Revoluția Română din 1989 și sfârșitul regimului comunist

În seara de 16 decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara, câteva zeci de oameni apărau casa unui pastor reformat. Numele lui era László Tőkés. Cazul părea, la început, unul local: o evacuare, o decizie a autorităților, câțiva enoriași adunați în jurul unei nedreptăți. Dar mulțimea nu s-a risipit. A crescut. A început să pună întrebări mai mari decât soarta unui om. Când primarul Petre Moț a sugerat că s-ar putea renunța la evacuare, dar a refuzat să confirme în scris, miza s-a schimbat pe loc. În tramvaiele oprite în Piața Sfânta Maria s-au rostit cuvinte care, până atunci, puteau duce direct la arestare. Daniel Zăgănescu s-a urcat pe un tramvai și a strigat: „Jos Ceaușescu!”.

Din acel moment, nu mai era vorba doar despre un pastor, nici doar despre Timișoara. Revoluția Română din 1989 începuse. În mai puțin de zece zile, între 16 și 25 decembrie, România a trecut prin proteste, lupte de stradă, represiune, prăbușirea puterii lui Nicolae Ceaușescu, fuga sa din București, procesul și execuția cuplului Ceaușescu. A fost ultima înlăturare a unui guvern marxist-leninist dintr-o țară a Pactului de la Varșovia și singura în care schimbarea de regim s-a produs prin violență și a fost urmată de execuția conducătorului statului.

Totul s-a petrecut pe fundalul unei societăți împinse la limită. În anii 1980, regimul Ceaușescu a impus un program sever de austeritate pentru rambursarea accelerată a datoriei externe. În 1982, o parte semnificativă a resurselor financiare care merseseră înainte către bunuri de consum a fost redirecționată către plata datoriilor. Au urmat raționalizarea alimentelor, bunurilor de consum și energiei electrice, cozi frecvente, penurie generalizată, scăderea nivelului de trai. Securitatea, omniprezentă, controla strict societatea și limita libertățile civile. Nemulțumirea exista de ani întregi. În noiembrie 1987, la Brașov, muncitorii au ieșit spontan în stradă scandând „Vrem mâncare și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În martie 1989, șase foști activiști de rang înalt ai PCR au semnat Scrisoarea celor șase, criticând în termeni duri direcția economică și politică impusă de Ceaușescu. Regimul a răspuns prin represiune.

Când frica a început să se rupă

În decembrie 1989, România se afla într-un climat regional care se schimba rapid. Căderea Zidului Berlinului și înlăturarea liderului bulgar Todor Jivkov fuseseră semnale clare ale declinului regimurilor comuniste din Europa de Est. Nicolae Ceaușescu, însă, a continuat să respingă reformele de tip perestroika și să mențină o linie politică rigidă, cu un puternic cult al personalității.

La Timișoara, lucrurile s-au precipitat în jurul lui László Tőkés. La 11 decembrie, postul TV Budapesta 1 difuzase imagini cu pastorul, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până pe 15 decembrie, enoriașii și un număr mic de cetățeni au vegheat în fața bisericii din Piața Maria. În seara acelei zile au avut loc încăierări, după ce lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților.

Pe 16 decembrie, protestul a izbucnit deschis. Enoriașii s-au adunat în jurul casei lui Tőkés pentru a-l proteja de evacuare și hărțuire. Li s-au alăturat trecători și credincioși ai unei biserici baptiste din apropiere. Mulți nu știau toate detaliile, dar înțelegeau esențialul: regimul lovea din nou într-o libertate elementară. La 19:30, cauza inițială trecuse deja în planul secund. O coloană de demonstranți s-a îndreptat spre Consiliul Județean Timiș. Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, miliția cu forță și arestări. Până dimineață, majoritatea protestatarilor fuseseră arestați.

A doua zi, 17 decembrie, conflictul a intrat într-o altă fază. La București, Ceaușescu a obținut de la Comitetul Executiv al PCR aprobarea formală pentru folosirea forței. În jurul orei 17:30, a dat ordin să se deschidă focul împotriva civililor. La Timișoara, în jurul orei 18:45, forțele armate au primit ordinul cu indicativul Radu cel Frumos, semnal pentru înarmarea militarilor cu muniție de război și trecerea la alarmă parțială de luptă. În decursul serii au fost uciși sau răniți peste 300 de oameni.

Orașul a fost transformat, după formula sursei, într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri și tancuri. După ora 20:00, se trăgea din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, iar elicopterele patrulau zona.

Orașul care a deschis drumul

În dimineața de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și de agenți ai Securității în haine civile. Autoritățile au impus restricții severe de circulație, interzicând deplasarea în grupuri mai mari de două persoane. Dar tocmai atunci au apărut unele dintre imaginile care aveau să definească revoluția: un grup de aproximativ 30 de tineri s-a îndreptat spre Catedrala Mitropolitană și a arborat drapele tricolore din care fusese decupată stema comunistă. Martorii au relatat că au intonat „Deșteaptă-te, române!”, cântec patriotic interzis în perioada comunistă. S-a tras asupra lor. Au existat victime și răniți.

În aceeași seară, 43 de cadavre ale persoanelor ucise în timpul represiunii de la Timișoara au fost sustrase de la morga Spitalului Județean și transportate la București. Ulterior, au fost incinerate la crematoriul „Cenușa”, iar cenușa a fost aruncată într-o gură de canal din zona localității Popești-Leordeni. Pe 19 decembrie, în cadrul operațiunii Trandafirul, scopul a fost formulat limpede: ștergerea urmelor masacrului de la Timișoara. Dispariția cadavrelor urma să fie explicată susținând că persoanele respective au părăsit fraudulos țara.

Dar represiunea nu a mai putut întoarce lucrurile. Pe 19 decembrie, încercările lui Radu Bălan și Ștefan Gușă de a-i convinge pe muncitori să reia lucrul au eșuat. Armata a deschis focul împotriva muncitorilor în apropierea întreprinderii ELBA. Pe 20 decembrie, coloane numeroase de muncitori au intrat în oraș. Aproximativ 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei, scandând „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!” și „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”.

În foaierul Teatrului Național din Timișoara a fost constituit Frontul Democratic Român, de către participanți între care Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Ioan Chiș și Maria Traistariu. Programul politic formulat acolo reflecta revendicările pieței. Conducerea de partid și de stat i-a trimis la Timișoara pe Emil Bobu și Constantin Dăscălescu pentru negocieri, dar în contextul vizitei lui Ceaușescu în Iran discuțiile nu au dus la acceptarea revendicărilor. Orașul a rămas tensionat, însă controlul autorităților slăbea. La 21 decembrie, numeroși militari au început să fraternizeze cu demonstranții, iar spre sfârșitul zilei Timișoara a fost proclamată simbolic „oraș liber”.

Ceaușescu se întorsese între timp din Iran, unde plecase pe 18 decembrie, deși fusese informat în detaliu asupra represiunii. Pe 20 decembrie, la ora 19:00, a ținut o cuvântare televizată dintr-un studio aflat în clădirea Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara drept dușmani ai Revoluției Socialiste.

Balconul de unde puterea s-a prăbușit

Ziua de 21 decembrie a fost momentul în care revoluția a intrat în inima puterii. La București, la propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată o mare adunare populară menită să arate sprijinul populației pentru conducerea de partid și de stat. Ceaușescu a vorbit de la balconul Comitetului Central, evocând realizările „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Dar mulțimea a rămas în mare parte indiferentă.

Când a încercat, într-un act de disperare, să anunțe creșterea salariilor muncitorilor cu 200 de lei pe lună, a devenit și mai evident că nu înțelegea ce se petrece. Mișcări bruște venite de la periferia adunării și sunetul unor petarde au aruncat manifestația în haos. Încercările lui și ale Elenei Ceaușescu de a recâștiga controlul, cu formule precum „Alo, alo!” și „Stați liniștiți la locurile voastre!”, au rămas fără efect. Transmisiunea directă a fost întreruptă pentru câteva clipe. O parte a mulțimii s-a regrupat lângă hotelul Intercontinental și a început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Pe străzile din jur, sloganurile au fost directe și fără întoarcere: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”. În timpul după-amiezii, Ceaușescu a ținut o teleconferință cu prim-secretarii județeni și a cerut „lichidarea în cel mai scurt timp” a acțiunilor pe care le considera îndreptate împotriva țării.

„Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.”

Din seară, reprimarea a devenit deschisă. De la orele 18 și până la 3 dimineața, protestatarii din București, neînarmați și neorganizați, au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA și ofițeri de Securitate în haine civile. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, de pe străzi laterale și din tancuri. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau oamenii cu jeturi de apă, iar milițienii îi băteau și îi arestau. Protestatarii au ridicat o baricadă în fața Restaurantului Dunărea, rezistentă până la miezul nopții.

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. Bilanțul reprimării din acea noapte, potrivit sursei, a fost de 50 de persoane ucise, 462 rănite și 1.245 arestate și transportate la Jilava.

În aceeași zi, și în Arad muncitorii au ieșit organizat în stradă. Au mărșăluit spre centru, în ciuda focurilor trase în aer de un baraj al armatei, și au scandat „Jos Ceaușescu!”, „Armata e cu noi!”, „Fără violență!”.

Ziua în care regimul a rămas fără putere

Pe 22 decembrie, vestea reprimării din București s-a răspândit rapid. Supraviețuitorii au ajuns în zonele industriale și au povestit ce se întâmplase. Muncitorii nu au mai acceptat adunările pregătite de regim pentru condamnarea „actelor huliganice”. Din contră, au pornit spre centru. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. Sub presiunea masei de demonstranți, forțele armate au început să fraternizeze cu ei.

În aceeași dimineață, în jurul orei 9:30, ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis, deși au existat și susțineri că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară, menționată în sursă, a concluzionat în noiembrie 2005 că s-a sinucis. La 9:45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv. Nu s-a ajuns la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. S-a hotărât decretarea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării. La radio, decretul a fost citit la 10:11, iar la Televiziune la 10:50.

Ceaușescu l-a numit verbal ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Potrivit mărturiilor sale ulterioare, acesta a început să joace un joc dublu. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi și să „parlamenteze” cu demonstranții. După ora 10, mulțimea a ocupat piața din fața sediului Comitetului Central. La ora 11 erau circa 50.000 de oameni, apoi peste 100.000. Ceaușescu a încercat din nou să se adreseze mulțimii cu o portavoce, dar a fost întâmpinat cu dezaprobare și furie.

În jurul sediului CC situația se deteriora rapid. Generalul Marin Neagoe a cerut elicoptere pentru evacuarea soților Ceaușescu. Generalul Iosif Rus a dispus trimiterea a două, dar numai unul a reușit să aterizeze pe terasa clădirii. În elicopterul pilotat de Vasile Maluțan s-au îmbarcat Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de garda de corp, de Emil Bobu și de Manea Mănescu. Curând după decolare, conducerea Aviației Militare a dispus închiderea spațiului aerian al României. Cuplul ajunsese din conducător în fugari.

După fuga lui Ceaușescu, Bucureștiul a intrat într-un amestec de euforie și haos. Mulțimile au invadat Comitetul Central. Portretele dictatorului și lucrările sale și ale Elenei Ceaușescu au fost aruncate pe fereastră. În jurul orei 12:30, Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:50, Televiziunea Română și-a reluat emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru au anunțat fuga dictatorului prin cuvintele: „Fraților, am învins!”.

În cursul după-amiezii s-au conturat trei centre de putere: Televiziunea, sediul CC și Ministerul Apărării. În jurul orei 23:00 a fost anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, noul organ al puterii. După înlăturarea lui Ceaușescu, Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu și format în mare parte din foști membri ai PCR, a preluat puterea și a inițiat reforme politice și economice.

Victoria și zilele de foc

Prăbușirea regimului nu a adus imediat liniște. Dimpotrivă. Începând cu seara de 22 decembrie, la București și în mai multe orașe au fost raportate focuri de armă și atacuri asupra unor obiective civile și militare de către persoane neidentificate, prezentate oficial drept acțiuni ale unor „teroriști”. Radioul și televiziunea au făcut apel la populație și la armată să apere instituțiile statului și „cuceririle revoluției”.

Transmisiunile televizate au conținut frecvent informații neverificate și contradictorii, contribuind la o stare de confuzie și panică. Istoriografia ulterioară a semnalat că o parte dintre incidente ar fi putut fi rezultatul alarmelor false, al tragerilor necoordonate sau al simulării unor atacuri, însă amploarea exactă și autorii rămân subiect de dezbatere. Au existat numeroase cazuri de foc fratricid, generate de lipsa de coordonare dintre unitățile militare și de distribuirea de arme către civili.

Un exemplu notoriu a fost incidentul de la Aeroportul Otopeni, unde militari trimiși ca întăriri au fost confundați cu atacatori și împușcați, rezultând moartea a aproximativ 50 de soldați. La 23 decembrie, tancuri și unități ale armatei au fost desfășurate pentru protejarea principalelor instituții ale statului, inclusiv Palatul Republicii. Pe 24 decembrie, Bucureștiul se afla încă într-o stare de tensiune extremă, cu patrule militare, blocaje rutiere și focuri de armă sporadice în mai multe zone, inclusiv în Piața Universității, Gara de Nord și Piața Palatului.

În aceste zile au murit cei mai mulți dintre cei uciși în revoluție. Potrivit datelor din anul 2005 ale Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților de 3138, iar al celor reținuți de 760. Sursa arată și că numărul decedaților și mutilaților prin împușcare înainte de 22 decembrie a fost de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după această dată. Cele mai multe victime au fost la București. Tot atunci, Biblioteca Centrală Universitară din București a fost incendiată în circumstanțe incerte, fiind distruse peste 500.000 de cărți și aproximativ 3.700 de manuscrise.

Procesul, sfârșitul și ceea ce a urmat

Nicolae și Elena Ceaușescu au fost capturați la Târgoviște. Procesul lor a început pe 25 decembrie la ora 13:20 și s-a încheiat în jurul orei 14:40, în garnizoana din Târgoviște. Acuzațiile au fost grave: genocid, subminarea economiei naționale, abuz de putere în folosirea forței armate împotriva populației și alte capete de acuzare formulate în cadrul tribunalului militar. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 14:45 și executată cinci minute mai târziu, la 14:50, în curtea garnizoanei. Au fost ultimele persoane condamnate la moarte și executate în România.

În plan internațional, revoluția română a primit rapid mesaje de sprijin. Au trimis mesaje, între alții, George H. W. Bush, Mihail Gorbaciov, François Mitterrand, Hans Dietrich Genscher, Manfred Wörner și Margaret Thatcher. Sprijinul moral a fost urmat de ajutoare materiale: alimente, medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical.

Dar victoria din decembrie nu a închis disputele, ci le-a deschis. După 1989, România a intrat într-o tranziție de la regimul comunist la un sistem politic pluralist. FSN a exercitat imediat controlul asupra instituțiilor statului și asupra principalelor medii informative. Mai târziu, revoluția a rămas însoțită de întrebări apăsătoare: despre violențele de după 22 decembrie, despre identitatea celor care au tras, despre responsabilități și despre felul în care noua putere s-a instalat. Sursa spune limpede că adevărul despre Revoluția din decembrie 1989 a fost mult timp ascuns și că nicio persoană nu a fost oficial acuzată de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluției.

Totuși, efectul istoric de fond nu poate fi confundat. Regimul comunist din România s-a încheiat atunci. România postcomunistă a cunoscut reforme democratice și economice, dar și dificultăți, corupție, transformări sociale majore și emigrare. În timp, țara s-a integrat în structurile euro-atlantice, devenind membră a NATO în 2004 și a Uniunii Europene în 2007.

Revoluția Română din 1989 a fost, în același timp, o prăbușire de regim, o revoltă populară și o rană deschisă. A început la Timișoara, în jurul unei case pe care autoritățile voiau s-o golească. S-a sfârșit la Târgoviște, în curtea unei garnizoane. Între aceste două puncte s-a aflat o țară întreagă care, după ani de frică, penurie și control, a ieșit în stradă și a schimbat istoria României prin prețul cel mai greu.