Ce a fost Regatul Ungariei Răsăritene și de ce a contat

Eastern hungarian kingdom1550. Imagine: Fz22 at English Wikipedia, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

După Mohács, totul s-a rupt. În 1526, armata ungară a fost înfrântă, iar regele Ludovic al II-lea a murit în luptă. Otomanii s-au retras fără să ocupe țara, dar golul lăsat în urmă a deschis o criză care avea să schimbe pentru multă vreme harta politică a regiunii. În locul unui singur rege, au apărut doi. În locul unui singur centru de putere, o țară împărțită.

Așa începe povestea a ceea ce istoriografia numește astăzi Regatul Ungariei Răsăritene: domeniul lui Ioan Zápolya și al fiului său, Ioan Sigismund Zápolya, stăpânit în paralel cu Ungaria Regală a Habsburgilor și apărat, în momentele decisive, de sprijinul Imperiului Otoman. A fost un stat născut din dispută, menținut prin echilibru precar și încheiat printr-un tratat care a deschis drumul Principatului Transilvaniei.

Doi regi pentru o singură coroană

După dezastrul de la Mohács, nobilimea ungară s-a împărțit. De o parte era Ioan I Zápolya, fost voievod al Transilvaniei și, după 1526, cel mai puternic nobil din Ungaria. De cealaltă parte, Ferdinand, sprijinit de fratele său, Carol al V-lea. Fiecare avea susținători, fiecare revendica regatul.

Zápolya a încercat să compenseze forța habsburgică prin apropierea de otomani. În 1528, sultanul a acceptat să-i acorde sprijin în schimbul vasalității. Lupta pentru întreaga Ungarie nu s-a încheiat însă atunci. Ea a fost doar împinsă într-o nouă formă, una în care nici una dintre tabere nu putea obține victoria deplină.

În 1538, Tratatul de pace de la Oradea a recunoscut oficial ceea ce exista deja în fapt: împărțirea țării. Habsburgii au primit teritoriile din nordul și vestul regatului, numite Ungaria Regală, cu capitala la Pressburg, astăzi Bratislava. În răsărit a rămas stăpânirea lui Zápolya. Dar întinderea exactă a acestui regat nu a fost niciodată pe deplin fixată, fiindcă ambele tabere au continuat să pretindă întreaga Ungarie.

Un copil încoronat, o țară împărțită în trei

Tratatul de la Oradea a rezistat puțin. În 1540, Ioan I Zápolya a murit. Nobilimea maghiară l-a încoronat pe fiul său minor, Ioan Sigismund Zápolya. Regatul a rămas divizat, iar noua domnie s-a sprijinit, în anii decisivi, pe mama copilului, Isabella, pe Gheorghe Martinuzzi și pe sprijinul sultanului Suleiman Magnificul.

Din 1541, împărțirea Ungariei a devenit și mai limpede. Exista Ungaria Regală, unde nobilii îl aleseseră rege pe Ferdinand. Exista Regatul Ungariei Răsăritene, care avea să se transforme mai târziu în Principatul Transilvaniei. Și exista Pașalâcul Buda, regiunea aflată sub stăpânire otomană directă.

În anii 1540, regatul răsăritean cuprindea comitatele Máramaros, Szabolcs, Szatmár, Közép-Szolnok, Bihar, Külső-Szolnok, Békés, Csongrád, Arad, Csanád și Temesköz. Orașe precum Várad și Lippa erau centre mari ale puterii de stat. În jurul lor se țesea autoritatea asupra magnaților locali. Péter Petrovics, unul dintre cei mai bogați nobili ai vremii, stăpânea Temesköz și rămânea un susținător loial al familiei Zápolya. În alte regiuni dominau familii precum Drágffy-Perényi, Báthory, Patócsy, Jaksics sau Török, iar în Zemplén, Borsod și Abaúj mai multe familii se bucurau de o autonomie largă.

Curtea de la Gyulafehérvár

Statul acesta nou nu moștenea doar teritorii, ci și o problemă mai grea: cum se conduce o țară după prăbușirea vechilor centre? Cancelaria și Înalta Curte de la Buda dispăruseră în tulburările din 1540-1541. Transilvania nu mai putea fi administrată prin organele centrale ale vechiului regat.

Gheorghe Martinuzzi a răspuns acestei crize prin reorganizare. A creat o nouă structură a puterii și a întemeiat Curtea de la Gyulafehérvár, la Alba Iulia. Odată cu această schimbare, stările feudale și-au pierdut influența asupra treburilor statului. În august 1544, comisarii din părțile centrale ale vechiului regat, inclusiv cei ai comitatelor de-a lungul Tisei, au participat cu drepturi egale la Dieta Transilvaniei de la Torda. Din acel moment, Dieta Transilvaniei a devenit succesorul Dietei Ungariei.

Sprijinul politic nu era distribuit uniform. Sașii, deși favorabili Habsburgilor, au ales în general o opoziție pasivă; Péter Haller, magistratul regal de la Szeben, a fost singurul sas prezent la Curtea de la Gyulafehérvár. Secuii erau și ei slab reprezentați. În același timp, cei care îl susțineau pe Ioan al II-lea nu proveneau, în general, din Transilvania, dar ocupau funcțiile cele mai importante. În elita conducătoare rămânea vie speranța reunificării regatului, iar Martinuzzi a lucrat în această direcție.

Între Habsburgi și sultan

Încercarea de reunificare a luat forma unui acord. În 1549, prin tratatul de la Nyírbátor, reprezentanții lui Ferdinand și ai Isabellei au convenit unirea Transilvaniei cu Ungaria Habsburgică. A fost rezultatul eforturilor lui Martinuzzi. Dar Isabella nu voia ca fiul ei să piardă tronul și a cerut ajutorul sultanului.

A urmat războiul. Trupele prohabsburgice ale lui Martinuzzi au asediat reședința regală de la Gyulafehérvár în 1550 și 1551. Isabella a semnat acordul abia în 1551. După asasinarea lui Gheorghe Martinuzzi, generalul Giovanni Battista Castaldo a ocupat Transilvania și regiunea Tisei, alipindu-le la Ungaria Habsburgică. Ioan al II-lea a abdicat și a plecat împreună cu mama sa în exil, în Polonia.

Schimbarea a provocat imediat reacția sultanului. În 1552 au fost ocupate Veszprém, Drégely, Szolnok, Lippa, Temesvár, Karánsebes și Lugos. Doar castelul Eger, apărat de Ștefan Dobó, a rezistat. În 1553 Ferdinand și-a retras trupele lui Castaldo din Transilvania. Campania otomană a continuat, iar în 1554 au fost ocupate Salgó și Fülek.

Între timp, campaniile din 1543-1544 lăsaseră spre Ungaria Regală un singur drum sigur, de-a lungul râului Vah. Și acest fapt a slăbit și mai mult sprijinul pentru Habsburgi în regat.

Înapoi la Ioan Sigismund

În 1556, nobilii transilvăneni l-au rechemat pe Ioan Sigismund Zápolya și, la Dieta de la Szaszsebes, l-au ales principe al Transilvaniei. În aceeași împrejurare, l-au recunoscut din nou și ca rege. Formula hotărârii a fost limpede: în acea zi, prin voința lor comună, l-au ales pe fiul răposatului lor rege Ioan drept principe și rege și s-au angajat să-i slujească cu credință măria sa și stăpânului lor de atunci înainte.

Domnia lui a lăsat și un alt semn durabil. În 1568, Ioan al II-lea a semnat Edictul de la Turda privind libertatea religioasă, un act cu impact de lungă durată în istoria regiunii.

Tratatul care a schimbat numele, nu miza

În 1570, Ioan Sigismund Zápolya a renunțat la pretențiile sale la titlul de rege al Ungariei în favoarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg. Actul a fost oficializat prin Tratatul de la Speyer, ratificat în anul următor. Ioan al II-lea a renunțat la titlul de rege și a fost recunoscut ca principe al Transilvaniei și stăpân al unor părți ale Regatului Ungariei. Transilvania și Partiumul i-au fost încredințate, iar controlul său asupra Partiumului, exercitat deja în fapt, a primit recunoaștere oficială.

Acest tratat, ca și cel de la Oradea, făcea distincție între diferitele părți ale regatului ungar fără să nege unitatea lui. Dar din punct de vedere politic, momentul închidea o epocă. Regatul Ungariei Răsăritene înceta, iar în locul lui se contura Principatul Transilvaniei.

De aceea a contat. Între 1526 și 1570, această construcție politică a fost terenul pe care s-au măsurat pretențiile Zápolyilor, planurile Habsburgilor și intervenția hotărâtoare a Imperiului Otoman. Din acest echilibru fragil s-a născut o nouă realitate politică, una care avea să domine istoria regiunii pentru mult timp.