Dimitrie Cantemir, domnul care a legat Moldova de Rusia și a scris-o pentru Europa

Dimitrie Cantemir Portrait from Descriptio Moldaviae, 1716 (crop). Imagine: autor necunoscut, domeniu public, via Wikimedia Commons

În iulie 1711, la Iași, jocul era deja prea mare pentru a mai putea fi întors din drum. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, alesese să se lege de Petru cel Mare printr-un tratat secret și să rupă dependența de Imperiul Otoman. Era o alegere care promitea totul: apărarea hotarelor Moldovei, întărirea domniei, ieșirea de sub o stăpânire pe care o cunoscuse dinăuntru, la Constantinopol. Numai că războiul s-a sfârșit rău. Înfrângerea de la Stănilești l-a silit să plece din țară și să nu se mai întoarcă niciodată.

Din această ruptură se naște întreaga lui poveste. A fost voievod, dar a domnit puțin. A fost om politic, dar a sfârșit în exil. A fost însă și unul dintre cei mai mari cărturari ai timpului său: istoric, filosof, lingvist, geograf, muzicolog, compozitor, membru al Academiei din Berlin. Viața lui stă la întâlnirea dintre tron și bibliotecă, dintre sabia vremii și ambiția de a înțelege lumea.

Fiul unui domn, trimis ostatic la Constantinopol

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1674. Era fiul lui Constantin Cantemir și al Anei Bantăș. La 14 ani a plecat la Constantinopol, unde a stat ani întregi ca zălog al credinței tatălui său față de Înalta Poartă. Pentru mulți, o asemenea plecare ar fi însemnat doar captivitate politică. Pentru el a însemnat și formare.

Tatăl său voia să facă din el un om învățat. De aceea i l-a dat ca educator pe Ieremia Cacavelas, cărturar din Creta, care i-a predat greaca, latina și slava veche, dar și cunoștințe filosofice. La Constantinopol, Dimitrie Cantemir și-a lărgit orizontul și mai mult. A studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice, a învățat limbile orientale, turca, persana și araba, și s-a apropiat de geografie, muzică, religie și cultura islamică.

Acolo, în capitala otomană, a văzut de aproape mecanismul unui imperiu. Tot acolo a învățat să-l judece. În vremea războiului turco-austriac, a fost martor al înfrângerii otomane de la Zenta, în 1697. Episodul a contat. A înțeles atunci, după cum arată biografia sa, decadența Imperiului Otoman. Această convingere avea să stea mai târziu și la temelia opțiunii sale politice.

Un tron câștigat și pierdut aproape imediat

În martie 1693, după moartea tatălui său, boierii l-au ales domn al Moldovei. Avea 19 ani. Pentru o clipă, părea că drumul se deschide. Dar Poarta nu l-a confirmat. În locul lui a fost impus Constantin Duca, iar Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol.

Acest prim eșec spune mult despre epocă. În Moldova, domnia nu depindea doar de voința boierilor sau de dreptul familiei, ci și de jocul intereselor de la Poartă și de influența altor puteri din spațiul românesc. În cazul lui Cantemir, domnia a venit repede și a dispărut și mai repede. Dar întoarcerea la Constantinopol nu a fost un timp mort.

Acolo și-a continuat studiile și și-a clădit prestigiul intelectual. A fost capuchehaie, adică reprezentant la Poartă al fratelui său Antioh, devenit domn. A scris. La sfârșitul anului 1697 se afla la Adrianopol, unde a încheiat prima parte din Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, tipărită la Iași în 1698, în română și greacă. Era o lucrare de teozofie și etică creștină, puternic marcată de formația sa de tinerețe.

În anii următori, a continuat să scrie și să gândească în registre foarte diferite. Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago, redactată în 1700, încerca o împăcare între știință și religie. Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, a devenit prima mare încercare de roman politico-social alegoric în limba română, o satiră a luptelor pentru domnie dintre partidele boierești din țările române.

Tratatul de la Luțk și alegerea fără întoarcere

În 1710, Dimitrie Cantemir a fost pus din nou în tronul Moldovei. Avea o misiune precisă: să-l supravegheze pe Constantin Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman. Numai că noul domn a ales alt drum. La 13/24 aprilie 1711, la Luțk, a încheiat un tratat secret cu Petru cel Mare.

Miza tratatului era uriașă. Cantemir spera să elibereze țara de sub dominația turcă și să-i asigure integritatea hotarelor, apărate de armata Moldovei. Textul prevedea 17 articole. Domnia urma să rămână pe viață și să se transmită ereditar în familia Cantemir. Un articol spunea limpede: „După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn”. Altul prevedea retrocedarea Tighinei și a Buceagului, cu cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Tratatul vorbea așadar despre libertatea țării, dar și despre o viziune foarte clară a domniei. Dimitrie Cantemir era adeptul unei puteri domnești autoritare. A încercat să pună capăt rivalităților dintre grupările boierești și s-a sprijinit mai ales pe pături sociale mai puțin bogate. În scurta sa domnie a redus „birul steagului”, a desființat deseatina și a acordat privilegii unor categorii modeste, precum breasla mișeilor calici din Roman, breasla cioclilor din Iași și unor „jupânese sărace” văduve. Politica sa urmărea întărirea statului domnesc și slăbirea marii boierimi.

Nu toți boierii au privit cu bucurie noua orientare. Când Dimitrie vodă a anunțat că a trecut de partea rușilor, Iordache Ruset i-a strigat în față:

„Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor”.

Replica aceasta concentrează întreaga tensiune a momentului. Cantemir voia o schimbare radicală. O parte a boierimii vedea în ea un risc prea mare și o mutare pripită.

Stănilești, prăbușirea planului

În iulie 1711, Petru cel Mare a venit la Iași. Ion Neculce, martor ocular, a lăsat imaginea primirii sale de către boieri, orășeni și mitropolit. Țarul a mers pe jos prin oraș și a vizitat mănăstirile Trei Ierarhi, Golia și Sfântul Nicolae Domnesc. În acele zile, proiectul politic al lui Cantemir părea încă viu.

Foarte repede, războiul a decis altceva. Armata rusă, ajutată de moldoveni, a fost înfrântă de turci în Bătălia de la Stănilești. După numai un an de domnie, totul se rupea. Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia. La 16 iulie 1711 a părăsit pentru totdeauna Iașul.

Înfrângerea a avut urmări grele. Actul rezultat din acceptarea prevederilor tratatului de la Luțk a fost anulat, iar viața lui Dimitrie Cantemir a intrat într-o altă fază. Nu mai era domnul care încerca să schimbe raportul de forțe în regiune. Devenea exilatul de rang înalt al curții ruse, înconjurat de moldovenii care îl urmaseră peste hotare.

Exilul care l-a făcut și mai mare

În Rusia a rămas până la moarte, în 1723. Petru cel Mare l-a primit și l-a ridicat în rang. La 1 august 1711 a fost investit cu titlul de „Principe Serenissim al Rusiei”. A devenit consilier al țarului pentru problemele Orientului și membru al senatului. A primit moșii și a trăit pe domenii dăruite de țar, iar în timpul campaniei persane din 1722-1723 a fost șeful cancelariei imperiale și a scris manifeste către populația Persiei.

Dar adevărata lui putere, în acești ani, nu a fost una militară sau administrativă. A fost puterea de a scrie. Între 1711 și 1719 a realizat unele dintre cele mai importante opere ale sale. În 1714 a devenit membru al Academiei din Berlin. După primirea în Academie, a redactat Descriptio Moldaviae și Historia moldo-vlachica.

Descriptio Moldaviae, scrisă în latină între 1714 și 1716, la cererea Academiei din Berlin, a fost prima prezentare amplă a Moldovei din perspectivă geografică, etnografică, politică și culturală. Lucrarea are trei părți: despre geografia țării, despre organizarea ei politică și socială, apoi despre religie, cultură, limbă și literatură. Tot aici a inclus prima hartă reală a Moldovei, cu detalii geografice și administrative.

În Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris între 1719 și 1722, a susținut originea latină a limbii și a poporului român format pe teritoriul vechii Dacii. Lucrarea a devenit mai târziu o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.

O altă operă cu ecou larg a fost Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină între 1714 și 1716. Cartea analiza ascensiunea și declinul imperiului și a circulat în manuscris înainte de a fi tipărită la Londra, în 1734-1735, fiind apoi tradusă în franceză și germană. Timp îndelungat, a rămas o lucrare de referință despre lumea otomană.

Un savant cu 11 limbi și un loc aparte în muzică

Dimitrie Cantemir nu a fost doar un istoric al Moldovei și al Imperiului Otoman. A fost descris drept unul dintre marii lingviști ai vremii sale, cunoscând și scriind în 11 limbi. Interesele lui au mers de la filosofie și logică la religia islamică, de la geografie și cartografie la muzică.

În cultura otomană, numele lui a rămas legat și de o lucrare esențială, Cartea științei muzicii, scrisă în limba turcă în anii vieții sale la Istanbul. Ea cuprinde teoria muzicii și un sistem de notație muzicală bazat pe semne alfabetice, dar și melodii notate de Cantemir. Prin această operă, a intrat în istoria muzicală a Turciei ca teoretician și compozitor.

În toată această activitate se vede același impuls: curiozitatea ordonatoare a unui spirit care voia să înțeleagă și să așeze lucrurile în sisteme. Moldova, Imperiul Otoman, istoria românilor, muzica orientală, religia islamică, logica, filosofia, geografia: pentru Cantemir, toate puteau deveni obiect de cercetare.

Ultimul drum

Dimitrie Cantemir a murit în 1723, în Rusia. Moartea a încheiat exilul, nu și drumul memoriei sale. În 1935, osemintele i-au fost aduse la Iași și așezate la Biserica Trei Ierarhi. Pe lespedea raclei sale stă scris:

„Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Formula aceasta spune esențialul. Dimitrie Cantemir a trăit sub presiunea unei alegeri politice care a eșuat, dar și sub semnul unei opere care a rămas. A vrut o Moldovă mai puternică și o domnie mai autoritară. A pierdut țara. A câștigat, în schimb, un loc rar în cultura europeană a timpului său. Puțini domni ai Moldovei au lăsat în urmă o asemenea dublă moștenire: proiect de stat și operă de bibliotecă, acțiune și reflecție, destin politic frânt și faimă de cărturar care a trecut mult dincolo de hotarele țării sale.