Regatul Frizon și lupta care l-a dus în Imperiul Franc

Pe râul Boarn, în 734, soarta Friziei s-a strâns într-o singură bătălie. Regele Poppo a căzut în luptă. Frizonii au fost învinși. Iar biruitorii nu s-au oprit la câmpul de bătaie: au început jefuirea și arderea sanctuarelor păgâne. Din acel moment, ceea ce sursele numesc Regatul Frizon a intrat decisiv în orbita francă.

A fost sfârșitul unui drum început cu mult înainte, în lumea schimbată a Europei de după Roma. În teritoriile care corespund astăzi Olandei și nordului Germaniei, frizonii s-au organizat în triburi, apoi într-o formă de putere care, în sursele moderne, apare sub numele de Regatul Frizon sau Magna Frisia. Nu era o construcție simplă și nici un stat în sensul târziu al cuvântului. Sursele engleze arată chiar că între istorici există o dispută privind întinderea acestui regat și că nu există dovezi documentare pentru existența unei autorități centrale permanente. E posibil ca Frizia să fi fost alcătuită din mai multe mici regate care, în vreme de război, se uneau pentru a rezista puterilor invadatoare și erau conduse de un lider ales.

Tocmai această tensiune dintre unitate și fragmentare face povestea frizonilor atât de interesantă. Ei apar în surse ca o societate cu legături largi între triburi, sprijinită pe cete războinice, fără un sistem feudal. În a doua jumătate a secolului al VII-lea, regatul lor și-a atins maxima întindere și putere. Dar tot atunci s-a conturat și marele său adversar: lumea francă, organizată, expansivă și hotărâtă să controleze rutele, orașele și credințele de la gurile Rinului.

Ținutul dintre ape și puterea care se adună greu

În timpul Marilor Migrații, frizonii antici, triburi germanice, s-au așezat în nordul și vestul teritoriului actual al Țărilor de Jos. Lucrările de specialitate completează acest tablou cu un fapt esențial: Frizia fusese lovită în secolele al III-lea-al V-lea de înaintări ale mării care făcuseră pământul în mare parte nelocuibil, iar populația scăzuse puternic. În secolul al VI-lea, regiunea a primit noi coloniști, mai ales angl, sași și iuți, care aveau să fie cunoscuți drept „frizoni”, chiar dacă nu descindeau neapărat din vechii Frisii.

Așadar, Frizia care intră în istorie în epoca post-romană nu este o simplă continuitate liniară, ci rezultatul unei refaceri. O lume de coastă, deschisă circulației, dar vulnerabilă. O lume în care oamenii trăiesc între ape, pe rute comerciale și în vecinătatea marilor puteri.

Sursele engleze spun că centrul puterii era orașul Utrecht. În același timp, Dorestad apare drept un loc-cheie. Nu doar politic, ci și comercial. Când francii au pus mâna pe Dorestad și Utrecht, n-au câștigat numai teritoriu. Au câștigat controlul unor drumuri comerciale importante pe Rin, până la Marea Nordului. Pentru a înțelege mizele războaielor franco-frizone, acest lucru este decisiv. Nu era vorba doar despre onoare dinastică sau despre supunerea unui vecin. Era vorba despre cine stăpânește nodurile prin care circulă bogăția.

Societatea frizonă însăși apare în sursele engleze cu o structură distinctă. Cele mai vechi înregistrări pomenesc patru clase sociale: ethelingii și frilingii, care alcătuiau împreună „frizonii liberi” și puteau intenta acțiuni la judecată, apoi latenii sau litenii și sclavii. Mai târziu, sclavia s-a estompat treptat, iar latenii apar ca lucrători legați de pământuri pe care nu le dețineau, deși în timp își puteau cumpăra libertatea. Este un detaliu important fiindcă arată o societate ierarhizată, dar diferită de ordinea feudală care avea să marcheze alte regiuni medievale.

Aldgisl și prima înfruntare cu francii

Primul conducător frizon numit limpede în sursele scrise este Aldgisl. Sub domnia lui, frizonii au intrat în conflict cu Ebroin, mareșal al palatului al regatului franc, de-a lungul vechilor fortificații romane de graniță. Aici se vede bine geografia politică a vremii: vechile linii ale Romei încă mai contau, dar acum erau apărate și atacate de alte popoare, în altă lume.

Aldgisl i-a ținut la distanță pe franci cu ajutorul armatei sale. Faptul în sine spune mult. Frizia nu era o margine pasivă, ci o putere capabilă să reziste. În 678, la curtea lui a ajuns episcopul englez Wilfrid, care, ca și regele frizon, nu îi agrea pe franci. Lucrările de specialitate păstrează episodul într-o formă mai puternică: Ebroin i-ar fi oferit lui Aldgisl un baniță de monede de aur în schimbul lui Wilfrid, viu sau mort. Aldgisl ar fi rupt și ars scrisoarea trimisă de dregătorul franc, în fața solilor și a casei sale.

Gestul contează. Nu doar ca episod de curte, ci ca semn politic. Sursele sugerează că bunăvoința lui Aldgisl față de Wilfrid a putut fi și o formă de sfidare a dominației france. Wilfrid a încercat atunci să-i creștineze pe frizonii încă păgâni. Biograful său spune că mulți nobili s-au convertit, însă succesul a fost de scurtă durată.

Aici se vede una dintre marile linii de forță ale istoriei frizone. Războiul cu francii nu era despărțit de chestiunea credinței. Convertirea, întemeierea de episcopii, protejarea sau distrugerea sanctuarelor păgâne, toate au mers împreună cu ofensiva militară și cu lupta pentru autoritate.

Redbad și miza sudului Friziei

La moartea lui Aldgisl, în 680, i-a urmat fiul său, Redbad. Sub el s-au purtat principalele lupte dintre franci și frizoni. Dacă Aldgisl ținuse piept, Redbad a intrat în faza marilor ciocniri, a pierderilor, a revenirilor și a ultimei încercări de a salva independența frizonă.

Lucrările de specialitate spun limpede că, deși Aldgisl primise creștinismul în regatul său, Redbad a încercat să extirpe această religie și să-i elibereze pe frizoni de subordonarea față de regatul merovingian al francilor. În jurul anului 690, la Dorestad, Pepin de Herstal a obținut victoria. Francii au fost victorioși în bătălia de la Dorestad și că, deși consecințele acestei lupte nu sunt clare, Dorestad a revenit sub conducere francă, la fel ca Utrecht și Fechten. Lucrările de specialitate apasă mai puternic pe efect: Dorestad și Utrecht au căzut în mâinile lui Pepin, oferindu-le francilor controlul unor importante rute comerciale pe Rin spre Marea Nordului.

După înfrângere, Redbad s-a retras pe insula Heligoland. În același timp, avansul franc a deschis drumul unei ofensive religioase. Willibrord, la cererea lui Pepin, a fost trimis să-i creștineze pe frizonii păgâni. La 21 noiembrie 695, papa Sergiu I i-a dat pallium-ul și l-a consacrat episcop al frizonilor. S-a întors în Frizia pentru a predica și pentru a întemeia biserici, între ele o mănăstire la Utrecht, unde și-a construit catedrala. Este socotit primul episcop de Utrecht.

Există ideea că a existat o episcopie sau arhiepiscopie frizonă fondată pentru Willibrord și o căsătorie între Grimoald cel Tânăr, fiul lui Pepin, și Thiadsvind, fiica lui Redbad, în 711. De asemenea, este confirmată misiunea religioasă de la Utrecht și căsătoria. Aceste două fapte arată același lucru: după înfrângerea de la Dorestad, francii nu au urmărit doar ocuparea militară, ci și integrarea Friziei prin credință și alianțe.

Redbad nu a acceptat această stare de lucruri. După moartea lui Pepin, în 714, a profitat de lupta pentru succesiune dintre franci și a recâștigat sudul Friziei. A încheiat un tratat cu nobilul franc Ragenfrid. În 716, conflictul a intrat într-o fază dramatică. Redbad a invadat Austrasia și l-a obligat pe Willibrord să fugă împreună cu călugării săi. Lângă Köln, Carol Martel, nepregătit, a fost învins de Redbad și silit să se retragă în munții Eifel. Kölnul a căzut după un scurt asediu în mâinile lui Chilperic, ale frizonilor și ale neustrienilor.

A fost, pentru o clipă, momentul de răsturnare. Puterea francă părea lovită. Redbad revenea în ofensivă. Frizonii se întorceau din campanie cu o pradă uriașă de război. Iar misiunea creștină era împinsă înapoi. Willibrord și Bonifaciu au încercat să-i convertească pe frizoni, dar eforturile lor au fost zădărnicite atunci când Redbad a recucerit Frizia, a ars biserici și a ucis mulți misionari. Cei doi au fost siliți să fugă sub protecția lui Carol Martel.

Redbad a făcut apoi planuri pentru o a doua invazie a imperiului francilor și a mobilizat o armată mare. Dar aici firul se frânge brusc. Înainte să poată lovi din nou, s-a îmbolnăvit și a murit în toamna anului 719.

După Redbad, slăbiciunea

Moartea lui Redbad a deschis o rană politică. Nu este sigur cine i-a fost succesor. Se crede că au existat probleme de succesiune. Tocmai această nesiguranță a făcut posibil ceea ce până atunci fusese mult mai greu: înaintarea rapidă a lui Carol Martel.

Rezistența frizonă a fost slabă. Carol Martel a putut invada cu ușurință Frizia și să subjuge țara. Nu doar că a anexat Frizia de la sud de Rin, dar a traversat Rinul și a anexat în continuare până la malurile râului Vlie. Pentru un regat care își atinsese maxima întindere în a doua jumătate a secolului al VII-lea, acesta a fost momentul în care slăbiciunea internă a cântărit la fel de greu ca presiunea externă.

Istoria nu se rupe însă într-o singură zi. Chiar și sub presiune, Frizia a rămas un spațiu greu de supus complet. Istoricii vorbesc despre o rebeliune împotriva stăpânirii france în regiunea Westergo, în 733. Carol a înăbușit-o. Localnicii au dat ostatici, s-au convertit la creștinism și au recunoscut suzeranitatea francă. Dar, după plecarea lui, au fost pedepsiți de ceilalți frizoni. Faptul spune mult despre tensiunile interne ale unei societăți care nu se împăca ușor cu noua ordine.

Poppo și bătălia de pe Boarn

În anul următor, frizonii s-au răsculat din nou, de această dată sub conducerea regelui Poppo. Carol Martel a strâns o flotă mare și a transportat o armată pe apă, într-o invazie care avea ca țintă supunerea lui Poppo. În 733, frizonii au fost împinși înapoi la Eastergoa, una dintre domeniile de graniță, iar în 734 Carol a dus armata cu o flotă care i-a permis să navigheze până la Boarn. Debarcările inițiale în Westergo și Oostergo nu au întâmpinat rezistență și că scopul lui Carol era tocmai să-l aducă pe Poppo la ascultare.

Armatele s-au întâlnit pe malurile râului Boarn, poate la Oldeboorne, unul dintre principalele centre comerciale frizone ale vremii. Acest detaliu luminează încă o dată miza conflictului. Francii par să fi râvnit comerțul care trecea pe acolo și prin Domburg și Dorestad. Cu alte cuvinte, bătălia decisivă s-a dat acolo unde puterea militară și puterea economică se întâlneau.

Frizonii conduși de Poppo au folosit bărci pentru a-și debarca armata și pentru a-i surprinde pe franci. Dar francii își construiseră deja o tabără fortificată după sosirea la țărm. În lupta care a urmat, frizonii au fost învinși. Poppo a fost ucis în luptă. Armata sa a fost împinsă înapoi spre Eastergoa.

Moartea lui Poppo a însemnat mai mult decât căderea unui rege. Aceasta a marcat o fază importantă în distrugerea păgânismului frizon. Carol a ordonat distrugerea sanctuarelor și a locurilor de cult păgâne și a dus în Francia „o mare masă de prăzi”. Învingătorii au început jefuirea și arderea sanctuarelor păgâne.

Aici se încheie, în fapt, povestea regatului ca putere independentă. Regatul a devenit parte a Imperiului Franc după bătălia de pe râul Boarn din 734.

După cucerire, ce a mai rămas din Frizia

După bătălia de la Boarn, francii au anexat terenurile Friziei dintre Vlie și Lauwers. Totuși, cucerirea completă a spațiului frizon nu s-a produs dintr-o singură mișcare. Zona de la est de Lauwers a fost cucerită în 785, când Carol l-a învins pe Widukind. În 772 Carol cel Mare îi atacase deja pe frizonii de la est de Lauwers cu o mare armată și că frizonii răsăriteni s-au alăturat în 782 răscoalei conduse de Widukind. Revolta s-a extins și în ținuturile frizone din vest, care fuseseră pacificate mai devreme. Populația s-a întors în masă la păgânism, jefuitorii au ars biserici, iar preoții au fost siliți să fugă spre sud.

Abia după victoria asupra lui Widukind, carolingienii au pus Frizia sub conducerea unui grewan. Acest titlu era aproximativ egal cu „guvernator”, mai degrabă decât „stăpân feudal”. Detaliul este prețios. El arată că noua putere n-a așezat pur și simplu peste Frizia o stăpânire feudală în formă clasică, ci a administrat-o într-o cheie proprie, carolingiană.

Tot în timpul domniei lui Carol a fost înregistrat în latină Lex Frisionum, „Codul legii frizonilor”. Acest cod penal stratifica Frizia în nobili, oameni liberi, șerbi și sclavi. Așadar, cucerirea n-a însemnat numai ocupație militară și ofensivă religioasă, ci și fixarea unei ordini juridice.

Și totuși, vechea Frizie nu a dispărut fără ecou. Repetatele răscoale, revenirea temporară la păgânism și rezistența din teritoriile de la est de Lauwers arată că integrarea în lumea francă a fost un proces lung și neliniștit. În spatele formulei seci care spune că regatul a devenit parte a Imperiului Franc stau decenii de rezistență, adaptare și constrângere.

De aceea Regatul Frizon contează. Nu ca o simplă piesă marginală a istoriei medievale timpurii, ci ca una dintre acele puteri de frontieră în care se vede clar cum se face și se desface o lume. În Frizia se întâlnesc moștenirea post-romană, migrațiile, comerțul pe marile ape, lupta dintre regate și răspândirea creștinismului. Iar sfârșitul ei, la Boarn, arată că în Evul Mediu timpuriu sabia, credința și controlul drumurilor comerciale mergeau împreună.