Regatul Ungariei între stăpânirea habsburgică și drumul spre dualism

EB9 Hungary CSS. Imagine: Credited to John Bartholomew, but an exact duplicate of the Charles & Adam Black engra, domeniu public, via Wikimedia Commons

După victoria otomană de la Mohács din 1526, doi regi încoronați revendicau aceeași țară: Ioan I Zápolya și Ferdinand I. În joc se afla mai mult decât coroana. Era pusă la încercare însăși continuitatea Regatului Ungariei, prins între înaintarea otomană și puterea Casei de Habsburg.

În 1538, Tratatul de pace de la Oradea a consacrat împărțirea. Habsburgii au primit nordul și vestul, cu capitala la Pressburg, orașul cunoscut și ca Pozsony, Bratislava de astăzi. Ioan I a păstrat estul, numit Regatul Ungariei Răsăritene. După 1541, părțile centrale și sudice au fost anexate de Imperiul Otoman pentru următorii 150 de ani. Un regat devenise trei lumi politice.

O coroană păstrată într-o țară împărțită

Teritoriile habsburgice au fost numite la început Regatul Ungariei sau Ungaria Regală. Ele cuprindeau constant teritoriul Slovaciei contemporane și nord-vestul Transdanubiei, în timp ce nord-estul trecea între Ungaria Regală și Principatul Transilvaniei. Regatul Ungariei Răsăritene avea să se transforme în Principatul Transilvaniei.

Ungaria Regală păstra tradițiile juridice ale vechiului regat și simboliza continuitatea lui legală după ocupația otomană. Realitatea puterii era însă mai aspră. Regii habsburgici controlau direct finanțele, armata și afacerile externe, iar trupele imperiale apărau granițele. Curtea evita numirea unor palatini, pentru ca un asemenea demnitar să nu acumuleze prea multă putere. Deși regatul avea un statut aparte, influența sa la Viena era redusă.

Nobilimea maghiară a obligat totuși Curtea să recunoască Ungaria drept o entitate distinctă, care trebuia guvernată potrivit propriilor legi. De aici s-a născut tensiunea care avea să străbată întreaga epocă: Habsburgii urmăreau controlul imperiului, iar elitele ungare apărau drepturile istorice ale regatului.

Și războiul cu otomanii îi despărțea. Viena dorea menținerea păcii, în timp ce ungurii cereau alungarea otomanilor. Nemulțumirea era alimentată de purtarea garnizoanelor imperiale și de recunoașterea suzeranității otomane asupra Transilvaniei, principat care a cunoscut în secolele XVI-XVII și o dublă vasalitate, otomană și habsburgică.

În 1570, Ioan Sigismund Zápolya a renunțat la titlul de rege al Ungariei în favoarea împăratului Maximilian al II-lea. Împărțirea teritorială nu dispăruse însă. În războaiele otomane, teritoriul fostului regat aflat sub control ungar s-a redus cu aproximativ 60%. Chiar slăbită și devastată, Ungaria Regală a rămas la sfârșitul secolului al XVI-lea o sursă economică esențială pentru conducătorii habsburgici.

Credința desparte societatea

Reforma protestantă s-a răspândit repede. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, majoritatea populației Ungariei Regale devenise luterană, iar la începutul secolului următor puține familii nobiliare mai rămăseseră catolice.

Arhiepiscopul Péter Pázmány, născut într-o familie calvină, a reorganizat Biserica Romano-Catolică și a condus Contrareforma prin convingere, nu prin intimidare. Rezultatul nu a fost doar religios. Catolicii îi sprijineau adesea pe Habsburgi, în timp ce protestanții își dezvoltau o puternică identitate națională și ajungeau să fie priviți de autoritățile imperiale drept rebeli. Între magnații în mare parte catolici și mica nobilime în principal protestantă s-a deschis o nouă falie.

Schimbarea decisivă a venit în 1699. Prin Tratatul de la Karlowitz, care încheia războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, otomanii au cedat aproape întreaga Ungarie Otomană. Teritoriile au fost reunite cu Regatul Ungariei, iar Dieta de la Pressburg și-a extins autoritatea asupra lor. Denumirea de Ungaria Regală a ieșit din uz. Regii habsburgici vorbeau din nou despre Regatul Ungariei.

Răscoala și înțelegerea cu dinastia

Recuperarea teritoriilor a adus o nouă dispută. Consilierii lui Leopold I doreau ca Ungaria să fie administrată ca un teritoriu cucerit. În 1687, împăratul a promis Dietei de la Pressburg respectarea legilor și privilegiilor locale. În schimb, succesiunea ereditară a Habsburgilor a fost recunoscută, iar dreptul nobililor la opoziție a fost desființat.

Din 1690, moșiile eliberate de sub otomani au fost redistribuite. Nobilii protestanți și alți unguri considerați neloiali și-au pierdut proprietățile, acordate unor străini. Viena controla apărarea, afacerile externe, fiscalitatea și alte atribuții revendicate de maghiari. Represiunea religioasă și confiscările au pregătit explozia.

În 1703, o răscoală țărănească a declanșat o rebeliune care a durat opt ani. Francisc Rákóczi al II-lea, magnat catolic, a devenit conducătorul mișcării, sprijinit puternic și în Transilvania. Dieta maghiară a anulat dreptul Habsburgilor la tron. Când dinastia a încheiat pacea în vest, și-a putut îndrepta forțele împotriva răsculaților. În 1711, contele Károlyi, general al trupelor ungare, a acceptat Tratatul de la Sătmar. Împăratul promitea reconvocarea Dietei și amnistierea rebelilor.

Carol al III-lea a încercat apoi să construiască o relație mai stabilă. Pragmatica Sancțiune prevedea că monarhul urma să guverneze Ungaria ca rege supus constituției și legilor sale, nu ca împărat. Dieta a aprobat documentul în 1723, acceptând monarhia ereditară habsburgică atât timp cât dinastia exista. În practică, regele și succesorii săi au controlat aproape autocratic finanțele, apărarea și politica externă, fără a putea însă să-i impoziteze pe nobili fără acordul lor.

În 1715, Carol a creat o armată permanentă aflată sub comanda sa, finanțată și alcătuită de populația nenobilă. Nobilii își păstrau scutirea fiscală. Convertirea la protestantism a fost interzisă, funcționarii trebuiau să fie catolici, iar tinerii protestanți nu mai puteau studia în străinătate.

Reforme de sus și schimbări în adâncime

Maria Terezia a avut nevoie de sprijinul nobilimii maghiare când domnia sa a fost amenințată de Frederic al II-lea al Prusiei. În 1741, s-a prezentat înaintea Dietei de la Pressburg cu fiul său nou-născut și a cerut ajutor. Nobilii au sprijinit-o, iar ea și-a întărit ulterior legăturile cu magnații, inclusiv prin școli care îi atrăgeau pe tinerii maghiari la Viena.

Dincolo de apropierea politică, regatul rămânea sărac. Războaiele și ocupația otomană reduseseră populația, iar întinse regiuni sudice erau aproape pustii. Habsburgii au colonizat țărani slovaci, sârbi, croați și germani, iar numeroși evrei au venit din Viena și din teritoriile poloneze ale imperiului. Între 1720 și 1787, populația a crescut de peste trei ori, până la aproximativ 8 milioane, dar numai 39% dintre locuitori erau maghiari.

Agricultura ocupa 90% din populație în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Drumurile erau proaste, transportul era împiedicat de râuri, depozitarea primitivă provoca pierderi uriașe, iar schimbul în natură înlocuise în mare măsură banii. Creșterea obligațiilor iobagilor le-a coborât nivelul de viață. Prin Urbariumul din 1767, Maria Terezia le-a garantat libertatea de mișcare și a limitat munca neplătită datorată proprietarilor. Situația nu s-a îndreptat însă. Între 1767 și 1848, mulți iobagi și-au părăsit gospodăriile și au devenit muncitori agricoli fără pământ, deoarece industria oferea puține alternative.

Iosif al II-lea a încercat să schimbe regatul prin decrete. Influențat de Iluminism, a refuzat jurământul de încoronare pentru a nu fi limitat de constituția maghiară. În 1781-1782, măsurile sale de toleranță le-au acordat protestanților și ortodocșilor drepturi civile complete, iar evreilor libertatea cultului. Țăranii au primit dreptul de a-și părăsi pământurile, de a se căsători după propria alegere și de a-și trimite copiii să învețe meserii.

Centralizarea a provocat însă opoziție. Germana trebuia să înlocuiască latina ca limbă oficială, iar Ungaria, Slavonia, Croația, Granița Militară și Transilvania au fost reunite într-un singur teritoriu administrativ. Nobilii au refuzat să renunțe la scutirea de impozite. Clerul și aristocrația au respins reformele, iar țăranii erau nemulțumiți de taxe, recrutări și rechiziții.

Presiunea germanizării a trezit o reacție culturală maghiară, vizibilă în limbă, muzică, dans și costum. În același timp s-au afirmat renașterile naționale slovacă, sârbă, croată și română, ale unor comunități care se simțeau amenințate atât de hegemonia germană, cât și de cea maghiară.

După o campanie dezastruoasă împotriva turcilor, Iosif și-a anulat aproape toate reformele la 28 ianuarie 1790, cu trei săptămâni înainte de moarte. Au rămas în vigoare toleranța religioasă, măsurile pentru țărani și abolirea ordinelor religioase. Leopold al II-lea a restabilit separarea administrativă a Ungariei. Statutul de Regnum Independens, teritoriu distinct în imperiu, a fost recunoscut prin articolul X din 1790, iar în 1791 Dieta a reafirmat că Ungaria era un regat independent, condus de un rege încoronat legal potrivit constituției maghiare.

De la stagnare la revoluție

Francisc I a privit orice reformă ca pe o posibilă revoluție. După executarea lui Ignác Martinovics și a susținătorilor săi în 1795, ideile reformatoare au rămas aproape trei decenii mai ales în poezie și filozofie. Magnații s-au apropiat de coroană și au mărit poverile țăranilor.

Economia se transforma totuși. La începutul secolului al XIX-lea, producția agricolă de subzistență a făcut loc producției pe scară largă pentru piață. Drumurile și căile navigabile mai bune au redus costurile, iar războaiele napoleoniene și urbanizarea din Austria, Boemia și Moravia au sporit cererea. Ungaria a devenit un mare furnizor de cereale și lână al imperiului. Profiturile au mers în mare parte către magnați și au finanțat luxul, nu investițiile.

Înfrângerea lui Napoleon a adus recesiune și prăbușirea prețului grânelor. Mulți mici nobili îndatorați au ajuns aproape de faliment. Chiar dacă exporturile depășiseră în 1820 nivelul dinaintea războiului, declinul micii nobilimi a continuat. Tinerii instruiți, dar fără posturi, au fost atrași de ideile radicale din vestul Europei.

În 1825, după 14 ani de pauză, Francisc a convocat Dieta. Au urmat cereri de autonomie și de extindere a folosirii limbii maghiare. István Széchenyi a rostit în Dietă un discurs în limba maghiară și a sprijinit înființarea unei academii de arte și științe. În Hitel, publicată în 1831, a atacat privilegiile nobiliare ca imorale și dăunătoare economic. A cerut abolirea iobăgiei, impozitarea proprietarilor, capital străin, o bancă națională și salarii în bani, păstrând totodată legătura strânsă cu Imperiul Habsburgic.

Lajos Kossuth a ales o cale mai radicală. A susținut separarea politică și economică de Austria, extinderea democrației parlamentare, industrializarea, impozitarea egală și abolirea privilegiilor și a iobăgiei. Arestat pentru trădare în 1836, a revenit după eliberarea din 1840 ca editor al unui ziar liberal. Naționalismul său maghiar a provocat însă resentimente între comunitățile nemaghiare. În 1844, maghiara a devenit limba oficială exclusivă a regatului, în pofida opoziției croaților, slovacilor, sârbilor și românilor.

Revoluția Maghiară din 1848 a fost marea ruptură. După înfrângerea ei, Franz Joseph a revocat constituția și a impus conducerea absolutistă. Regatul a fost împărțit în Ungaria, Transilvania, Croația-Slavonia și Voivodina. Funcționari germani și boemieni conduceau administrația, iar germana domina administrația și învățământul superior. Nici minoritățile nemaghiare care sprijiniseră Viena nu au primit avantajele așteptate.

noi am primit ca răsplată ceea ce maghiarii au primit ca pedeapsă

Compromisul care a schimbat monarhia

Ungurii s-au împărțit între speranța separării și căutarea unei înțelegeri cu Viena. Ferenc Deák a devenit vocea colaborării condiționate de respectarea constituției și legilor Ungariei. El considera nelegală detronarea Habsburgilor, dar susținea că modificarea măsurilor guvernării lui Kossuth cerea aprobarea Dietei. Cât timp împăratul conducea absolut, răspunsul trebuia să fie rezistența pasivă față de măsurile ilegale.

Puterea imperială a început să cedeze sub greutatea înfrângerilor. În 1859, armatele Sardiniei și Franței au zdrobit forțele austriece la Solferino. Franz Joseph a înțeles că opoziția națională și socială nu putea fi controlată numai prin decrete. În 1866, victoria Prusiei asupra Austriei în Războiul de Șase Săptămâni a arătat din nou slăbiciunea imperiului.

Negocierile dintre împărat și conducătorii maghiari s-au intensificat. Compromisul din 1867 a creat monarhia duală Austria-Ungaria. Regatul care supraviețuise împărțirii, ocupației otomane, centralizării habsburgice, răscoalelor și revoluției intra într-o nouă construcție politică, după secole în care își apărase statutul separat și propriile legi.