Revoluția Franceză și sfârșitul Vechiului Regim

Ilustrație de epocă (Istoria)

Pe 20 iunie 1789, deputații Stării a Treia au găsit sala de adunare închisă. Nu primiseră niciun anunț prealabil. S-au mutat atunci într-o sală de tenis din apropiere și au jurat să nu se despartă până când Franța nu va avea o constituție. Acest gest concentra deja întreaga tensiune a Revoluției Franceze: o monarhie incapabilă să mai guverneze ca înainte, un stat împins într-o criză de necontrolat, o societate veche care se clătina și oameni care nu mai voiau să fie chemați doar pentru a aproba, ci pentru a decide.

Revoluția franceză, desfășurată între 1789 și 1799, a reprezentat o perioadă de tulburări politice și sociale în Franța, în coloniile acesteia și, prin urmările sale, în Europa sfârșitului de secol XVIII. A pus capăt Vechiului Regim, înlocuind monarhia absolută mai întâi cu monarhia constituțională, apoi cu Prima Republică. A desființat societatea ordinelor, feudalismul și privilegiile, a schimbat raporturile dintre Biserică și Stat și a lăsat în urmă Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, care proclama egalitatea în fața legii, libertățile fundamentale și suveranitatea Națiunii.

Istoria Revoluției nu a fost o înaintare liniară, ci o succesiune de crize și rupturi. Foametea, datoriile, frica, răscoalele, războiul, execuțiile, facțiunile care s-au devorat între ele au marcat această perioadă. Revoluția a creat instituții și principii noi, dar a fost caracterizată și de perioade de violență extremă, mai ales în timpul Terorii.

O monarhie împinsă spre marginea prăpastiei

La sfârșitul anilor 1780, Franța trăia o criză socială, economică, financiară și politică. Cauzele se acumulau de mult timp. Între 1715 și 1789, populația crescuse de la 21 la 28 de milioane, iar Parisul singur avea peste 600.000 de locuitori. Clasa de mijloc se triplase, ajungând aproape 10% din populație. Prosperitatea generală crescuse, dar beneficiile nu se împărțeau egal. Profiturile mergeau în mare parte spre clasele rentieră și mercantilă, în timp ce pentru muncitorii salariați și țăranii neproprietari standardul de viață scăzuse.

Societatea Vechiului Regim se sprijinea pe trei ordine ierarhizate: clerul, nobilimea și starea a treia, care reprezenta singură 97% din populație. Povara impozitelor cădea aproape exclusiv asupra acestei a treia stări. Sistemul fiscal era inegal, complicat și incoerent. Taxele variau de la o regiune la alta, se colectau diferit și generau resentimente. Tentativele de reformă se loveau de parlamentele regionale, care puteau bloca noile legi fiscale.

Criza financiară a statului devenise gravă. În 1788, datoria guvernului ajunsese la 4.500.000.000 livre, iar jumătate din venitul statului se ducea la plata ei. Participarea Franței la Războiul de Independență al Statelor Unite cântărise greu. În același timp, recoltele slabe din 1787 și 1788, seceta din primăvara lui 1788, furtunile violente din 13 iulie și iarna geroasă care a urmat au împins în sus prețul cerealelor, pâinii și lemnului de foc. Foametea și penuria au stârnit agitație populară. Răscoalele provocate de foamete în 1788 arătau că lipsa alimentelor devenise una dintre cauzele directe ale Revoluției.

O problemă politică se adăuga acestora. Monarhia absolută de drept divin își păstrase prestigiul, iar mulți îl vedeau pe rege încă drept „părintele poporului”. Nu se cerea la scară largă răsturnarea monarhiei, ci reformă. Ludovic al XVI-lea însă ezita. Era dispus uneori să accepte schimbări, apoi dădea înapoi în fața opoziției conservatoare. În jurul lui, elitele educate discutau idei iluministe, iar Revoluția Americană și răscoalele europene din anii 1780 alimentau dezbateri despre patriotism, libertate, egalitate și democrație.

În 1788, impasul a devenit total. Pentru a crește impozitele și a salva finanțele, Coroana avea nevoie de un acord pe care nu îl putea obține prin vechile mecanisme. Așa s-a ajuns la convocarea Adunării Stărilor Generale pentru mai 1789. Atunci, ceea ce trebuia să fie o soluție la criza statului a devenit evenimentul care a declanșat Revoluția.

Din Stările Generale la Adunarea Națională

Stările Generale s-au întrunit la Versailles pe 5 mai 1789. Structura lor reproducea lumea veche: clerul, nobilimea și starea a treia deliberau separat. În această formulă, primele două stări se puteau coaliza și bloca orice inițiativă a celei de-a treia, deși împreună reprezentau mai puțin de 5% din populație. Tocmai de aceea, disputa despre reprezentare și despre felul votului a devenit decisivă.

În lunile dinaintea deschiderii, dezbaterea publică explodase. Se publicau 25 de broșuri politice noi în fiecare săptămână începând cu 25 septembrie 1788. Societatea celor Treizeci a cerut dublarea reprezentării Stării a Treia și vot individual. Abatele Sieyès, în textul său Ce este Starea a Treia?, denunța privilegiile clerului și ale nobilimii și susținea că Starea a Treia reprezintă națiunea. Regele a acceptat în decembrie dublarea reprezentării Stării a Treia, dar a evitat să decidă problema numărării voturilor. Această evitare a radicalizat situația.

Pe 17 iunie 1789, Starea a Treia s-a proclamat Adunarea Națională a Franței și a declarat toate taxele ilegale. În zilele următoare, peste 100 de membri ai clerului i s-au alăturat. Regele a încercat să recâștige inițiativa printr-o ședință regală și printr-un pachet de reforme, dar a reafirmat totodată că cele trei stări rămân separate și că privilegiile fiecăreia nu pot fi desființate fără consimțământul ei. Pentru deputații adunați deja în jurul ideii de națiune, acest lucru nu mai era suficient.

Jurământul din sala de tenis a fost momentul în care ruptura s-a făcut publică și ireversibilă. Câteva zile mai târziu, confruntat cu demonstrații populare și cu răzvrătiri ale Gărzilor sale Franceze, Ludovic al XVI-lea a cedat. La 27 iunie, a poruncit membrilor primelor două stări să se alăture celei de-a treia în Adunarea Națională.

La 9 iulie, Adunarea s-a proclamat Adunarea Națională Constituantă. În fața ei se deschidea o sarcină uriașă: să scrie o nouă constituție și să refacă din temelii statul.

Bastilia, Marea Frică și noaptea în care au căzut privilegiile

În iulie 1789, conflictul s-a mutat în stradă. După demiterea miniștrilor liberali, între care și Jacques Necker, și în mijlocul zvonurilor că regele va folosi Gărzile Elvețiene pentru a dispersa Adunarea, Parisul a intrat în fierbere. Pe 14 iulie, mulțimea a intrat mai întâi la Hôtel des Invalides și s-a înarmat cu puști și tunuri, apoi s-a îndreptat spre Bastilia.

Bastilia avea puțini deținuți și niciunul important, dar era un simbol puternic al regimului autocratic. După câteva ore de lupte, în care au murit 83 de atacatori, guvernatorul Bernard-René de Launay a abandonat rezistența. A fost luat prizonier și omorât pe drum spre Hôtel de Ville; capul i-a fost pus pe un par și plimbat prin oraș. Bastilia a fost demolată în săptămânile următoare, iar 14 iulie a devenit ziua națională a Franței.

În Paris, puterea se deplasa. Ludovic l-a numit pe marchizul de Lafayette comandant al Gărzii Naționale și pe Jean-Sylvain Bailly în fruntea Comunei din Paris. La 17 iulie, regele a venit în Capitală, a primit cocarda în culorile roșu și albastru ale Parisului, la care s-a adăugat albul monarhiei, formând tricolorul. Impresia a fost de reconciliere, dar centrul de greutate nu mai era la curte.

În același timp, în provincie, zvonurile și panica au declanșat Marea Frică, o răscoală țărănească în care proprietățile aristocrației au fost atacate, iar mulți nobili au fugit în străinătate. Ca răspuns, Adunarea a dezbătut în noaptea de 4 august Decretele din August. Feudalismul a fost abolit pe deplin. Obligațiile feudale și zeciuiala datorată Bisericii au fost desființate. Au fost proclamate egalitatea în fața legii, accesul tuturor cetățenilor la funcțiile publice, libertatea religioasă și anularea privilegiilor speciale ale provinciilor și orașelor.

Pe 26 august a fost publicată Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Ea a devenit unul dintre textele fundamentale ale Revoluției. Toate facțiunile o invocau, chiar dacă o interpretau diferit.

În mai puțin de patru luni, pilonii instituționali ai Vechiului Regim au fost desființați. În noiembrie au fost suspendate cele 13 parlamente regionale. Revoluția arăta deja că nu se va opri la simple corecții.

Regele la Paris, statul refăcut, Biserica ruptă

Toamna lui 1789 a adus un nou moment de cotitură. Penuria de hrană și prețul mare al pâinii au aprins Parisul. Pe 5 octombrie, multe femei s-au adunat lângă Hôtel de Ville și apoi, în număr de circa 7000, au pornit spre Versailles. Au intrat în sala Adunării și și-au spus revendicările. Au fost urmate de 15.000 de membri ai Gărzii Naționale, cu Lafayette în frunte. A doua zi dimineață, după ce unii protestatari au pătruns în apartamentele regale și au omorât câteva gărzi, familia regală și Adunarea au plecat la Paris sub escorta Gărzii Naționale. Ludovic a acceptat Decretele din August și și-a schimbat titlul din „rege al Franței” în „rege al francezilor”.

Mutarea regelui la Paris a schimbat totul. Monarhia rămânea, dar se afla sub o presiune nouă și permanentă. Între timp, Adunarea Constituantă a început reconstrucția statului. A creat departamentele, în număr de 83, a reorganizat administrația locală și a introdus alegeri municipale. A lucrat și la constituție. La 10 septembrie, majoritatea a votat pentru un parlament unicameral, iar a doua zi a aprobat pentru rege un veto suspensiv. În octombrie, drepturile politice au fost limitate la „cetățenii activi”, adică bărbați francezi de peste 25 de ani care plăteau impozite directe egale cu trei zile de muncă. Ceilalți rămâneau „cetățeni pasivi”, cu drepturi civile, dar fără drept de vot.

Cea mai profundă ruptură s-a produs însă în chestiunea religioasă. Biserica deținea aproape 10% din terenuri și încasa zeciuiala. La 11 august 1789, zeciuiala a fost desființată. La 2 noiembrie, bunurile bisericii au fost puse la dispoziția Națiunii pentru stingerea datoriei publice. Din ele s-au făcut bunuri naționale, iar assignatul, inițial asigurat de aceste bunuri, a devenit monedă. În aprilie 1790 i s-a dat curs obligatoriu. Au fost emiși 400 de milioane de assignați în titluri de 1.000 livre, începutul unei perioade intense de inflație.

Constituția civilă a clerului, adoptată la 12 iulie 1790 și ratificată de rege la 24 august 1790, i-a transformat pe membrii clerului în funcționari salariați ai statului. Preoții trebuiau să jure că acceptă și apără noua organizare. Aici Revoluția a lovit într-un punct de maximă sensibilitate. Toți episcopii, mai puțin patru, au refuzat să depună jurământul. În martie 1791, papa Pius al VI-lea a condamnat reformele. Populația s-a divizat, mai ales în regiunile tradițional catolice, iar statul a început persecutarea „refractarilor”. Sursele istorice, precum Michelet, Mignet sau Aulard, arată că aceasta a fost o greșeală majoră a Revoluției. Semințele dramei din 1792-1793 încolțeau deja.

Varennes, războiul și prăbușirea monarhiei

Până în primăvara lui 1791, o monarhie constituțională părea încă posibilă. Dar neîncrederea creștea. În noaptea de 20 iunie 1791, familia regală a părăsit deghizată Palatul Tuileries, încercând să ajungă la Montmédy, unde se afla Bouillé cu 10.000 de soldați considerați loiali Coroanei. A doua zi după-amiază, Ludovic a fost recunoscut la Varennes, arestat și readus la Paris.

Fuga la Varennes a afectat puternic prestigiul monarhiei. A devenit clar pentru opinia publică faptul că regele conspira cu puteri străine și încerca să se refugieze în Austria. Paranoia legată de „spioni și trădători” s-a răspândit. La 17 iulie, zeci de mii de oameni s-au adunat la Champ de Mars pentru a semna o petiție care cerea detronarea imediată a regelui. Garda Națională, condusă de Lafayette, a deschis focul după ce asupra soldaților s-a aruncat cu pietre. Au murit între 13 și 50 d