. Roma nu avea nici nave, nici experiență navală comparabile cu ale Cartaginei. Victoria a venit după mai bine de 20 de ani de război. A fost începutul unei transformări majore: Roma ieșea din Italia și învăța să stăpânească și marea.

Al Doilea Război Punic a adus una dintre cele mai dificile încercări din istoria romană. Hannibal a invadat Hispania și a mărșăluit prin Alpii italieni, stârnind panică printre aliații italieni ai Romei. Strategia care s-a dovedit utilă împotriva lui a fost aceea a lui Quintus Fabius Maximus Verrucosus, un război de gherilă și uzură, o politică a întârzierii și a obosirii adversarului. Invazia lui Hannibal a durat peste 16 ani și a devastat Italia. Totuși, războiul s-a încheiat cu victoria decisivă a Romei la Zama, în octombrie 202 î.Hr.

Mai bine de o jumătate de secol mai târziu, Roma a declarat din nou război Cartaginei, în 149 î.Hr. Al Treilea Război Punic s-a încheiat cu distrugerea completă a orașului de către Scipio Aemilianus, cu înrobirea cetățenilor și transformarea regiunii în provincia Africa.

Aceste războaie au schimbat cursul evenimentelor. Ele au adus primele cuceriri de peste mări ale Romei și au ridicat-o la rangul de mare putere imperială. De aici înainte, Roma nu mai era doar stăpâna Italiei; devenea puterea dominantă a Mediteranei.

Republica sfâșiată de propriul succes

După înfrângerea Imperiilor Macedonian și Seleucid, în secolul al II-lea î.Hr., romanii au devenit poporul dominant în Marea Mediterană. Dar succesul extern a adus tensiuni interne. Senatorii se îmbogățeau din provincii. Soldații, în mare parte mici fermieri, stăteau prea mult departe de case și nu-și mai puteau întreține pământurile. Dependența de sclavi străini și extinderea latifundiilor micșorau locul muncii plătite. A apărut și o nouă clasă de comercianți bogați, equites, limitați politic, dar tot mai puternici economic.

Senatul bloca reformele agrare, iar violența a intrat în viața publică. Frații Gracchi au încercat să redistribuie marile domenii patriciene între plebei. Amândoi au fost uciși, iar reacția Senatului a adâncit ruptura dintre populares și optimates. Republica începea să se lupte cu ea însăși.

Gaius Marius a devenit un personaj central. În 107 î.Hr. a obținut primul dintre cele șapte consulate ale sale și a inițiat reforme militare prin recrutarea celor foarte săraci. Mulți oameni fără pământ au intrat în armată. Era o inovație cu efecte uriașe: armata se schimba, iar raportul dintre soldat, pământ și stat se rupea.

După Războiul Social, Marius și Lucius Cornelius Sulla au ajuns cei mai importanți lideri militari ai Romei. În 88 î.Hr., când partizanii lui Marius i-au smuls lui Sulla comanda împotriva lui Mithridates VI, Sulla a făcut ceea ce până atunci păruse de neconceput: a mărșăluit asupra Romei cu legiunile sale. A urmat un lanț de răzbunări, masacre, dictaturi și teroare. În 83 î.Hr., Sulla a revenit din est și a pornit al doilea marș asupra Romei; mii de nobili, cavaleri și senatori au fost executați. Criza Republicii intrase într-o nouă etapă.

La mijlocul secolului I î.Hr., conflictul politic era deschis. Gaius Julius Caesar i-a împăcat pe Marcus Licinius Crassus și pe rivalul acestuia, Gnaeus Pompeius Magnus, formând cu ei Primul Triumvirat. După moartea fiicei lui Caesar și după uciderea lui Crassus la Carrhae, alianța s-a destrămat. Caesar, întărit de cucerirea Galiei și de loialitatea legiunilor sale, a devenit o amenințare directă pentru Pompey și pentru mulți optimates. În 49 î.Hr., pentru a evita judecata, ruinarea și exilul, a traversat Rubiconul și a invadat Roma.

Victoria de la Pharsalus i-a adus supremația. Pompey a fost ucis în Egipt, în 48 î.Hr. Caesar a acumulat patru consulate, două dictaturi ordinare și două speciale, una pentru perpetuitate. A fost asasinat în 44 î.Hr., în Idele lui Marte, de către Liberatores. Republica, deja slăbită, nu și-a mai revenit.

Augustus și lunga pace a imperiului

Asasinarea lui Caesar a aruncat Roma în noi tulburări. Marcus Antonius a preluat conducerea orașului, dar curând a apărut Octavian, adoptat de Caesar prin testament. În 43 î.Hr., împreună cu Antoniu și Lepidus, el a format Al Doilea Triumvirat. Au urmat execuții și confiscări masive. În 42 î.Hr., Octavian și Antoniu i-au învins pe Brutus și Cassius la Philippi. Dar și această alianță s-a rupt.

La capătul luptei dintre Octavian și Antoniu, războiul a fost decis la Actium, în 31 î.Hr. Antoniu și Cleopatra s-au sinucis. Egiptul a fost cucerit de Imperiul Roman. În 27 î.Hr., la 36 de ani, Octavian a devenit singurul conducător al Romei și a luat numele de Augustus. Acesta este, de obicei, considerat începutul Imperiului Roman.

Oficial, guvernarea păstra aparența republicană. În realitate, Augustus a adunat aproape toate puterile republicane sub titlul de princeps și și-a asumat puteri absolute. A diminuat influența politică a senatorilor, a întărit clasa ecvestră, a creat Garda Pretoriană și o armată permanentă de 28 de legiuni. A urmat o perioadă de aproximativ două secole cunoscută ca Pax Romana sau Pax Augusta.

Sub Augustus, Roma a cucerit Cantabria, Aquitania, Raetia, Dalmația, Illyricum și Panonia. În același timp, literatura latină a înflorit. Virgiliu, Horațiu, Ovidiu și Rufus au dat strălucire unei epoci pe care sursele o numesc Epoca de Aur a Literaturii Latine. Augustus a continuat și reformele calendarului începute de Caesar, iar luna august îi poartă numele.

Dinastia Iulio-Claudiană a consolidat tradiția imperială. Tiberius, Caligula, Claudius și Nero au condus după Augustus. Claudius a început cucerirea Britanniei. Nero a rămas cunoscut pentru persecuția creștinilor și pentru Ma